Rolul psihanalistului este de a nu face nimic. Poate părea simplu și comod, dar în fapt este teribil de complicat deoarece presupune o confruntare personală cu frica de moarte.

Rolul psihanalistului este de a nu face nimic!

Dintre fetele Regelui Lear (Shakespeare), doar Cordelia reușește să își asume „nimicul” din relație, iar parcursul ei, deși foarte complicat, este singurul care-i permite devenirea spre independență.
Astfel, „a nu face nimic” presupune a face față tentației unei acțiuni superficiale și sterile.

Three Freuds

Psihanalistul „cordial” (ca și Cordelia lui Shakespeare) se împotrivește acțiunii sterile pentru a permite una cu sens profund.

Psihanalistul are datoria de a crea un cadru nonacțional, dar stabil și asigurator care să-i permită pacientului regresia, drumul înapoi pentru regăsirea de sine.
Psihanalistul limitează intervenția sa tocmai pentru a putea structura acest cadru propice mișcării interioare întru dezvoltare a pacientului,.
Pentru ca psihanalistul să-și poată asuma această shakesperiană cordialitate, este necesar să-și fi elaborat cât de cât teama de moarte și de semnificanți ai săi (repausul, tăcerea, nonintervenția, lipsa de mișcare și cerință).

Acțiunea maniacală arată spaima noastră în fața morții

Acțiunea este un reper al secolului în care trăim.
F. Dolto vedea în orașele maniacale, cu clădiri ascendente, lumini permanente, mișcare neobosită – o fugă îngrozită de spectrul morții ca împietrire, ca neputință de mișcare, ca somn, ca întuneric.
Suntem atât de aglomerați, atât de mulți și atât de speriați de moarte încât ne-am consolidat o apărare socială maniacală: ne mișcăm mereu, acționăm, fără răgaz pentru a ne demonstra că suntem vii. Este un context în care nu mai există liniștea reflectării, a cugetării, a creșterii interioare.

Numai că frica apare abia după confruntarea cu pericolul. Astfel, ne este frică să nu se întâmple ceea ce tocmai s-a întâmplat!
Oare apărarea maniacală de spaima morții, toată energia utilizată pentru a demonstra că suntem vii nu arată tocmai starea de anestezie internă în care ne aflăm?
Mișcarea externă nu arată o lipsă a unei evoluții interne, psihice?
Preocupările permanente pentru achiziții externe nu arată incapacitatea unor acumulări interioare?

Psihanaliza oferă un cadru în afara acestui cerc vicios, extrăgându-se mișcării haotice din starea de panică.

Cine „interpretează” în psihanaliză

Pacientul însuși!
Psihanalistul doar îi oferă cadrul pentru exprimarea, descoperirea și creșterea sinelui.

O pacientă mi-a relatat un vis şi apoi mi-a spus: Ei, ce interpretare aveţi pentru visul meu?
I-am răspuns că interpretarea ei este aceea care contează pentru că visul îi aparţine. Aceasta a nedumerit-o foarte tare: Atunci dvs. ce rol mai aveți, dacă eu fac toată treaba?.

Așa este, în psihanaliză calea este a pacientului, interpretările îi aparțin, dezlegările și creșterile vor fi tot ale sale.
Pacientul „face toată treaba” pentru că este vorba de existența lui, de știința lui, de elaborarea lui, în care doar el poate fi expertul.
Psihanalistul are aici rolul secundar, de asigurator, de structurator al unui cadru simbolic care să permită regăsirea de sine, dezvoltarea și individuarea.

Dacă psihanalistul s-ar apuca să facă evaluări diagnostice și prognostice, cu ce s-ar deosebi el de psihiatru?
Dacă psihanalistul s-ar lansa în scheme de tratament și sfaturi terapeutice, cu ce s-ar diferenția de psiholog?
Dacă psihanalistul s-ar arăta știutor, cu ce s-ar delimita el de ghicitor?
Dacă psihanalistul ar oferi satisfacții narcisice și sfaturi, prin ce s-ar diferenția de un prieten?

Care este menirea psihanalistului

Psihanalistul se delimitează de acțiunile altor domenii, dar care este menirea lui?
Cum este el și ce face?

-Structurează un cadru simbolic în care se pot retrăi în siguranță stări și afecte pentru ca ele să devină mai inteligibile, mai ușor de verbalizat, asumat și elaborat. -Sabotează, prin neînțelegere, orice alt registru de exprimare în afara celui verbal. -Suspendă acțiunea în favoarea reflecției întru dezvoltare și unitate. -Permite utilizarea inteligibilă a transferului pentru regresie, iar a regresiei pentru elaborare de sine.

La limită, psihanalistul este identic cu cadrul pe care îl creează.

Psihanalistul nu ştie, nu poate, nu vrea în locul pacientului, dar este asigurator şi are încredere în tendința către sănătate a pacientului (chiar dacă uneori nu o înțelege pe deplin).

Vedem astfel cum psihanalistul, tocmai pentru că își permite să „nu facă nimic”, reușește să imprime mișcări interne ale pacientului care îi permit redobândirea unității, regăsirea de sine, creșterea, dezvoltarea și sublimarea.