Ce este agresivitatea? Unii oameni sunt mai agresivi decât alţii? Agresivitatea este o năpastă ce trebuie înăbuşită? Ce contrapondere echilibrantă îşi are agresivitatea?

Ce este agresivitatea?

Agresivitatea este general umană atâta vreme cât nimeni nu poate spune că nu și-ar fi ieșit vreodată din fire, că nu s-ar fi supărat pe ceva, cineva sau pe sine.

Agresivitatea, ca și iubirea sunt forme structurale ale forței noastre vitale, fac parte din noi și ne ajută să putem trăi, polarizându-ne existenţa: dacă iubirea ne împinge spre dăruire de sine, agresivitatea ne ajută să ne autoconservăm, să ne apărăm, să luăm din jur ceea ce avem nevoie pentru a trăi.

Factori de care depinde nivelul agresivităţii

Nivelul agresivităţii nu este mereu acelaşi pe parcursul existenţei. El depinde de numeroşi factori precum:

• forţa vitală (cu cât este mai mare cu atât nivelul agresivităţii este mai crescut. Aceasta explică de ce în copilărie nivelul agresivităţii este mai ridicat);

• nivelul iubirii ca şi contrapondere (forţa vitală a omului se împarte între cele două forme ale sale: iubirea şi agresivitatea. Deci, cu cât nivelul iubirii creşte cu atât cel al agresivităţii scade);

• siguranţa mediului (dacă în jurul omului este linişte, el nu are de ce fi în alertă pentru apărare şi atac; dacă mediul îi oferă omului ceea ce îi este necesar, el nu are de ce să se lupte pentru a-şi asigura existenţa).

Anularea agresivităţii – o anulare de sine

Agresivitatea este o formă a forţei vitale şi de aceea nu poate fi anulată decât afectând grav întreaga existenţă.

La anularea agresivităţii se poate ajunge prin:

1. Scăderea dramatică a forţei vitale
   Este situaţia în care omul nu mai are energie nici să iubească, nici să urască, nici să mai poată trăi. El se mistuie din interior şi orice element extern este o povară prea greu de dus. Aceasta este o descriere a stării depresive pe care o găsim ilustrată în "Povestea unui om leneş” a lui Creangă. Omul nu mai are energie agresivă, dar nici putere de a mai trăi: şi mestecarea hranei devine o treabă prea grea care parcă nu merită efortul, justificându-i întrebarea „muieţi ţi-s posmagii?”.

2. Întoarcerea forţei agresive de la exterior către interior
   Aici agresivitatea îşi pierde manifestarea sa caracteristică, nu mai afectează lumea din jur însă se întoarce cu forţă înspre sine sub forma autoagresivităţii (mecanismul este descris de către S. Freud).
   Această întoarcere către sine a agresivităţii poate avea efecte variate de intensităţi diferite: tristeţi, depresie, boli ale corpului, accidente soldate cu autorăniri, pierderi, eşecuri.
   Printr-un mecanism similar, şi iubirea se poate întoarce din exterior către sine dobândind acelaşi efect ca şi autoagresivitatea (o descriere a procesului o găsim la Ovidiu, în Metamorfoze, când vorbeşte despre Narcis).

3. Creşterea nivelului iubirii
   Iubirea şi agresivitatea se alimentează din acelaşi izvor. Deci, dacă „albia” iubirii captează un flux mai mare de energie, rămâne tot mai puţin pentru agresivitate. Totuşi o anulare dramatică a agresivităţii nu mai permite nici autoconservarea şi, la limită, se poate ajunge la sacrificiu de sine.

Tot astfel, şi o sporire excesivă a agresivităţii, fără contraponderea iubirii, generează o imagine dramatică (a omului hăituit de stihii interne şi externe asemenea lui Orest cel bântuit de Furii, care fără sprijinul preaînţeleptei Atena ar fi ajuns la autodistrugere).

După cum se poate vedea, o anulare a agresivităţii nu este posibilă pe deplin fără patologie sau îndrăgostire. Chiar dacă în viaţa noastră sunt perioade când balanţa iubire–agresivitate înclină mai mult într-o parte sau alta, un echilibru este de tot necesar.