Adolescența și povara fericirii

Bunăstarea la care a ajuns civilizația noastră ne presează să fim fericiți. Adolescentul trăiește această presiune zbătându-se între fericire și nefericire.

Adolescența și povara fericirii
Photo by Barbara Verge / Unsplash

În perioadele în care trăim într-un mediu periculos și ne confruntăm cu probleme reale, ne conservăm energia pentru a le face față. Starea de fericire este concretă și evidentă: cine supraviețuiește este un învingător.

Când mediul este sigur și plin de oferte, mintea noastră, pentru a putea funcționa în modul ei caracteristic, e nevoită să-și creeze singură probleme de rezolvat. Dar problemele iluzorii au rezolvări puțin mulțumitoare, iar starea de fericire nu apare. Paradoxal, pentru a fi fericiți, ajungem să ne adâncim în crearea unor dificultăți din ce în ce mai mari.

Anularea fericirii

O soluție de a scăpa de presiunea fericirii este anularea ei revenind la problema supraviețuirii.

La nivelul civilizației, pentru a ne drena tensiunea și pentru a reveni la rezolvarea problemei supraviețuirii procedăm fie distructiv declanșând războaie și crize economice, fie constructiv încercând să găsim soluții pentru boli ce par incurabile, pentru bătrânețe, pentru noi resurse.

Adolescentul procedează și el aidoma civilizației din care face parte: declanșează conflicte și crize, dar și încearcă să se exprime creativ, să-și aducă aportul. Cum va înclina balanța între cele două, depinde de dispoziția celor din jurului lui de a învesti într-o direcție sau în alta.

Nefericirea pentru contrast

Altă raportare la fericire este încercarea de a o prezerva eliminând, prin tot felul de artificii, nefericirea cu care face contrast. Această atitudine însă este din start pierzătoare căci mintea noastră problematică nu poate funcționa fără dificultăți. Deci simpla idee a fericirii aduce în prim plan problema nefericirii. Prin urmare, ca să putem fi fericiți în anumite momente, trebuie cu necesitate să acceptăm că în celelalte momente nu suntem fericiți? Viața noastră se poate reduce la această dualitate? Când nu suntem fericiți suntem cu necesitate nefericiți, sau există o gamă mai largă de afecte?

Adolescentul este la vârsta contrastelor și a dualităților. Pentru el este „totul sau nimic”, iar lumea este colorată în alb-negru. Nuanțarea vine mai târziu și de aceea este nevoie de un mediu plin de îngăduință și de răbdare care să permită varietatea. Dificultatea este că însăși civilizația noastră suferă de problema contrastului între stânga și dreapta, între victime și agresori, între bogați și săraci, femei și bărbați, între negrii și albi, între buni și răi. Adolescentului îi este greu să nuanțeze când lumea pentru care se pregătește îi cere înregimentarea într-o tabără sau alta sub ameninațarea: „dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră”.

Comparația nefericirilor

Comparația conform căreia există mereu motive mai mari de nefericire decât ale adolescentului, îi trezește revolta pentru a redeveni central în viața sa. Motivul său de nefericire, chiar dacă nu este relevant la scara umanității, este important! Sigur că prin comparație cu alții, are toate motivele să fie fericit, dar fericirea este o stare rațională? E nevoie să se justifice, să-i convingă pe alții că are motive corecte să nu fie fericit? Adolescentul, ca noi toți de altfel, are dreptul să fie centrul existenței sale și să fie acceptat cu toată gama de emoții pe care o simte. Dacă nu trebuie să-și justifice stările, atunci va avea mai multă energie să le exploreze: să se înțeleagă, să descopere modalități de exprimare afectivă, să construiască.

Sigur că și părinții și profesorii din jurul adolescentului pot simți frustrarea lipsei de apreciere a eforturilor lor. Ei se străduiesc să ofere tot ce pot adolescentului și el este vizibil nemulțumit, parcă nimic nu-i trebuie și nimic nu e destul. El are dreptate, nimic nu-i poate fi pe plac din ce fac alții pentru el când el are nevoie să facă el singur. El are nevoie să-i fie recunoscute meritele și să aibă oportunități de manifestare socială pe potriva energiei și calităților sale.

Așa cum Făt Frumos nu poate sta în vatra casei, și adolescentul are nevoie de o lume pe care s-o exploreze.

Vinovăția

Așteptarea de a fi fericiți ne creează impresia că atunci când nu suntem fericiți e ceva în neregulă fie cu noi, fie cu mediul în care trăim. Acesta este motivul pentru care adolescentul este gata să învinovățească pe altcineva sau pe sine pentru nefericirea proprie. De aici până la căinare și victimizare este doar un pas.

În culturile în care victima este transformată în erou, sigur că toți adolescenții se simt victime și se victimizează. Părinții și profesorii tind să intre iute în această horă a vinovăției. Ei se grăbesc fie considere că adolescentul are tot ce-i trebuie și se plânge fără motiv, fie să se considere responsabili pentru nefericirea lui și încep să se zbată în fel și chip să-l mulțumească. Și într-un caz, și în celălalt nu se depășește lanțul traumatic al vinovăției. Adolescentul se simte neînțeles, acuzat, gata să acuze și să pretindă din ce în ce mai mult de la ceilalți pe care îi vede responsabili pentru stările sale.

Obligație sau libertate

De asemenea, fericirea ca obligație (concept al lui F. Brune) este un nonsens. Pentru a fi fericiți avem nevoie să fim liberi și compleți, să ne putem manifesta cu toate emoțiile, iar acestea să fie recunoscute social. Presiunea fericirii ne face să devenim agitați, anxioși și speriați de viitor. Sigur că adolescenții nu știu cum să rezolve dilemele pe care noi le-am creat, dileme precum obligativitatea fericirii, libertatea condiționată, independența dependentă.

Adolescenții noștri trăiesc într-o lume copleșitor de optimistă și de ofertantă. În timp ce mediul social devine tot mai periculos, adolescenții sunt tot mai protejați. Aceasta le răpește nevoia de siguranță și de implicare. Dacă nu se pot descurca singuri în lume, se vor considera incapabili, vulnerabili și vor deveni anxioși.

Fericirea nu poate fi asigurată din afară, ea apare doar în raport cu  realizările personale. De aceea, tot ce putem face pentru adolescenți este să le oferim un mediu sigur în care ei să se poată implica activ, în care să aibă realizări, în care să aibă relații și în care să poată construi cu sens.

Manifestările adolescenților sunt adesea semnale de alarmă care ne arată ce am putea corecta în mediul social pentru ca el să devină propice pentru noi toți. Adolescentul, a și noi, are nevoie să simtă că are loc de manifestare. Înregimentarea lui pe termen prea lung în mediul artificial al școlii unde ar trebui să se pregătească pentru viață și nu să o trăiască, nu este o soluție. Școala ar trebui să-i fie utilă adolescentului și nu să-l încurce. Școala trebuie să-și amintească menirea sa de a fi utilă oamenilor și nu de a se impune ca o lume paralelă care nu mai lasă timp pentru altceva. O lume paralelă în care oamenii se pregătesc perpetuu pentru o viață cu alte reguli decât cele sociale, cu conținuturi perimate. Școala poate să-i ofere adolescentului un spațiu sigur de socializare, de cunoaștere și de exersare a unor abilități necesare în lumea reală. Școala nu poate să-i ia adolescentului tot timpul și toată energia. Ea oferă pregătire pentru viață și nu poate deveni scop în sine.

Familia adolescentului, și ea, are nevoie să se calibreze pentru a-i oferi spațiu de manifestare, de decizie și de susținere pentru activități externe. Adolescentul are nevoie și are dreptul la viață privată, la proprietate și, mai ales, are dreptul de a alege pentru sine. Chiar dacă părinții consideră că ei știu mai bine ce ar trebui să facă adolescentul, pot să înțeleagă că felul în care l-au protejat în copilărie este deja un model interiorizat și că pot avea încredere în munca lor de până acum. Acum, adolescentul are nevoie să-și aleagă singur drumul, să facă propriile greșeli, să revină, să se răzgândească, să aibă succes... să trăiască pe cont propriu.

Comunitatea poate înțelege cât de valoroși sunt adolescenții în diferite activități pe care le pot face câteva ore pe săptămână. Ei pot supraveghea și se pot juca cu copiii în grădinițe și școli; pot sprijini procesul de învățare al unor copii; pot sta de vorbă cu bătrânii aflați în spitale, în azile sau în casele lor. Pot face cumpărături celor care au nevoie, pot îngriji animale, pot ajuta la diverse activități casnice, pot face numeroase activități online. Adolescenții se organizează ei înșiși să facă toate acestea în regim de voluntariat. Aceasta arată nevoia mare pe care o au ei pentru manifestare socială, dar și faptul că nu există ofertă a comunității pentru integrarea lor.

Comunitatea aparține membrilor care o constituie, deci și adolescenților. Și ei au dreptul la manifestare socială și la posibilitatea de a le fi recunoscute și remunerate activitățile. Lipsa disponibilității comunității de a integra adolescenții generează revolta acestora care murdăresc clădirile, care umplu mediul de gunoaie și de zgomote ziua și noaptea. Dacă adolescenții nu pot construi, își vor folosi energia să distrugă.

Participarea adolescentului la viața socială reală este necesară pentru el, dar și pentru noi toți. Energia, forța și creativitatea cu care vin adolescenții în lume are nevoie de un mediu ofertant care să permită manifestările. Dacă nu le putem mulțumi corespunzător adolescenților pentru aportul lor, atunci frustrarea și nemulțumirea lor o vom simți cu toții.

Adolescentul „fulg de nea” *

Scriitoarea Claire Fox identifică în cartea sa „I Find That Offensive!” manifestări de hipersensibilitate la generația actuală, pe care o numește a „fulgilor de nea”. Studiile din jurul acestei observații tind să descopere vinovați în părinți, în școală, în societatea organizată pe baza corectitudinii politice. Este o încercare de înțelegere a sensibilității adolescenților din timpul nostru.

Istoric vorbind, fiecare generație matură s-a speriat de tinerii care veneau cu o altă ierarhie de valori care părea că declanșează sfârșitul lumii. Totuși, cu fiecare nouă generație, omenirea a evoluat.

De asemenea, inteligența pe care specia noastră o folosește ca instrument pentru raportarea la lume, ne cere să fim sensibili la informațiile din jur și să le problematizăm cât mai mult. Inteligența se plătește cu disponibilitatea de a fi sensibili, influențabili și traumatizabili.

Diferența este că, până în epoca actuală, oamenii nu-și permiteau să-și exprime emoțiile. Nu se gândeau să le ceară celor din jur să țină seama de sensibilitățile personale. Emoțiile și rănile afective erau privite până de curând ca vulnerabilități pe care ceilalți le pot folosi împotriva noastră. Deci încrederea în oameni era foarte scăzută. Cu generația actuală, acest lucru tinde să se schimbe.

Adolescenții de astăzi au fost crescuți în spiritul unei comunicări ample și directe a emoțiilor. Au fost învățați că toată gama de afecte este naturală și că orice simțim ne ajută să ne înțelegem și să ne exprimăm mai bine.

Părinții adolescenților au creat un spațiu diferit de jungla în care cel afectat este considerat o pradă vulnerabilă mai simplu de atacat sau de alungat. Ei au construit în jurul copiilor un mediu de siguranță în care orice exprimare a emoțiilor să fie permisă. S-a creat un mediu în care cel rănit este acceptat și sprijinit să se vindece.

Sensibilitatea umană a existat dintotdeauna, numai că asumarea ei era văzută ca o slăbiciune. Acum însă, adolescenții au un spațiu emoțional mai sigur care le permite asumarea. Aceasta îi face mai puternici, mai încrezători în cei din jur și mai puțin traumatizați.

Sunt și dezavantaje ale posibilității de exprimare imediată a emoțiilor, fără o triere a lor. Adolescenții de azi sunt mai impulsivi, iar nevoia de exprimare se prezintă sub forma urgenței. Ei au fost încurajați să se exprime, dar nu știu să asculte și nici nu se gândesc la efectele pe care le produc în ceilalți manifestările lor. Adolescenții au devenit mai liberi în manifestare, dar și mai centrați pe sine și mai puțin empatici.

Aceasta nu înseamnă că încurajarea exprimării emoțiilor copilului este greșită. Ea are nevoie de puțină nuanțare care să ducă la temperarea urgenței și la grija pentru ceilalți.

Fără exprimare nu ne putem cunoaște și nici nu ne putem asuma neputințele. Or, întreaga evoluție a speciei s-a bazat pe aceasta. Vulnerabilitatea cuiva nu mai este o povară pentru ceilalți, ci o șansă pentru descoperire și creație.

T. Edison, parțial surd, a inventat fonograful, a perfecționat telefonul, a pus bazele cinematografiei cu sonor. L. van Beethoven, complet surd fiind, a compus Simfonia a IX-a.

Corectitudinea politică este o valoare nouă și privită cu suspiciune din cauza exagerărilor, firești unui început de drum. Dacă este văzută ca o dărâmare a vechilor valori pentru a instaura abuziv altele, sigur că nu este ce trebuie. Numai că, în sine, ea este mult mai naturală decât ni se pare, căci se referă la valorizarea oamenilor în individualitatea lor, fără a-i judeca după criterii clasificatoare precum rasa, genul, integritatea corporală. Când noi înșine ținem la libertatea noastră, ar trebui să o respectăm pe a celorlalți. Nu ne strică să ne propunem să nu fim abuzivi, să nu jignim și să nu judecăm.

Adolescenții de azi își cunosc drepturile. Chiar dacă au fost abuzați, știu că nu este vina lor și că lucrul acesta nu trebuia să se întâmple. Faptul că ei cer un tratament echitabil, fără judecăți arbitrare, fără impuneri și fără agresivități nu mi se pare decât o șansă de însănătoșire a mediului social.

Corectitudinea politică este subminată adesea din interior. Sunt susținători fervenți ai acestei corectitudini care practică abuzul, doar că schimbă populația discriminată. Aceasta nu înseamnă că valoarea respectivă nu este necesară, chiar dacă schimbările reale au nevoie de timp pentru a se produce.

Într-o instituție americană, i s-a pus în vedere comisiei de angajare ca postul scos la concurs să-i fie oferit unui candidat care îndeplinește măcar unul dintre criteriile: să fie afro-american, să aibă o dizabilitate, să fie LGBT. Or, aici evident că funcționează tot criterii de rasă, de integritate fizică și de orientare sexuală ca și până acum.

Adolescenții sunt derutați de aceste confuzii între valoarea toleranței și cea a segmentului de populație spre care e îndreptată. Ei înțeleg uneori că sunt valoroase social doar persoanele care anterior erau tratate defavorabil. De aici și până la confuzii și la exagerarea unor probleme până devin sufocante nu e decât un pas.

Adolescenții tind să se identifice cu persoanele pentru care militează și pe care le iau drept modele, dar este doar o etapă. Adolescența nu durează toată viața!

* Text preluat din cartea „Despre frica de necunoscut”, S. Farca, Editura Universitară, București, 2020 (pp.107 – 110)
Speranța Farca „Despre frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020 subcapitolul „Adolescentul” (pp.88 – 110)
Francois Brune, „Fericirea ca obligație”, Editura Trei, București (1996)