Vorbind despre educație la TVR1

În discuție am atins câteva dintre problemele următoare:

În zilele noastre, ca părinți ne simțim adesea fără o comunitate care să ne asigure. O comunitate asigurătoare poate fi cea a specialiștilor la care apelăm: pediatrii, psihologi, consilieri, părinți cu mai multă experiență. Această comunitate ne ajută să navigăm între tentația excesului și disperarea singurătății.

Nu-i putem ajuta pe copiii noștri să fie independenți dacă noi înșine nu ieșim din paradigma vinovăției, a fricii, a dependenței, a lipsei stimei de sine.

Dorind să evităm greșelile care s-au făcut cu noi în copilărie, ca părinți refuzăm să ne identificăm cu agresorul și adesea rămânem în postura de victimă. Astfel, dacă am fost copii de care nu se ținea seama, care trebuiau să se supună, care suportau abuzuri... putem deveni părinți care se pun singuri în situația prea bine cunoscută în care nu contăm, ne supunem, suntem abuzați. Prin urmare, avem tentația de a rămâne și ca părinți în locul ocupat în copilărie, chiar dacă acest loc este inconfortabil.

Frica este o legătură de dependență care este practicată pentru supunere. Societățile care își înspăimântă membrii au școli în care se învață de frică și familii în care se practică abuzul fizic și psihic. Stima de sine a oamenilor se formează doar în condiții de libertate, și nu prin frică.

Educația este diametral opusă de manipulare și dresaj. Educația are drept scop sprijinirea oamenilor să devină independenți, cât mai apți să se descurce în lume. Manipularea și dresajul țin de lupta pentru putere în care unii oameni urmăresc supunerea altora. Și supușii și supunătorii sunt dependenți unii de alții.

Pentru creșterea copiilor nu contează atât de mult ce facem și ce spunem, cât contează felul în care ne simțim. Pentru starea noastră de bine este foarte importantă relația pe care o construim și menținem cu partenerii de viață.

Părinții au nevoie să creeze și să mențină în jurul copiilor un mediu de siguranță. Aceste mediu presupune limite care să-i ajute să nu fie în pericol. „Nu”-urile pe care le spunem copilului sunt limite asigurătoare, dar și indicatoare ce trezesc și fixează curiozitatea. În inconștient există o identitate între interdicție și impunere.

Părinții sunt oamenii cu istorii diferite, cu familii diferite și cu nevoi diferite. În fiecare etapă de viață intervin numeroase schimbări care au nevoie de integrare. Astfel, nu există idei bune pentru toți părinții, dar cu toții avem nevoie de o comunitate de sprijin care să ne accepte. Psihoterapia ne poate ajuta, dar nu e musai. Musai este să ne trăim viața așa cum este ea și cu bune și cu rele.