Adolescentul și contradicțiile cu care se confruntă

Adolescența e o vârstă de legătură, un liant între elemente aflate în opoziție. Este vârsta tranziției dintre copilărie și tinerețea productivă; dintre familia de origine și cea care va fi formată; dintre școală și muncă; dintre descoperirea propriei individualități și a lumii din jur

Adolescentul și contradicțiile cu care se confruntă
Photo by Etienne Girardet / Unsplash

În adolescență, copilul se stabilizează fiziologic și hormonal. Emoțiile nu mai sunt atât de năvalnice și nici imposibil de conținut. Adolescentul se vede în plină forță fizică și mult mai echilibrat afectiv. Are acuitate intelectuală dată de capacitatea de abstractizare și e priceput în domeniile în care s-a format. Este o etapă în care există toate premisele ca tânărul să fie fericit, iar comunitatea să-l integreze fără dificultate.

Totuși poziția culturală de a fi în tranziția dintre etape îi generează adolescentului o stare firească de tensiune. Dificultățile adolescenței pot ajunge de nesuportat în condițiile în care prelungim prea mult tranziția, antagonizăm etapele și nu-i oferim adolescentului un loc social pentru manifestare.

În cultura noastră adolescența este prelungită zece ani, de la 16 la 26 de ani pentru studioși. E o vârstă în care adolescentul nu este nici copil, dar nici adult; e mare și poate multe, dar nu are loc să facă nimic cu sens. Sigur că într-o astfel de lume vorbim despre adolescență ca despre o criză, părinții și profesorii sunt depășiți de situație, iar adolescenții merg la psiholog.

Deoarece și civilizația noastră are vârsta adolescenței, fiecare adolescent se confruntă cu sarcina de a găsi soluții de supraviețuire nu doar pentru sine, ci și pentru lumea în care trăiește.

Adolescentul este la vârsta abstractizării intelectuale, dar la nivel emoțional este forțat să revină la etapa identificărilor proiective din bebelușie. Doar astfel va putea prelua la sine problemele lumii pentru a le trăi el însuși și pentru a le soluționa.

Putem înțelege cu ce se confruntă adolescentul doar dacă analizăm opozițiile lumii noastre pe care el le interiorizează.

Fii tu însuți așa cum ți se cere

Adolescenții își cer dreptul la un loc în lume în care să se manifeste, dar adesea sunt ținuți într-un loc călduț de copil care ar trebui să asculte de adulți. Adulții le cer să se implice, să se manifeste, să-și aducă aportul, dar îi tratează ca pe niște copii care nu pot fi luați în serios și care ar trebui să fie ascultători.

Or, cum să poți fi tu însuți dacă trebuie să face ce ți se spune? Cum să te implici, dacă nimeni nu pare să aibă nevoie de tine?

În aceste condiții, adolescenții găsesc soluția revoltei împotriva adulților care nu le recunosc drepturile și meritele. Ei au trebuință de un mediu sigur de experimentare și de implicare recunoscută în viața reală. Ei au nevoie să-și trăiască viața, nu doar să se pregătească pentru ea.

Adolescenții se mobilizează să schimbe lumea pentru ca ea să li se potrivească. Modifică reperele valorice: le întorc în contrariu, le aplatizează, nuanțează structuri bidimensionale precum genul, sexul, rasa, clasele sociale. Ei oferă lumii o altă perspectivă: ce părea fix se individualizează, se personalizează, își pierde rigiditatea. Schimbarea nu mai este blamată, ea devine un mod de viață. Iată ce aport interesant la cultura în care trăim: lumea devine mai nuanțată, mai puțin rigidă și mai ușor de personalizat!

Maturii momentului confruntându-se cu intenția atâtor schimbări sunt derutați și zăpăciți. Tot ce știau ei că este bine și drept se modifică. Ei văd cum lumea începe să prindă alte contururi și se sperie că nu li se va mai potrivi, că nu-și vor mai găsi un loc în ea... Adică exact ce simt adolescenții!

Adolescenții, ca atunci când erau mici, pentru a se face înțeleși, ne pun pe noi să le simțim starea. Noi simțim pe propria piele cât de greu e să pătrunzi într-o lume care nnu-ți face loc, care nu-ți valorizează energia. Dacă nouă ne vine atât de greu când ne confruntăm cu o lume în care nu ne regăsim, lor cum ar trebui să le fie? Ca și noi, și ei au nevoie să se implice social, să aibă recunoaștere și să-și câștige măcar în parte, existența.

În loc să întărim opoziția cu copiii noștri poate încercăm să-i înțelegem și să profităm de aportul lor. În loc să-i aducem „pe calea cea bună”, am putea să ne adaptăm noi înșine. Și nouă ne priește un exercițiu de flexibilitate, de toleranță, de îngăduință pentru a evolua.

E bine să ne înțelegem și tentația de a trece dintr-o extremă în alta. Toleranța pentru celălalt nu înseamnă să ne îngrădim libertatea noastră. Faptul că adolescentul are dreptul firesc la lumea aceasta nu înseamnă să ne dăm pe noi la o parte. Dacă știm că nu-i putem dicta adolescentului cum să fie și ce să facă, nu înseamnă că ar trebui să ne dicteze el nouă.  Lumea e mult mai amplă decât dihotomia dintre stăpân și stăpânit. Tentația intrării într-o luptă de putere este mare, dar este mereu pierzătoare căci nimeni nu este liber într-o astfel de relație.

Obligația de a primi

Adolescentul e adesea suspendat pe termen nelimitat într-o devenire cu opțiuni nelimitate. Oferta largă și posibilitatea răzgândirii generează senzația abundenței, dar efectul este unul al neputinței de asumare. Adolescentul poate alege dintr-o multitudine de profesii, dintr-o gamă largă de posibili parteneri, dintr-o varietate de feluri de a fi și de a locui. Dar orice alegere înseamnă o mulțime de renunțări, iar lumea noastră l-a învățat doar să câștige nu și să piardă.

Orice alegere poate fi reversată prin răzgândire, iar aceasta permite manifestări impulsive, imposibilitatea asumării și prea puțin interes pentru construcție și pentru reparație. Totul trebuie să fie de-a gata, acum! Adolescentul este antrenat prin oferta nelimitată să intre într-o spirală a dependenței.

Într-un astfel de context în care ofertele creează nevoi nelimitate și impulsive nu ne poate mira faptul că dependența de droguri se extinde tot mai mult la nivelul adolescenților.

Adolescentul este închis într-o colivie de aur realizată din iluzia împlinirii dorințelor. Societatea îi promite că poate obține orice, că poate deveni oricine, că nu există limită în dorințe și că toate se pot realiza. În susținerea acestor promisiuni vin ca mărturie istoriile oamenilor realizați, a vedetelor care abundă în toate domeniile. Se eludează faptul că acești reprezentanți sunt câțiva din miliarde și că imaginea lor ar fi goală dacă nu ar fi nevoie de jocul de-a modelul care trebuie fluturat pentru a pune în mișcare taurul dorințelor și al furiei noastre.

Eroii actuali nu se mai luptă cu zmei și joimărițe, ei oferă un model de reușită în împlinirea dorințelor. Dorințele lor împlinite apar ca niște nevoi pentru oricine, ca ținte de atins fără de care ne simțim excluși. Dacă ne gândim bine însă, aceste nevoi nici nu existau înaintea eroului cu care au apărut. De exemplu, deși nu pare posibil pentru generația actuală, lumea trăia foarte bine și fără internet. Acum însă conexiunea la un internet de calitate cu viteză mare este o necesitate și nu un moft. Este tipul de nevoie creată care a schimbat organizarea societății. Societatea ne recunoaște ca membri doar dacă avem nevoile la care ea se așteaptă. Creativitatea noastră are două tăișuri. Pe de o parte ne asigură supraviețuirea, iar pe de altă parte aduce schimbări sociale care ne modifică nevoile și ne determină să ne adaptăm la o metarealitate.

Adolescenții se nasc în metarealitatea pe care adulții au creat-o. Ei nu o disting de realitatea naturală în care trăiesc. E o confuzie care necesită o clarificare, dar cel mai adesea clarificările aduc un plus de neclaritate.

În lumea de vânători–culegători, agricultura și creșterea animalelor era un produs al creativității unora și o metarealitate. Metarealitatea de atunci a ajuns lumea noastră naturală în care cea a vânătorilor–culegători este privită ca fapt istoric imposibil de practicat azi altfel decât la nivelul unui hobby. Tot astfel, adolescenții preiau metarealitatea lumii virtuale, pe care noi am creat-o, ca pe realitatea lor naturală față de care existența fără internet ține de un accident istoric.

Războiul pentru pace

Încercăm să creăm pentru noi și pentru copiii noștri o lume cât mai dreaptă și mai lipsită de pericole. Am distrus multe dintre animalele de pradă, dintre plantele otrăvitoare și ne luptăm să ducem la extincție insectele, virusurile și bacteriile.

Agresivitatea intraspecifică e la fel de mare, dar încercăm să o drenăm în zone pe care le vedem „barbare” și unde putem să ne războim în voie. „Victimele colaterale” sunt și ele bune să ne arate oportun virtuozitatea de salvatori.

Agresivitatea pe care o avem față de copiii noștri o mascăm și pe ea în facere de bine numind-o impropriu „educație”. Astfel, grădinițele și școlile sunt pline de acte de agresiune ale adulților care țipă, umilesc, înspăimântă, copleșesc cu sarcini și domină cu cerințe. Tot adulții instigă și patronează bullying-ul dintre copii.

Într-un astfel de mediu saturat de agresivitate neasumată și nerecunoscută, adolescenților le este greu să se descurce. Nu e de mirare că devin agresivi și autoagresivi, că refuză și se extrag într-o metarealitate, că devin neliniștiți și anxioși, gata să explodeze la cea mai mică interacțiune.

Grupurile umane apar din nevoia membrilor de a se aduna pentru a-și oferi susținere și suport. Familiile sunt și ele constituite în special pentru creșterea și protejarea copiilor. Totuși, uneori, grupările umane ajung să-și tiranizeze membrii pe care ar trebui să-i protejeze. Adolescenții, în grupurile lor, oglindesc tocmai această agresivitate socială care, deși este extins practicată, nu este recunoscută pentru a putea fi asumată și gestionată. Bullying-ul din grupurile de adolescenți se rafinează și se diversifică oferind detalii despre felul în care funcționează lumea noastră în ansamblu. În fiecare grup găsim un microcosmos în care oamenii își judecă reacțiile, se învinovățesc, se șantajează, se ironizează, nu se apreciază, se ignoră, se exclud.

Adolescenții vor să schimbe lumea ca ea să nu mai fie agresivă și intolerantă, ei vor un mediu propice tuturor. Dar cum pot aduce ei transformarea aceasta când singurele modele de schimbare sunt agresive? Se poate impune autoritar pacea prin război?

Atotputernicia neputincioasă

Adolescentul se simte mare și își conștientizează forța și capacitățile, dar lipsa exercițiului și a recunoașterii sociale, îl fac să se simtă nesigur. Este puternic, dar e speriat; este capabil, dar nu-l crede nimeni. Este gata să se întrețină, dar e nevoit să învețe lucruri anoste care nu-i vor folosi neapărat. Îi e teamă că nu se va descurca, că nu va obține recunoaștere, un loc, un statut. Nivelul de trai pe care i-l asigurau părinții nu poate fi susținut cu forțe proprii. Deci desprinderea trebuie plătită cu austeritate și cu lipsuri.

Adolescentul se simte nedreptățit, speriat și furios. El se joacă generând situații-limită, experimentând toate pericolele aflate la-ndemână social. Dacă se simte neputincios poate compensa aceasta jucându-se de-a atotputernicia. Sunt jocuri grave menite să trezească la părinți și la profesori stările care-l copleșesc pe el.

Adolescentul provoacă emoții în ceilalți pentru ca apoi să ia reacțiile lor drept model. Este o modalitate de învățare pe care a mai practicat-o în copilărie, iar acum o duce la un nou nivel. Reacția adulților este preluată și exagerată caricatural, iar apoi este oferită lumii oglindirea hidoasă. E ca și cum i-ar întreba pe ceilalți: „Voi ce faceți când vă simțiți speriați? Cum e să vă simțiți neputincioși, lipsiți de control și copleșiți de griji? Ooo... dar chiar nu vă descurcați de loc! Eu parcă tot mă descurc mai onorabil!”

Control și dezorganizare

Adolescentul simte blocajul social care nu-i permite asumarea, decizia și responsabilitatea și de aceea are dificultăți cu controlul de sine. Cum ar putea să-și formeze capacitatea de autocontrol când el este controlat de școală, de familie, de comunitate?

Adolescentul, pentru a prelua frâiele controlului propriu din mâinile adulților inventează tot felul de mecanisme.

Dezorganizarea de sine

Adolescentul se revoltă împotriva celor care își arogă dreptul de a-l controla dezorganizându-se pe sine. El pare să ne spună: „Dacă tot vreți să mă controlați veți vedea cât de greu este și cât de lipsit de satisfacții!”

Dacă el este rebel, potrivnic, inerțios și îndărătnic, cei din jur ar trebui să facă un efort prea mare și, în cele din urmă se vor lă sa păgubași.

De asemenea, adolescentul dezorganizează și toată ordinea din jur relativizând valorile, reconsiderând credințele, inversând obiceiurile. El oferă tabloul unei opoziții prin care dorește instaurarea unei noi puteri.

Răspunsul cu aceeași monedă

Adolescentul nefericit de controlul celor din jur își poate proiecta nemulțumirea arătându-ne cum este să simțim aceasta pe pielea noastră. În copilăria mică, el și-a controlat cu succes părinții, iar acum a devenit expert căci le știe toate punctele vulnerabile.

Când era mic nu putea supraviețui prin ceea ce putea face pentru sine, de aceea trebuia să-i mobilizeze pe cei din jur să-i satisfacă nevoile. Acum, adolescentul dispune de o întreagă lume pe care știe să o controleze și pe care o vrea la dispoziția sa.

Părinții se revoltă în fața unor astfel de încercări, adolescentul se simte mai puțin iubit și iese ditamai lupta. Liceele și universitățile sunt și ele teatre de luptă pentru control. Adolescenții vor să ia controlul asupra profesorilor în fel și chip: nu le convine modul de predare și de organizare, refuză să vină la ore sau să se implice, se revoltă în fața evaluărilor de orice fel.

E o luptă generalizată, epuizantă, din care nimeni nu câștigă. Avantajul adolescentului este că are mai multă energie decât toți ceilalți. Maturii din jurul lui ar avea nevoie de înțelepciunea de a nu intra în jocul luptei pentru control. Independența pentru care se luptă adolescentul este prielnică pentru toată lumea.

Otrăvirea fântânilor

Adolescentul se poate opune adulților și prin manifestări autodistructive care vor să arate că dacă el însuși nu se poate gestiona nici altcineva nu o va putea face cu succes. Astfel, își poate nesocoti nevoile de hrană și de somn, poate face abuz de substanțe și se poate supune unui regim de viață atât de precar încât nimeni nu se mai gândește să-i mai ceară ceva.

Adulții care, în trecut, aveau pretenții de la copil, de la adolescent vor doar să nu-și facă rău.

Dezgroparea morților

Dezorganizarea adolescentului nu este niciodată lipsită de un sens istoric. Ea scoate din străfundul inconștientului părinților săi evenimente și traume cu care ei s-au confruntat în trecut. Acestea sunt reactualizate, puse în scenă, iar părinții constată că „de ce le-a fost frică n-au scăpat”.

Asemeni eroului din poveste, adolescentul scoate din podul colbăit, amintiri grele și nerezolvate din istoria părinților. Manifestările aiuritoare capătă sens dacă sunt înțelese în contextul larg al dificultăților de familie.

Nu e de mirare că părinții simt cum s-au întors neputincioși în adolescența de pe vremuri unde în locul părinților lor tronează fiii. Tot ce a funcționat atunci acum nu mai merge, acum vulnerabilitatea este mai mare. Postura de neputință este aceeași, dar sentimentul de responsabilitate este acut. Istoria veche și grea învie este retrăită cu dificultate. Este o șansă terapeutică dificilă de însănătoșire când noi înșine suntem protagoniștii!

Râsul – plânsul

Adolescentul obosește de atâta luptă, obosește să fie în opoziție și să dărâme. Ar vrea să mai fie mic și lucrurile să fie simple, ar vrea să se mai mulțumească cu ce i se oferă. Ar vrea și să fie mare și să se descurce mai bine decât părinții săi, dar deocamdată nu poate și nici nu mai are răbdare, se simte ca și cum ar fi „intrat zilele-n sac”.

Adolescentul a așteptat toată copilăria fiind momit de adulți cu promisiunea că „dacă e cuminte” totul va fi bine când are să ajungă mare. E mare deja și e tratat tot ca un copil. Adolescentul nu mai are încredere în adulții care dacă, nu sunt răuvoitori, par spălați pe creier de valorile lumii în care au trăit. Orice ofertă este nemulțumitoare, este prea puțin, prea greu, prea diferit de ce-și dorește. Nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l sprijină, nimic nu e convenabil și totul e prea dificil.

Adolescentul se află în plină vale a plângerii regresând la bebelușia în care plânsul era instrumentul de control al lumii. Un copilaș care plânge e centrul atenției, toată lumea din jur dorește să-l ogoiască. Un adolescent care se plânge obține și el atenția de care are nevoie, problemele lui sunt ardente și în raport cu ele, totul pălește în jur. Părinții și profesorii intră în această vrie, deși își dau seama rațional că dificultățile puse în discuție sunt doar un pretext.

Râsul este și el o bună apărare pentru toate spaimele copleșitoare. Adolescentul râde cu poftă din nimic și se amuză de orice. Grupurile sale de congeneri îi oferă susținere tocmai prin posibilitatea de a râde, de a se detensiona. Proverbialul „haz de necaz” probabil că a fost inventat de un adolescent.

Victimizarea este o poziție profitabilă căci și societatea noastră face din victimă erou, și  permite și regresia. Copilăria mică este idealizată și pozitiv și negativ, justificând de ce adolescentul îi iubește și-i urăște pe părinții lui, de ce vrea să scape de ei, dar se simte mai legat de ei ca niciodată.

La adăpostul imaginii de victimă, adolescentul nu se sfiește să agreseze și să se autoagreseze. Modelul social al legăturii dintre victimă și agresor este un „axis mundi” al civilizației noastre, iar adolescentul îl întruchipează în fel și chip.

Adaptare sau creativitate

Pentru oameni pare mai simplu să schimbi lumea și să o faci să ți se potrivească decât să te acomodezi la ea. Astfel, în spatele plângerii se află și confruntarea cu dificultatea specifică a speciei noastre: adaptarea la lume.

Copilul a dispus de o armată de oameni care s-a străduit să schimbe lumea ca să i se potrivească. Acum, ajuns la adolescență i se cere să se adapteze. E nedrept și nici nu știe cum s-o facă. Dacă ne-ar fi simplu să ne adaptăm, n-am mai schimba creativ lumea, n-am mai transforma-o după propriile noastre nevoi.

Adolescentul va face ce fac cei din civilizația lui: va schimba lumea ca să-și găsească un loc în ea.

În comunitățile arhaice nu există adolescență. Acestea își formează membrii să se adapteze lumii și nu să o schimbe. După pubertate, tânărului îi este alocat un loc în comunitate pentru a se întreține și pentru a se manifesta. Acestea sunt comunități tradiționaliste în care membrii sunt integrați la orice vârstă, dar nu sunt lăsați să inoveze, creativitatea este respinsă mai ceva ca nebunia.

Civilizațiile umane sunt sortite să aleagă între preponderența adaptării sau a modificării creative a mediului. Ambele cu avantaje și dezavantaje. Deci adolescenții civilizației noastre plătesc prețul deschiderii către schimbare și al neîngrădirii creativității.

Conformismul nonconformării

În societatea noastră bazată pe schimbări rapide, adolescenții au rolul de a fi restructuratori. Adolescenții preiau tendințele vremii și se înregimentează conformist în lupta pentru schimbare.

Adolescența este cea mai obedientă vârstă din punct de vedere social. Ea are menirea de a prelua și de a testa toate soluțiile năstrușnice create, dar și respinse de generația anterioară. De asemenea, adolescenții aduc la suprafață practici și soluții pe care noi le avem, dar pe care nu le recunoaștem.

Adulții epocii noastre se îngrijorează de timpul pe care îl petrec adolescenții în fața ecranelor. Copiii însă doar preiau modelul social, utilizează ce au la-ndemână și fac ce sunt îndemnați. Nu ei au inventat PC-urile, nici internetul, nici rețelele de socializare, nici touch screen-urile. În pandemie, nu ei au luat decizia școlii online. Înainte de a-i judeca pe adolescenți, ne-ar ajuta să vedem ce le oferim chiar noi (nu neapărat individual, ci ca societate).

Adolescentul preia cu sfințenie tiparele grupurilor de congeneri în care vrea să fie. Aceste grupuri inventează repere de grup extrase din interesele vârstei. Aici găsim jocuri erotice, agresive, de testare a limitelor, de control, de încurajare a dependențelor de tot felul. Acestea sunt probleme cu care adolescenții se confruntă în mod individual, dar la adăpostul grupurilor care le permit sunt mai ușor de purtat.

Speranța Farca „Despre frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020 subcapitolul „Adolescentul” (pp.88 – 110)