Plătim cu greu o școală care uniformizează cunoașterea, copiii și profesorii. Copilului îi este greu să devină „elev”, dar după ce a devenit, îi este aproape imposibil să se mai găsească pe sine, să-și mai exprime individualitatea. De pe poziția fostului „elev”, poate continua „procesul de fabricație” cu generația următoare, ca profesor.

Funcționarii școlii

Industrialismul este favorabil instituţiilor care devin entităţi importante în sine, subordonând oamenii pentru care au fost create.
Aşa se face că Şcoala nu știe cui îi mai este de folos, dar a devenit o instituție „mamut” care angrenează mulți oameni.

Aici întâlnim „funcţionarii” de rangul unu: oameni ai ministerului, inspectori, formatori de tot felul. Aceștia vin cu tot felul de idei îmbunătățitoare prăvălite abundent asupra profesorilor prin nenumărate cursuri de formare.

Old brain by Zoran Pucarevic on 500px.com

Profesorii, și ei funcționari ai sistemului, se servesc de elemente exterioare de autoritate (catalogul, pedeapsa, catedra frontală, cancelaria) pentru a-și fauri o reprezentare în care să se vadă importanți. De aceea nu își pun problema că cineva ar putea învăța de la ei dacă nu ar pune note, nu își pun problema că ar putea renunța la catedră sau la intrarea separată din fața școlii.

Umiliți, intrânzi pe ușa din dosul școlii și rezervându-și locurile din băncile înșirate unele după altele, suportând amenințări de tot felul (cu teme, absenţe şi note proaste) stau copiii noștri deveniți „elevi”.

Cu un astfel de sistem ne lăudăm că vrem să creăm o societate democratică în care oamenii să învețe să se respecte unii pe alții!

Copiii deveniți elevi

De la 15 septembrie, de când copilul intră în clasa I, viața lui se schimbă brusc și dobândește alte repere: devine elev!

„Elevul” este o etichetă a unui copil care și-a pierdut individualitatea și care este supus procesului de „fabricație” din școală. Cum este, ce își dorește, ce întrebări și curiozități are - nu mai contează, el trebuie să învețe ceea ce i se predă.

Elevii nu par a exista individual, decât dacă neagă cu totul tiparul impus, devenind foarte buni (olimpicii), sau de tot nestăpâniţi (năzdrăvanii). Altfel sunt sortiţi să se dizolve amorf în masa clasei – îndeplinind dezideratul industrialismului: uniformizarea.

Clase, nu copii

Vârsta fizică devine un reper important pentru încadrarea copilului în şcoală, într-o clasă (excepţiile sunt foarte rare). Clasa este o realitate medie a tuturor care permite dizolvarea individualităţii în masa unui grup.

Profesorul, în faţa prea multor solicitări educative simultane, se apără reducându-le la un raport de unu la unu, el interacţionează cu clasa şi nu cu copiii din clase.

Aşa se face că prea adesea se vorbeşte în cancelarii despre “clase” bune sau rele, performante sau nu, năzdrăvane sau liniştite şi nu de copiii din acele clase, cum ar fi normal.

Chiar în cercetarea educaţională propunem proiecte în care se studiază „clasele” şi nu copiii, tot cum în formarea cadrelor didactice avem cursuri precum „Instruire”, „Managementul clasei de elevi”.

Or, este un nonsens pedagogic să vorbim despre individualizarea educației, despre centrarea pe copil a procesului educativ în condițiile în care păstrăm identitatea „clasei”.

Omul, trecut printr-un astfel de sistem de educaţie, ajunge să se conformeze criteriilor masificatoare: atinge performanţe ce-i permit un discutabil acordaj social, dar sacrifică individualul.

Nu e de mirare că tot mai mulţi oameni ai zilelor noastre nu ştiu cum sunt dacă nu îşi fac un test, dacă nu reuşesc la un concurs, dacă nu obţin nişte gratulări narcisice care se referă la funcţii (şi nu la competenţe sau calităţi personale).

În aceste condiţii, în care oamenii nu au şansa de a deveni ei înşişi, de a se împlini, nu este de mirare că societatea devine tot mai haotică, că legile şi valorile, nefiind interiorizate individual, ajung tot mai aproximative.

Profesorii sindicalizați

Uniformizarea se petrece şi cu profesorii, ei sunt exponenţi unei formări comune şi ajung să aibă reacţii stereotipe, să funcţioneze după tipare pe care nici nu le mai conştientizează ca atare, dar pe care le transmit mai departe prin comportament.

Am realizat împreună cu studenţii un joc de rol în care ei erau profesorii ce aşteptau pe hol, urmând să intre pe rând în sală. Aici găseau nişte „copii” bătându-se. Invariabil, cu toţii au avut aceeaşi atitudine: dorinţa de a găsi vinovatul şi de a restabili ordinea. Reacţia lor ajunsese să se traducă identic în aceleaşi cuvinte şi nu înţelegeau de ce observatorii din sală râd în hohote. Reacţia lor era atât de obişnuită încât putea trece neobservată, dar constatarea repetării ei stereotipe trezea râsul.

Stereotipiile de comportament ale profesorilor duc la cutume generale care impun legea lui „aşa se face” dincolo de orice raţiune. Tot mai des, în discuțiile cu profesorii, la întrebările mele care ar necesita explicarea unui comportament, primesc răspunsuri de tipul: „Așa se procedează la noi în școală”, „Nu putem face altfel pentru că nu avem fonduri”, „Nu avem încotro”.

Profesorul care nu se încadrează în aceste cerinţe generale este forţat să se modifice pentru a se potrivi majorităţii sau să plece, să părăsească sistemul care nu are nevoie de tulburări.

Pentru susținerea și exploatarea uniformizării de la nivelul „clasei” profesorilor se creează sindicatele (apanaj nelipsit al industrialismului).
Sindicatele sunt uniuni de interese care folosesc ca masă de manevră profesorimea, deseori îndepărtând-o de la menirea sa educativă.

Astfel sindicatele cadrelor didactice propun mişcări de stradă, greve, interpretării ale legii în detrimentul procesului educativ al copilului, arătând şi la acest nivel, că, atunci când adulţii îşi dispută nişte interese, primii sacrificaţi sunt copiii.

Şantajul cu îngheţarea anului, plecatul de la ore pentru grevă şi întreruperea activităţii au devenit o practică. Reducerea numărului de posturi nu poate fi gândită ca o reconsiderare a normei didactice care este de patru ore pe zi, ci ca o sporire a efectivelor la clasă (în urban, oricum prea mari). De asemenea, neplata unor zile de la buget nu poate intra în contul studiului individual (remunerat zilnic şi în vacanţe) – singura soluţie a fost aceea de a trimite copiii acasă din programul şcolar.

Unde este responsabilitatea adultului educator care pune mai presus copilul?

Se vede treaba că nu am evoluat foarte mult de la practicile unor comunităţi arhaice care în situaţii de război, pentru a diminua agresivitatea atacatorilor, puneau în faţă mamele cu copii în braţe şi bătrânii neputincioşi (G. Frazer în „Creanga de aur”).

În acest context, profesorii obişnuiţi, maturi afectiv, interesaţi de domeniul lor şi dornici de a-l accesibiliza, cei care găsesc bucurie în munca lor, care se lasă conduşi de bunul simţ educativ şi de interesele de învăţare ale copiilor, nu prea au cum să-şi găsească locul în şcoală. Dacă sunt „nesindicalizabili”, școala se lipsește de ei, eliminându-i.

Uniformizarea cunoașterii

Dacă uniformizăm oamenii de ce nu am uniformiza și cunoașterea… e mai bine așa, nu ne mai oferă nici o surpriză!

Rețeta este simplă: separăm cunoașterea de contactul cu natura, o „feliem” în discipline, o servim rece pentru a fi memorată.

Copilul arde de curiozitate, își dorește răspunsuri și vrea să descopere lumea. Abia așteaptă școala ca să se lumineze. Acolo însă găsește prezentată o realitate stearpă, feliată, disecată care nu-i trezește niciun interes și care trebuie îngurgitată obligatoriu ca untura de pește.

Astfel copiii nu învaţă pentru a-şi satisface curiozitatea naturală născută din contactul cu natura, ci studiază o disciplină teoretică ce nu răspunde la nici o întrebare.

Orice copil se întreabă de ce plouă, cum sunt norii, dar pentru răspunsuri va trebui să aştepte să înveţe la fizică despre relaţia apei cu temperatura şi la chimie despre compusul H2O. Aceste răspunsuri tardive sunt şi ele nemulţumitoare din cauza oceanului de teorie în care se scaldă.

Important e copilul sau disciplina predată?

Parcursul şcolar al copilului este unul disciplinelor de studiu. Disciplinele conţin informaţii organizate după o programă realizată de către oameni de ştiinţă care închipuie un demers de cunoaştere în funcţie de logica ştiinţei studiate şi nu în funcţie de psihologia învăţării.

La şcoală, copilul se află surprins de o avalanşă de răspunsuri pentru întrebări niciodată gândite şi rostite, răspunsuri care nu au nicio legătură cu întrebările lui reale, cu lumea în care trăieşte, cu ceea ce doreşte el să cunoască.

Singura apărare în faţa multitudinii de informaţii ce se cer memorate este binefăcătoarea uitare îndată ce presiunea „redării” conţinutului memorat încetează.

Toate nevoile reale de cunoaştere ale copilului par suspendate în spaţiul lui „o să afli când te vei face mare”, „vei învăţa asta la fizică”.

Chiar şi atunci când informaţiile necerute îi trezesc copilului un interes, întrebările îi sunt suprimate din lipsa de timp (sau din teama profesorului de a nu putea explica).

Copilul trebuie să știe

Din interiorul fiecărui obiect de studiu se stabilesc standarde de cunoaştere care vizează acele cunoştinţe care trebuie cunoscute. Acest trebuie, nu ţine de interesul copilului, ci de structura ştiinţei studiate şi a organizării ei interne.

În raport cu aceste standarde se închipuie programe de evaluare ce cuantifică ştiinţa copilului în calificative şi note (ele însăşi uniformizatoare).

Ştiinţa deplasează interesul de la nevoia naturală de învăţare şi adaptare socială a fiecărui om în parte, la standarde, tipologii, curricula obligatorii.

Sistemul de învăţământ prin tehnici pedagogice elaborate, prin studii psihologice şi cercetări statistice, prin metode didactice operante, devine eficient.

Copiii îmbracă uniforma de elevi, profesorii sunt sindicalizaţi, cunoașterea este feliată în discipline de studiu, și evaluată după standarde generale impuse tuturor.

Toți trebuie să știm același lucru în același fel, să mărșăluim în aceeași direcție.