Ce nevoi vechi, bazale știu satisface ecranele din viața noastră pe care ni le-am inventat schimbându-ne perspectiva lumii? Înlocuim tulnicul cu mailul și telefonul, hora de duminică se petrece pe facebook, iar rudele noastre comune sunt vedetele, „poiana lui Iocan” s-a mutat la TV, ca și întreaga „gură a satului”…

Solicitările lumii noastre sunt multe și diverse: toate relele din cutia Pandorei. Pentru a face față avem nevoie de susținere, iubire, protecție și putere. Asemeni lui Făt-Frumos căutăm tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. În drumul nostru, ca și Faust, îl inventăm pe Mefisto în felurite chipuri. Pentru omul contemporan, Mefisto este doar un inofensiv ecran ce protejează de ceilalți, dar „ține aproape”.
Ecranul, ca și sânul mamei, este capabil să satisfacă mai multe nevoi deodată: hrănește (cu informații), protejează, liniștește. Mai mult decât atât, ecranul face față cerințelor ambivalente ale omului care vrea informații, dar nu să învețe; vrea conectare la ceilalți, dar să rămână unic și central; vrea realitate, dar și fantasmă.

natural television set

Ecranul - un „biberon” pentru văz

După înțărcare, când copilul simte că i se refuză sânul, începe să renunțe la simțurile până atunci preferate: gustul și mirosul, iar lumea începe să fie „gustată” vizual. Dacă bebelușul duce tot ce-l interesează la gură, copilul mai mare și adultul se mulțumesc să privească, ei au trecut de etapa în care „tot ce zboară se mănâncă”!

În fiecare om mai dăinuie amintirea sugarului care a fost. Valorizând această amintire, ecranul se oferă omului ca un biberon acceptabil pentru vârsta sa: dacă nu mai putem suge cu gura, o facem cu ochii, dacă nu mai primim lapte, ne mulțumim și cu imagini-informații.

Legătura dintre gură și ochi ne este confirmată de bebelușul care suge biberonul urmărindu-și mama cu privirea, dar și de tonele de pop-corn consumate în cinematografe.

Deși ne simțim ca un bebeluș care suge lapte de la sânul mamei și alunecă în lumea viselor… visele propuse pe ecran nu sunt ale noastre… gândurile acelea, problemele, tensiunile, fricile nu sunt ale noastre… preluăm ceea ce nu ne aparține, dar ajungem să fim ceea ce consumăm … aici este plata!

Ecranul – o „vatră” a casei

Omul din vechime, înfrigurat de lăsarea serii și înfricoșat de animalele pânditoare se simțea securizat de focul ce-i oferea lumină, căldură și protecție în fața fiarelor reale și a propriilor lui năluciri. În jurul focului s-au creat probabil primele comunități de oameni care începeau să-și comunice fantasmele, să se cunoască și să creeze relații. Așa au apărut vatra satului și vatra casei - locuri de unde se va fi iscat lumea oamenilor așa cum o știm.

Ce ne facem însă noi, contemporanii fără de vatră? Noi cei care nu ne mai strângem în jurul unui foc pâlpâitor ca o inimă colectivă? Noi cei care nu mai avem timp să ne împărtășim fantasmele cu familia, și noi cei care nu mai avem o comunitate constantă în care să ne simțim apărați?

Avem și noi o vatră a noastră, ne strângem seara în jurul pâlpâirii televizorului și participăm împreună la aceleași fantasme, spaime și tensiuni cu o întreagă colectivitate „Toate-s vechi și nouă toate” (Eminescu)… aproape că nici nu mai contează faptul că sentimentul de pericol comun și de comuniune în fața lui este doar fabricat, că este vorba despre controlul maselor cu „pâine și circ”… este o plată necesară!

Rudele noastre de pe ecran

Oamenii nu pot crea mereu noi cunoștințe căci capacitatea psihică de relație este limitată.
În comunitățile satului vechi oamenii se cunoșteau „de când lumea” și foarte greu și rar venea câte un străin care să tulburea așezarea. Acum însă, în marile orașe, oamenii nu mai sunt permanent în sânul rudelor lor de veacuri. Invariabil se simt năpădiți de străini cu care trebuie să devină „intimi” în mijloacele de transport în comun și se confruntă adesea cu obiceiuri „păgâne” adică foarte neobișnuite la ei acasă.

Subiectele propuse de către mass-media prin intermediul televizorului însă, oferă tuturor obiceiuri comune și aceleași „rude”: vedetele. Vedetele sunt cunoștințe comune pe care le avem cu toții și despre care putem vorbi cu oameni pe care abia îi vedem. Vedetele despre care „știm tot”, ajung să ne fie mai apropiate decât mătușa emigrată pe care o vedem o dată pe an.
Dacă tot avem „rude” comune înseamnă că toți suntem de-un neam. Sărbătorile, obiceiurile și comportamentele sunt stabilite și modelate de TV și Internet: iată și „satul global”.

Că acest sat nu există, că vedetele sunt cosmetizate ca să semene cu rudele noastre, devine mai puțin important… normal că trebuie să fie și un preț!

Ecranul – o „păturică” izolatoare

Câți oameni în jur și câtă singurătate! Câte relații sociale și cât de puțini apropiați! Câtă alergătură în van pentru interesele celor care ne dau bani pentru a ne crește copiii și cât de puțin timp pentru a-l petrece cu ei în familie!... Acestea și altele ne fac să ne simțim triști, să vrem să avem un timp al nostru, în care să ne mai sfătuim cu gândul, în care să nu mai auzim vreo solicitare din jur.

Televizorul este bun și aici… oferă un fundal sonor ce stabilește ritmul unei case, „bruiază” comunicarea reală a membrilor familiei, o întrerupe când devine prea solicitantă: „Taci acum, că vreau să aud știrile!”

Calculatorul, și el dă iluzia conectării la ceilalți prin mail și facebook.
Aceste ecrane ne protejează însă de solicitarea relațiilor reale, iar într-o casă cu mulți membri, fiecare pare izolat de „pătura” de zgomot care îl înconjoară.

De la practica „bruiajului” și a „relațiilor compensatorii”, ecranele ne pot atrage treptat în lumea lor facilă și „autistă” în care fiecare membru al familiei are ecranul său, lumea sa fantastică în care se poate izola de ceilalți văzuți ca tot mai greu de tolerat.

Și oamenii rămași fără copii, fără slujbe și fără tinerețe se pot acoperi cu o iluzie de participare la social. Televizorul îi conectează la o realitate a unei lumi care nu îi exclude, care îi solicită ca pe oricare…

Iată o bună soluție împotriva depresiei, a stării de maximă solicitare în care ne aflăm, a lipsei de consistență în relații… că aceste ecrane ne absorb cu totul în lumea pe care ne-o propun și care se îndepărtează de orice realitate socială și individuală, știm, dar contează mai puțin… e un preț consimțit.

Ecranul – o ancoră în realitate

Auzul și văzul sunt simțurile noastre preferate după refularea celorlalte și în termenii lor ne exprimăm cel mai adesea (descrierile noastre sunt pline de sunete, culori, forme, imagini și mai puțin de repere pe care și le iau alte simțuri).
În timp ce auzul predispune la gândire abstractă și imaginativă, văzul este modul nostru de a ne ancora în realitate. La această caracteristică se referă zicerea încăpățânată: „Nu cred până nu văd!”. În nevoia noastră de a ne menține cu „picioarele pe pământ” într-o vrie socială care ne solicită amețitor, televizorul ne oferă iluzia echilibrului, a contactului cu realitatea… și o iluzie a realității este mai bună decât nimic!

Ecranul – deschide o lume de poveste

Adulții nu mai au timp de basme și fantasme sunt cuprinși de griji și de probleme, e prea mult prozaism în viața lor. Limbajul trebuie să fie cât mai strict pentru a nu lăsa loc de echivoc, gândirea ne devine tot mai pragmatică. Aceasta însă ne lipsește de poezie și de metaforă, lipsa fanteziei ne sărăcește viața de culoare, totul devine mai tern în viața noastră.
Televizorul ne ajută și aici. Dragul de el, ne propune o lume mirifică plină de fabulos și fantastic. Aici termenii: „extraordinar”, „nemaipomenit”, „odios”, „miraculos”, „fenomenal” sunt de-a-dreptul obișnuite. Filmele substituie basmele bătrânilor, știrile sunt și ele fabulații pe baza banalelor întâmplări ale rudelor-vedete. Orice privitor, prin participare, devine el însuși fabulos fără a putea fi acuzat că nu este suficient de pragmatic.

Ecranul ne poziționează în centrul lumii

Pentru mama eram centrul universului, dar de atunci a trecut mult. Lumea e mare și multă, iar oamenii sunt tot mai înconjurați de necunoscuți pentru care suntem necunoscuți.
În adolescență putem țipa cu prietenii prin mijloacele de transport, ne putem face piercing-uri și ne putem vopsi părul în culori turbate pentru a atrage atenția, dar adultul ce poate face? Dacă nu găsește o soluție nu-i rămâne decât asumarea deprimată a lipsei de importanță.

Și aici televizorul găsește o soluție, vedetele vorbesc cu noi spunându-ne dezinvolt „tu”, ne apelează, ne spun că „părerea noastră contează”… Societatea este prea mare, iar realitatea prea departe de noi, nu avem nici un control asupra ceea ce ni se întâmplă. Televizorul ne dă însă iluzia cunoașterii, a participării, a importanței noastre, a puterii și controlului… Nu suntem mici într-o societate mare, nu suntem nesemnificativi și nici lipsiți de importanță într-un roi!