Perioada intrauterină și nașterea (despre traumă și despre susținere)
Lumea în care ia ființă copilul e mama însăși. În lumea intrauterină nu există nici traumă și nici trăire „pozitivă”. Aceste repere încă nu s-au format.
Lumea în care ia ființă copilul e mama însăși. În lumea intrauterină nu există nici traumă și nici trăire „pozitivă”. Aceste repere încă nu s-au format.
Mama ca mediu de formare
Maternitatea, este o stare naturală a femeii pentru care nu e nevoie de vreo pregătire specială chiar dacă, în epoca noastră, avem tentația psihologizării fiecărei stări. De altfel, specialiștii în maternitate își iau ca reper mamele cu care lucrează de la care învață observând. Ei sprijină mamele pentru a-și asuma relația cu copilul ca fapt obișnuit de viață, ferit de extreme și de excentricități.
Mama ca mediu de formare pentru fătul său aproximează mediul natural și sociocultural al vieții viitoare. Astfel îl pregătește să-și formeze aptitudinile necesare supraviețuirii și devenirii independente. Mama va pondera cele două funcții opuse ale sale: cea de influențare și de protecție prin care își sprijină copilul să dobândească capacitățile necesare dezvoltării: adaptabilitatea și reziliența.
Mama își va păstra mereu cele două funcții de susținere în relația cu copilul, dar accentul pe una sau pe alta va fi pus în funcție de numeroși factori: de mediul socio-cultural, de felul ei de a fi, de vârsta și de nevoile copilului, de ofertele partenerilor ei întru educație.
Orice comunitate umană are aceleași funcții materne pentru membrii săi și deci, va oscila între cerința de adaptare și cea de participare individuală și creativă. La nivel cultural, accentul pe o funcție sau pe alta va diferi în relație cu ierarhia de valori, cu credințele și cutumele culturii respective, dar și cu felul în care se poziționează fiecare individ în parte, cu vârsta acestuia și cu implicarea lui.
Putem observa că analiza psihologică a mediului intrauterin oferit de mame ne spune foarte mult despre societatea în care trăim, despre provocările fiecărei etape de viață în interiorul culturii noastre și despre cum putem sprijini procesul de individuare al oamenilor prin oferte sociale, prin educație și prin psihoterapie.
Alfabetizarea emoțională a fătului
Educația începe încă din viața intrauterină în care fătul realizează conexiuni între sunete, mișcări și substanțele pe care le primește prin intermediul cordonului ombilical. Trăirile mamei imprimă un flux de mișcare și de substanțe la care copilul participă și din care învață câte ceva despre lume.
În această etapă, lumea copilului este mama cu reacțiile și cu trăirile ei. Emoțiile mamei, cu toată gama de manifestări fiziologice, sunt stimuli de mediu care declanșează învățarea fătului.
Mama, prin toate trăirile sale, își învață copilul „pe pielea ei” emoțiile de care este ea în stare. Lumea intrauterină dispune de tot felul de fenomene naturale care i se oferă fătului spre a fi cunoscute: presiunea sângelui crește și scade, ritmul cardiac de asemenea, substanțele și hormonii care trec prin placentă diferă de la un moment la altul, se aud zgomote, se simt mișcări bruște sau lente. În acest mediu, fătul își descoperă propriile sale senzații, stări și posibilități de mișcare. El are astfel ocazia să realizeze conexiunea dintre afecte, substanțe, hormoni, manifestări organice, mișcări și sunete.
Mediul intrauterin oferă oarecare independență față de lumea externă și permite diversitatea afectivă la adăpost de extreme periculoase. Mediul extern în care trăiește mama nu poate influența mediul din ea. Oricât de ofertant și liniștit ar fi, femeia tot va găsi motive să fie speriată, nefericită, tristă sau stresată. De asemenea, și când femeia însărcinată trece prin evenimente traumatizante, ea nu va fi nici copleșită, nici marcată pentru moment.
Mama nu poate simți doar emoțiile pe care cultura din care face parte le consideră „bune”, căci toate sunt necesare și toate o reprezintă. Tot astfel, mama nu poate fi copleșită de evenimente căci ea are rolul să mențină în ea o lume sigură, propice dezvoltării.
Iată de ce mama nu poate fi nici traumatizată și nici convinsă să trăiască „pozitiv”. Ea se transmite fătului cu întreaga sa experiență pregătindu-l să se adapteze la lumea în care se va naște. Cosmetizările sociale nu intră în interesul ei de moment.
Așa cum nu-i învățăm pe copii doar vocalele, mai simplu de pronunțat decât consoanele, mama nu are nici un motiv să selecteze pentru făt doar emoțiile considerate pozitive. De altfel, o astfel de selecție e posibilă doar patologic.
Fătul are nevoie de expunere la întreaga gamă de emoții umane pentru a deveni în viitor flexibil, capabil de schimbare, de integrare, de învățare și de bucuria de a fi ca ceilalți.
Intrauterin, fătul învață mult, dar în modul său specific. El nu este accesibil lumii exterioare decât prin intermediul mamei sale. Tot ce poate face comunitatea pentru viitorul ei membru este să-i ofere susținere și înțelegere mamei.
Fiecare cultură favorizează anumite afecte pe care le consideră pozitive și pe care le cultivă, iar pentru opusele lor oferă modalități de evitare. Comunitatea nu îi este mamei de ajutor dacă încearcă să-i aplice și ei această cenzură, judecând-o pentru ce simte sau avertizând-o pentru cum își poate afecta copilul. Chiar dacă cenzura socială are rolul ei, ea ar putea să nu fie aplicată mamelor care sunt nevoite să fie un mediu sigur și complet emoțional pentru feții lor.
De pildă, în cultura noastră, durerea psihologică, frica și frustrarea sunt afecte considerate negative. Or fără durere psihică nu ne-am putea elabora pierderile, fără frică nu ne putem apăra, iar fără frustrare nu putem instaura dreptatea de care avem nevoie pentru a ne simți în siguranță. Mai mult decât atât, cu cât ne ferim mai tare de aceste emoții cu atât mai mult ne trezim că le trăim deplasat sau că le generalizăm. Durerea psihologică evitată se poate manifesta ca durere fizică, plimbându-se prin corp sub forma simptomelor schimbătoare. Frica neacceptată ne poate face necurajoși, lipsiți de curiozitate, închiși în noi înșine, anxioși și angoasați. Frustrarea nerecunoscută ne poate determina să devenim resentimentari, agresivi sau pur și simplu inerți.
Emoțiile nu sunt pozitive sau negative, sunt doar reacții psiho-organice naturale pe care le avem în contact cu mediul. Toate ne ajută să supraviețuim și de aceea toate vor fi transmise fătului prin trăirea personală a mamei.
Emoțiile nu au valoare morală. Ele ne ajută să facem față unor situații de moment, după care se sting. Urma lor mnezică este însă prelucrată ulterior și ne va afecta conform reperelor comunității din care facem parte. Emoțiile trăite generează o gamă largă de idei și de credințe care constituie lumea noastră simbolică. Această lume simbolică este influențată cultural.
Deci, nu trăirea emoțiilor ca atare ne pune probleme, ci procesarea culturală a acestora!
Noi învățăm să oferim evenimentelor și afectelor un loc simbolic în lumea noastră internă codificându-le într-un limbaj. Acest limbaj conține reperele culturii în care trăim, ale familiei din care provenim și ale propriului nostru trecut. Prin intermediul acestui limbaj ne inserăm într-o cultură chiar dacă aceasta înseamnă să renunțăm la unele aspecte ale naturii noastre.
De pildă, dacă trăim într-o cultură în care invidioșii se coalizează pentru a-i prăda pe cei care au acumulat lucruri care pot fi râvnite, va fi inventată „Miorița”. Jalea, neputința și resemnarea din „Miorița” ne avertizează că reușita este pedepsită cu moartea așa că mai bine „ducă-se totul pe apa Sâmbetei”. De asemenea, dacă părinții noștri sunt speriați și rușinați când vine vorba despre subiecte sexuale, vom înțelege că dimensiunea aceasta ar trebui reprimată. Dacă atunci când mergem la școală, profesori cu autoritate ne demonstrează cu consecvență cât suntem de incapabili, devenim nesiguri și speriați în domeniul intelectual. Aceste exemple arată cum ne influențează cultura, familia și propriile noastre experiențe felul în care interpretăm ce ni se întâmplă. Cu experiențele culturale directe și indirecte descrise mai sus, este foarte probabil să devenim inhibați sexual, creativ și intelectual, să ajungem risipitori și dezorganizați și să ne nu construim nimic, să ne autoblamăm în timp ce-i apreciem pe alții. Îi vom „proteja” și pe cei din jurul nostru ajutându-i să-și inhibe pornirile de acumulare și de creație care i-ar putea pune în pericol. Și pe noi ne vom păzi de elanuri făuritoare prin autosabotare. Ne-ar rămâne să muncim pentru alții, să facem ce ni se spune și din când în când să stricăm, să deranjăm, să distrugem.
Observăm că lumea noastră simbolică care ne determină felul în care trăim este influențată de cultura, de familia și de propriile noastre experiențe. Transmiterea acestor influențe se realizează prin limbaj.
Limbajul verbal conține mituri, pilde, sfaturi, povești de viață. Limbajul nonverbal se constituie din reacții emoționale, din atitudini, din decizii, din tonalități și posturi, din dureri și neputințe, din realizări și din acte de creație. Limbajul actualizează evenimente înlesnind trăiri emoționale ca și cum acestea ar fi trăite direct.
Alfabetizarea emoțională a fătului îi va servi ulterior nu doar pentru supraviețuirea în lumea naturală, ci și în cea socială. Limbajul emoțional este o bază pentru însușirea limbii materne care conține în sine o sumă de experiențe străvechi și de repere ce permit integrarea culturală. Așa putem înțelege mecanismul prin care limbajul devine vehicul al traumei, dar și al educației, și al psihoterapiei.
Perioada intrauterină este o perioadă de învățare intensă în care nu doar mama este educator, ci și partenerul ei care trece și el printr-un travaliu de maturizare emoțională similar. De asemenea, contează toată cultura viitorilor părinți precum și întreaga comunitate care le creează mediul și contextele de viață.
Protejarea fătului
Ca orice lume, lumea intrauterină, pentru a fi cu adevărat ofertantă, trebuie să fie sigură. Mediul uterin este natural protector pentru făt. El atenuează intensitatea stimulilor din mediu, elimină elementele nocive și selectează influențele.
Zgomotele, lumina, loviturile sunt atenuate de corpul mamei și de lichidul amniotic. Placenta selectează multe dintre substanțele nocive.
Mai mult decât atât, acest mediu protejează fătul și de orice efort suplimentar pentru ca întreaga sa energie să fie folosită pentru creștere, dezvoltare și învățare.
Fătul nu consumă energie cu digestia, căci e hrănit hemotrof. Este protejat de sistemul imunitar al mamei, este într-un mediu constant termic, este ferit de interacțiuni directe.
Protejându-și fătul, mama îl ajută să învețe cum să-și mențină intactă integritatea pe parcursul vieții. Îl pregătește deci să schimbe mediul din jur pentru a i se potrivi, să fie rezilient, să fie creativ, să ofere, să fie diferit.
Protecția fiziologică oferită de mamă este susținută de capacitatea ei psihică de a fi protectoare. Pentru aceasta însă și mama trebuie să fie susținută și protejată de comunitatea în care trăiește.
Se poate observa că în societățile abuzive cu femeile, avorturile spontane sau provocate combinate cu abandonul copiilor la naștere sunt mult mai numeroase.
E important să înțelegem că societatea nu ar trebui să se preocupe de felul în care își protejează mamele copiii, ci să le ofere acestora un mediu sigur și deplină libertate. E bine să fim conștienți că orice formă de abuz asupra mamelor nu are cum să nu se transpună în relația lor cu feții și cu copiii. Prin abuz înțeleg impuneri, supuneri, rele tratamente fizice și psihice, învinovățiri și agresări, absența unui mediu sigur și ofertant. Femeile abuzate nu își pot susține sarcinile sau copiii.
În situații grave de abuz precum holocaustul, războiul, foametea, școlile de balet, femeile nu mai au ciclu și deci nu mai pot rămâne însărcinate. În China antebelică a cărei cultură înjosea femeile, majoritatea nou-născutelor erau aruncate la gunoi. În perioada postbelică, în Europa și Rusia fenomenul nou-născuților omorâți sau abandonați era foarte întâlnit. În epoca ceaușistă, rezistența în fața regimului se manifesta prin avorturile clandestine cu care se mândreau majoritatea femeilor românce în acea vreme.
Acestea sunt fenomene sociale și nu justifică învinovățirea particulară a mamelor care pentru a fi conținătoare și protectoare au nevoie să fie integrate și bine tratate.
De asemenea, pentru a nu deveni abuzivi din neștiință cu mamele, putem înțelege că ele protejează feții de mediul extern și nu de ei înșiși.
Prin urmare nu avem de ce să le considerăm neprotective pe mame pentru combinațiile genetice făcute de specie. Orice specie evoluează prin mutații aleatorii dintre care majoritatea sunt neviabile sau generatoare de boli. Așa se explică multe dintre sarcinile oprite în evoluție și multe dintre malformațiile apărute la copii.
Chiar în condiții traumatice, dar fără abuzuri grave, mamele sunt protejate de lumea intrauterină din ele. Pentru mama însărcinată, lumea externă își pierde importanța pentru viața psihică așa încât aproape că nu mai poate traumatiza. Indiferent ce s-ar întâmpla în afară, lumea intrauterină îi oferă mamei o susținere atât de mare încât nimic nu poate ajunge la ea. Orice dramă s-ar petrece va trebui să aștepte după naștere pentru a putea fi procesată de către femeie.
Mediul intrauterin care protejează fătul, îi mediază și mamei emoțiile care nu pot fi nici extreme și nici lipsite de diversitate.
Comunitatea însă nu se poate baza pe extraordinara conținere a mamei. Până la urmă orice comunitate se perpetuează prin urmașii săi, deci este foarte importantă susținerea părinților. Ofertele de sprijin în cultura noastră presupun susținere medicală, educațională, financiară, presupun servicii de îngrijire și oferire de timp liber.
Ofertele educaționale potrivite pentru această etapă, indiferent de tema lor centrală, au rolul de integrare în societate cu noul statut și de sprijinire a preluării rolului de părinte.
Pot fi cursuri de pregătire a nașterii, de pregătire pentru îngrijirea copilului mic sau pur și simplu de practicare a unor hobby-uri. Aceste întreprinderi asigură întâlnirea unor oameni cu preocupări similare, permit exprimarea emoțională, sprijină relațiile de cuplu, oferă sentimentul de apartenență la comunitate, permit adaptarea la viața de părinte. Părinții au dreptul să fie susținuți de comunitate, dar nu și obligația de a fi beneficiarii ofertelor. Doar nevoia lor ar trebui să îi îndrume în aceste alegeri și nici o altă constrângere externă. Dincolo de toate ofertele, singurul lucru care nu se schimbă în nevoia viitorilor părinți este aceea de mediu sigur de acceptare.
Mamele sunt capabile să le ofere feților un mediu protector uneori în pofida dificultăților din mediul extern. De aceea, nu feții nenăscuți ar trebui să ne preocupe, ci protejarea viitorilor părinți. Putem să creăm un mediu sănătos care să nu permită abuzarea femeilor. Devalorizarea femeii, judecarea, criticarea, lipsirea de libertate de alegere sunt abuzive căci au un efect negativ asupra stimei de sine. De asemenea, viitorii părinți au nevoie de sprijinul întregii comunități care să-i susțină și care să le integreze copilul și să-i ofere oportunități de dezvoltare.
De altfel, întreaga funcționare a societăților umane încearcă să aproximeze mediul intrauterin formator și protectiv din care se inspiră. Deci nu ar trebui să ne fie greu să-i prețuim pe viitori părinți și să creăm un mediu sănătos pentru toți semenii.
Nașterea
Intrarea în lumea aceasta presupune o schimbare foarte mare de viețuire. Nașterea presupune trecerea într-un mediu aerian care are alte legi de supraviețuire.
Cordonul ombilical și placenta, foste organe vitale, acum devin inutile și sunt îndepărtate. În schimb, se dovedesc necesare sisteme care nu erau funcționale intrauterin: sistemul respirator, digestiv, imunitar. Copilul simte pentru prima dată foamea, duritatea atingerilor, respiră, elimină meconiul. Copilul vede o lume diversă într-o lumină orbitoare, aude o mulțime de zgomote și pielea intră în contact cu numeroase texturi.
În primele zile după naștere, copilul regresează din cauza stresului adaptării. El scade în greutate și pierde achiziții psihomotrice pe care le avea intrauterin. Acum nu-și mai poate duce degetul la gură, are mișcări bruște și necontrolate.
Fără sprijin din exterior nou-născutul nu poate supraviețui. El este prea dezvoltat psihologic pentru a nu fi traumatizat de schimbarea de mediu și este prea nedezvoltat fiziologic pentru a se descurca singur.
Iată cum evoluția speciei noastre care s-a bazat pe mărirea creierului copilului și pe micșorarea bazinului mamei (din cauza mersului biped), a determinat și o naștere prematură.
Această condiție duce la o intrare traumatică în lume și la o copilărie îndelungată care să permită dezvoltarea completă și adaptarea la o societate complicată. Condiția noastră se pare că presupune atât nevroza cât și nevoia de educație. Ambele ne determină să ne construim comunități de sprijin pentru susținere și ajutor.
Trauma nașterii este însă depășită cu bine: există viață și după naștere! Este un bun punct de revenire ori de câte ori ne confruntăm cu mari dezechilibre și dezastre în viață. Revenirea întru renaștere este un mod de a o lua de la capăt mai sănătos și mai echilibrat.
Indiferent de cultură, experiența nașterii va fi un bun model pentru supraviețuire în condiții dificile, pentru adaptare la contexte noi, pentru recuperare după pierderi grele.
După naștere, nici mama și nici copilul nu mai sunt protejați de mediul intrauterin care atenua loviturile și care nu permitea trauma. Acum vor fi reluate evenimentele traumatice din timpul sarcinii care presează pentru a fi elaborate.
Dacă totuși traumele nu sunt prea mari și dacă a existat un mediu conținător, mama își va putea amâna trăirile de copleșire încă nouă luni. Își va mai oferi simbolic încă o perioadă intrauterină pentru a susține bebelușul care are nevoie de ea și căruia i se va dedica total. După această perioadă însă, mama afectată trebuie neapărat susținută înainte de a se prăbuși.
Deci, nu traumele din timpul sarcinii îi pot afecta pe oameni, ci lipsa de susținere a mamei după naștere.
Știind aceasta, comunitatea ar putea să fie gata să se implice atunci când sesizează la mamă indicii care arată că nu se poate susține: dacă este prea anxioasă, dacă se îmbolnăvește ea sau copilul, dacă nu se poate ocupa de copil și de ea, dacă cere constant ajutorul.
Nevoia de susținere a mamei pentru trăirea unei traume amânate poate să-i surprindă pe cei din jur care credeau că în sfârșit totul este bine. Totuși, reacția amânată în fața traumei este ceva des întâlnit.
Mama nu se înțelege căci credea că a făcut față bine situației traumatizante, iar acum când totul se liniștise în jur nu se aștepta să se prăbușească așa de puternic. Amânarea a durat atâta vreme cât era nevoie să-și pună la adăpost copilul și atâta vreme cât ea însăși ar fi fost prea copleșită. Momentul ales pentru prăbușire arată că mama se simte în sfârșit în stare să se ocupe și de ea, ca se simte în stare să revină cu forță în lumea aceasta. E un indiciu bun de sănătate, dacă mama dispune de susținerea celor din jur.
Ne ajută să știm că susținerea posttraumatică presupune un travaliu de doliu care durează cam cât o sarcină. Starea depresivă nu se va întinde pe mai mult de 40 de săptămâni. Încercarea de grăbire sau de anulare a stării mamei, mai mult o prelungește, iar susținerea este necesară așa cum o cere mama. Ea se poate îmbolnăvi pentru a se adresa medicilor, poate să ceară psihoterapie, poate să se arunce în muncă, poate să-și abandoneze copilul sau poate să facă mari schimbări de viață. Ea are nevoie de sprijin, orice ar alege.
Chiar dacă mama nu a trecut prin evenimente traumatice, tot are nevoie de susținere pentru a-și crește copiii. Este o etapă în care partenerul mamei este foarte important căci el poate contribui la menținerea mediului de siguranță. El o acceptă pe femeie cu toate trăirile ei și i le poate conține și pondera căci emoțiile sale sunt de altă natură. Partenerul mamei trece și el prin prefacerile maturizării și participă cu afecte noi, multe ambivalente: mirarea, frica, datoria, neîncrederea în sine, euforia, mândria, tandrețea, blândețea. Aceste emoții și multe altele vor fi îmbrăcate în mecanismele de apărare cu care este deja învățat și pe care acum le pune în funcțiune. Reacțiile sale vor fi gestionate în relația cu partenera sa și vor genera un mediu emoțional complex în care deja este imersat fătul.
Mediul intrauterin și cel de după naștere compun un spațiu emoțional care îi cuprinde și pe părinți. Acest spațiu este propice dezvoltării tuturor tocmai prin diversitatea emoțională pe care o presupune și nu pentru că ar fi saturat de emoții „bune” și de „experiențe pozitive”. E un spațiu regresiv care predispune la reactualizarea tensiunilor și temerilor vechi și nerezolvate ale partenerilor tocmai pentru ca ei să aibă acces la profunzimi emoționale care îi pot vindeca.
Copiii unor părinți care se susțin reciproc, care sunt bine integrați într-o comunitate ofertantă au toate șansele să fie sănătoși și adaptabili. Ei vor face față bine evenimentelor neprevăzute și vor deveni independenți și participanți activi la lumea socială.
Sănătatea, bucuria de a trăi și capacitatea de a face față traumelor își află rădăcina în această perioadă profund emoțională a existenței noastre.
Bibliografie
