50 de ani de la venirea chilienilor în România

Când comunitățile își schimbă drastic reperele pot ajunge să-și condamne la exil unii dintre membri. Astfel, tărâmul matern se transformă într-o hidră ucigătoare care își aruncă fii în cele patru zări. Este o practică atât de prezentă în istorie, încât pare general umană. Poate este un mecanism de asigurare a diversității, poate vine din spaima de incest, poate este rămășița vreunui ritual străvechi de selecție. Indiferent care este motivul acestor practici, la un moment dat, fiecare regiune devine un spațiu impropriu pentru membrii comunității, condamnându-i la pribegie.

În jurul anului 1973, Chile și România au fost complementare. În timp ce Pinochet îi agresa și alunga pe tinerii partizani ai lui Allende, Ceaușescu își sechestra populația impunându-i comunismul. Această potrivire a permis ca unii dintre refugiații chilieni comuniști să primească azil politic în România. Astfel, români și chilieni am împărtășit un comunism traumatizat, pe care, împreună, ni l-am făcut suportabil. Pentru o perioadă istorică, chilienii refugiați și românii sechestrații ne-am oferit susținere reciprocă pentru a putea supraviețui cu traumele noastre.

Aveam mai puțin de trei ani când a venit Carlo (Carlos Macaya Muñoz) în casa noastră. Tocmai îl comemoram pe bunicul, iar întreaga familie se pregătea de ceremonial. Eram încă revoltată pe familia mea care, în mod inexplicabil pentru mine, îl băgase în pământ pe bunicul și-l abandonase acolo. Mintea mea nu înțelegea nici implacabilitatea morții și nici importanța igienică a ritualului.

Văzând agitația cu care familia pregătea o masă bogată pentru bunicul, m-am gândit că avea să se întoarcă. Pe ușă a intrat tata aducându-l pe Carlo, noul lui coleg de serviciu. L-am recunoscut imediat! Mi s-a părut firească schimbarea: bunicul, blond cu ochii verzi, s-a închis la culoare căci a stat în pământ. Vârsta nu era un indiciu serios căci pe atunci, toți adulții îmi păreau dintr-o specie unică: cea a „oamenilor mari”. Așa că i-am sărit în brațe. Mai târziu am aflat că a fost o recuperare reciprocă: în micuța brunetă care eram, Carlo a văzut-o pe fetița lui, Aliette, pe care a fost forțat să o lase în Chile. O îmbrățișare, în care fiecare căuta pe altcineva, a dus la înmulțirea familiei cu încă un membru.

Această întâlnire dintre doi străini suferinzi care își ogoiesc rănile încercând să-și umple pierderile este reprezentativă pentru supraviețuirea comună în anii negrii ai comunismului pe care i-au îndurat românii cu chilienii alături. Sechestrați într-o țară din care Ceaușescu nu ne permitea să ieșim pentru a călători aveam totuși acces la cultura comunității chiliene căreia i s-au adăugat comuniști din Brazilia, Argentina și unele țări Africane. Și eu și Carlo ne miram de diferențe și asemănări culturale. Găseam motive etnice comune în țesături tradiționale românești și mapuche, descopeream ritualuri și obiceiuri similare.

Deosebirile mă făceau să mă îndoiesc de naturalețea practicilor culturii mele, să mă întreb, să caut explicații. Privirea mirată a lui Carlo mă îndemna să reflectez asupra unor gesturi, cuvinte și obiceiuri pe care altfel le-aș fi considerat naturale. El îmi oferea o perspectivă nouă: orice poate fi și altfel! Ce este obișnuit nu este „normal”, ci doar o cutumă care ține de un timp și de un spațiu cultural.
Carlo a găsit în familia mea, întinsă pe câteva generații, un trib pe care l-a adoptat și educat. Nu admitea segregarea vârstelor atât de practicată în România. La distracție participau bătrânii și copiii deopotrivă. Așa am învățat să dansez, să ascult muzică latino, să fiu luată în serios, să particip la dispute politice înverșunate.

Pentru Carlo comunismul era sfânt, pentru noi, era o oroare. El considera regimul din România o aplicare dictatorială a comunismului: „E ceaucism, ma, estudiasa Lenin”, mă îndemna dându-mi câte o carte.

Compatrioții săi erau „rudele” cele mai apropiate, mereu înaintea familiei pe care și-a întemeiat-o în România. Durerile și nevoile lor erau mereu pe primul plan, la ei alerga fără să se gândească. Soției lui românce nu i-a fost simplu, nici celor trei copii.

Eu însămi mi-am descoperit emoții care își aveau sursa în trăirile lui. Am fost ani de-a rândul copleșită de dorul unei țări pe care n-am pierdut-o, speriată de agresiuni pe care nu le-am suferit. Muzica lui Julio Iglesias nu mi s-a părut deloc romantică, ci ca un hău care te atrage și te înghite depresiv. Înțelegeam spaniola, dar mi se părea indecent să intru într-o intimitate a celor care aveau atât de puțin din cultura lor, așa că mi-am propus să nu o mai înțeleg. Carlo știa română nuanțat și profund, dar a continuat să-și păstreze voluntar accentul ca o mândrie a apartenenței lui la Chile. Ca în oglindă, și eu mă simt iremediabil îndrăgostită de limba mea maternă și dintr-o fidelitate năucă mă poticnesc ori de câte ori încerc să rostesc în orice alt idiom.

Carlo îmi spunea în glumă, și eu îl credeam, că toate atributele lui se datorează faptului că e chilian. Îmi imaginam chilienii ca pe superoameni veseli de triști ce erau. Sub masca unui umor inteligent mereu prezent, Carlo ascundea cu grijă o jale atât de mare care se transmitea ca o comoară ce se moștenește. Cu umorul său devenea familiar și domina atmosfera care se transforma într-una veselă și destinsă. Același umor însă îi folosea drept scut pentru a nu fi luat în serios, pentru ca nimeni să nu se apropie prea tare. Umorul îl susținea să nu se scufunde în durere și-l apăra de amintiri care l-ar fi putut retraumatiza.

Toate acestea m-au ajutat să mă simt apropiată de pacienții mei expați și de cei traumatizați de o comunitate care nu le-a validat suferința, care nu i-a apărat și nici nu i-a recunoscut. De aceea, pentru mine, un cadru psihanalitic conținător nu presupune doar repere materne și paterne, ci și elemente culturale care să permită definirea de sine.

Carlo nu s-a mai putut întoarce în Chile, s-a simțit prea vinovat că a supraviețuit terorii și exilului, că și-a făcut o nouă familie și că s-a bucurat. Trauma ne lasă în viață cu vina pe care nu a simțit-o agresorul.

Prezentul nu se poate bucura de liniște dacă nu-și recuperează victimele trecutului.

Noi, chilieni și români deopotrivă, ne putem tămădui de „fantomele” ce ne bântuie neperpetuând transgenerațional o traumă care se poate opri aici. De aceea mi se pare esențial ca regimurile politice existente să fie vindecătoare: să recunoască teroarea, abuzul și să le condamne.