Antisemitismul, o nevroză de destin

Introducere

În încercarea de explicare a manifestărilor de ură asupra evreilor se pot observa mai multe mecanisme de apărare colective ale civilizației noastre. Acestea sunt strigăte de ajutor neauzite, nepermise și care ajung să prindă forme distructive și autodistructive.

Civilizația noastră reia, din timp în timp, aceleași manifestări de ură, în care pare fixată. Ca într-un ritual de sacrificiu, agresorii și observatorii se schimbă, dar păstrează același discurs și indică aceleași victime: evreii. 

La nivel individual, când ne rotim steril într-o „nevroză de destin” (Schigksalsneurose, Sigmund Freud, 2002), repetiția adaugă și mai multă suferință. Psihoterapia, în acest caz, presupune câteva elemente: oprirea din rotirea disperată a proiecției asupra altora, asumarea responsabilității pentru trăirile proprii, autoobservarea mecanismelor de apărare și compasiunea pentru suferința simțită. Cu rănile oblojite putem găsi soluții adecvate care să nu perpetueze simptomul și care să permită recuperarea. 

Identificarea mecanismelor de apărare colective ne indică suferințe reale pentru care putem avea compasiune dacă sunt observate. Asumarea acestora este menită să descopere calea spre vindecare.

Identificarea cu agresorul

Identificarea cu agresorul (Anna Freud, 2002) ne pune într-o poziție de forță și ne permite să ieșim din starea de victimă. Pentru agresor, sacrificiul trebuie să se limiteze la alții și de aceea este interesat să-și găsească victima confortabilă, de preferat una care a mai fost în poziția asta. Dacă agresorii se schimbă și victima rămâne aceeași, ea pare cea vinovată.

Mulți parteneri onești devin agresivi când află că iubitele lor au fost victimele unor agresiuni. La nivel colectiv, sacrificiul hristic și apoi toate hăituirile evreilor din istorie îi determină pe unii contemporani să-și defuleze agresivitatea asupra acestei comunități. Agresivitatea poate lua forme aparent inofensive precum exprimările docte de pe rețele de socializare, până la comunicate de excludere și de aliere cu organizații teroriste.

Agresivitatea agresorului este motivată de bucuria că a scăpat de suportarea durerii și este întărită de acele comunității care își mențin unitatea, oferind membrilor „sânge și circ”, indicându-le „victime” pe care pot să le devoreze fără repercusiuni.

În civilizația euroatlantică, Isus nu este doar o victimă deplânsă, ci una căreia i se consumă ritualic trupul și sângele la fiecare împărtășanie. Ritualul înființării, care permite participanților accesul la illo tempore (Mircea Eliade, 2011) este crucificarea unui evreu (Isus). Crucea purtată la gât e diferită de cea purtată în spate și arată diferența dintre cel protejat și victimă. Când „talismanul” își pierde puterea simbolică de protecție, se trece la sacrificii în real. Evrei obișnuiți iau locul celui simbolic (Isus) și sunt „răstigniți” sălbatic. Cei care neagă identitatea evreiască lui Isus, o confirmă cerând noi crucificări.

Identificarea cu agresorul este destul de ușor de înțeles căci apare sub forma bullying-ului. Agresorul identifică o victimă și niște acoliți, apoi stabilește un scenariu de putere. El impune o segregare a grupului prin frică: „cine nu este cu mine, este victima mea”. Astfel supuși, acoliții se mint că fac un act de dreptate și se transformă ei înșiși în „rinoceri” (Eugen Ionesco, 2017) crezând că vor fi protejați de haită „Lupus non mordet lupum”.

Victimele sunt alese după semne distincte care să nu permită confuzii cu agresorii: pentru bărbați victimele pot fi femeile; pentru adulți, copiii; pentru albi, negrii; pentru oricine, evreii.

Este un joc de putere periculos căci practica agresivității generează tot mai multă agresivitate. Agresorul se supune unui stres intens care, pe termen lung, duce la anxietate, la neputința liniștirii și la incapacitatea de a avea încredere. 

„Lupul-salvator”

Morala contemporană propovăduiește mila față de victimă, ceea ce forțează agresorul să se prezinte drept salvator. Salvatorul veritabil se aliază cu victima, oferindu-i puterea de a-și părăsi poziția. Falsul salvator se aliază cu o falsă victimă pentru ca împreună să se lupte cu un fals agresor care, este adevărata victimă. În acest caz, „eroul” nu este decât un agresor pervers care dorește să fie apreciat pentru bullying-ul pe care îl practică în mod „democratic” (are aliați care îi conferă superioritate numerică față de victimă). 

De-a lungul istoriei, antisemitismul s-a legitimat ca un act de dreptate. Mereu părea că este o victimă care ar trebui salvată: copiii furați de evrei, muncitori exploatați de burghezii-evrei, burghezii agresați de comuniștii-evrei, teroriștii abuzați de evrei. 

În agresiune mila este un factor important. Mila este o emoție cu expresii de dezgust care stabilește o distanță ierarhică între Eul milostiv superior Celuilalt milostivit. Astfel se evită empatia, iar agresiunea poate fi practicată sub stindardul salvatorului. Mila permite îndreptări violente și introduce o confuzie morală. Această confuzie nu este doar distrugătoare pentru alții, ci și autodistructivă căci, mai devreme sau mai târziu, printre aliați se găsesc agresori care nu pot fi identificați la timp.

Spre deosebire de milă, compasiunea îi unește pe oameni prin empatie, înțelegere și prin acceptarea diferențelor. Compasiunea pentru alții formează compasiunea de sine.

Sacrificiul (identificarea cu victima)

Ideea de sacrificiu întoarce în contrariu valoarea reușitei învingătorului și eroizează victima. Contrar aparențelor, sacrificiul practicat încă din zorii civilizației umane, nu se opune instinctului de conservare, ci este o plată pentru supraviețuirea personală și a comunității.

Ideea sacrificiului este soluția magică a copilului care nu înțelege cum funcționează lumea. În locul cunoașterii, el inventează ritualuri menite să-l protejeze. Așa se explică multe dintre practicile bizare din copilărie (număratul, repetatul, refuzul, etc.) care au funcția unui pact încheiat unilateral cu divinitatea. Este o etapă care adesea trece, dar uneori rămâne în fricile, superstițiile și compulsiile adulților.

 La nivel social, lipsa de control asupra lumii este și mai dificil de suportat. De aceea, toate culturile au ritualuri de sacrificiu cu rol de „taxă de protecție”. 

Agamemnon o sacrifică pe fiica sa, Ifigenia, pentru a obține vânt bun pentru călătoria spre Troia (Eschil, 1979). Tracii îi sacrificau pe cei mai puternici tineri pentru comunicarea cu zeii (Mircea Eliade, 1980). Meșterul Manole a sacrificat-o pe Ana pentru înălțarea mănăstirii (Mircea Eliade, 2007). Isus practică sacrificiul, dar îl anulează prin înviere. Este o trecere de la sacrificiul real la cel simbolic: se poate tăia un miel, se poate ține post.

Trecerea ritualului din real în simbolic are nevoie de o cultură cu valori clare și de membri capabili să sublimeze. Sacrificarea comunităților evreiești arată un eșec al simbolizării. 

Prea adesea în istorie (în anii: 1066; 1096; 1348; 1391; 1492; 1496; 1506; 1648; 1881; 1903; 1905; 1918; 1938; 1941), evreii sunt alungați, umiliți și agresați, doar pentru că sunt evrei. Lumea contemporană nu se departajează de această istorie. În zile noastre sunt normalizate atitudini antisioniste (or sionismul este o mișcare politică ce susține dreptul evreilor de a avea un stat suveran în pământul istoric, asemeni tuturor celorlalte state). Antisionismul are și un dicton similar cu „soluția finală” a lui Hitler: „From the River to the Sea”. Această zicere pretinde dispariția statului Israel. Pentru ce alt stat se poate pune problema similar? Nimeni nu-i mai aprobă pe fasciștii care opreau „bunii creștini” să cumpere produse ale unor firme evreiești, dar campaniile de boicotare a firmelor care au contracte cu Israel sunt considerate „cool”. 

Practicarea sacrificiului încearcă potolirea anxietății sociale care indică absența unor valori-ancoră, capabile să aducă o claritate morală și să stabilizeze stima de sine a membrilor. Sacrificiul nu ajută, dimpotrivă, pune „paie pe focul” unor emoții primitive. 

Regresia la adolescență

Cultura euro-atlantică apare la interferența civilizației greco-romane cu cea iudaică.

Așa cum adolescentul se împotrivește părinților pentru soluționarea unor răni din copilărie, și civilizația noastră se află în plină revoltă. „Părinte iudaic”, singurul rămas în viață, suportă răzvrătirea pentru ca „părintele greco-roman” să poată fi idealizat pozitiv. Ca orice adolescent, civilizația noastră oscilează între manifestări agresive de „ucidere a tatălui” (Sigmund Freud, 2002) și manifestări auto-agresive. Unul dintre scopurile adolescenței este cel de vindecare a copilăriei și de aceea, toate revoltele sunt indicii ale suferinței.

Dacă ne uităm ce au în comun narativele antisemite ale civilizației euroatlantice, în toate timpurile, observăm durerea excluderii. Iudaismul, fiind o etnoreligie (care îmbină credințele religioase cu o identitate etnică distinctă) nu își asumă „paternitatea” creștinismului și nici a post-creștinismului actual (umanismul bazat pe „Drepturile omului”). Or, civilizația euroatlantică deja a moștenit idei iudaice pe care s-a construit, iar nerecunoașterea din partea „tatălui” generează o rană narcisică și un sentiment de impostură. 

Resentimentul apărut din nerecunoașterea „tatălui”, îl face pe fiu să nege și el contribuția tatălui pentru a-și asuma moștenirea: „Isus nu a fost evreu”, Biblia nu este compusă din Vechiul Testament (Tanakh: Tora, Nevi’im și Ketuvim) și Noul Testament (scris de apostolii evrei). 

Disconfortul nerecunoașterii generează spaime mari căci fără protecția „numelui tatălui” (Jaques Lacan, 1966), supraviețuirea fiului este în pericol. Biblia oferă și o pildă în acest sens: răspunsul de recunoaștere al Tatălui ar fi oprit crucificarea Fiului.

Dacă înțelegem contextul simbolic al recunoașterii putem vedea realitatea în care Israelul și civilizația euroatlantică și-au creat o construcție comună în care se pot recunoaște și susține reciproc fără atâta pasiune, fără infantilizării și fără proiecții.

Binele protector 

Nevoia de protecție este una dintre nevoile noastre fundamentale. Noi, adulții îi protejăm pe copii, dar, oricât de maturi am fi nu putem tolera să ne simțim la voia întâmplării. Pentru prevenirea stării de nesiguranță, societățile creează instituții și credințe, dar nu ne pot pune la adăpost de propriile noastre dorințe și spaime. 

Starea de nesiguranță este resimțită ca o stare de rău, iar cea de siguranță este o stare de bine. Binele devine astfel o valoare centrală care, în cultura euroatlantică are și un „zeu” asociat. Isus întruchipează idealul Binelui ca pavăză în fața Răului. Această dihotomie construiește o grilă de evaluare a întregii vieți. Cum Binele absolut este un ideal, omului îi rămâne Răul. 

Când ceva rău se întâmplă, „zeul binelui” a dat greș. Cum greșeala nu poate fi atribuită zeului, ea este imputată reprezentanților săi, evreii, care pot fi văzuți ca „sursă a răului” în societate. 

În căutarea Binelui absolut trăirea răului cotidian este inevitabilă. Doar părăsirea idealizării ne ajută să ieșim din dihotomie și să ne asumăm că putem greși și că suntem imperfecți. Devenind maturi și responsabili vom fi mai puțin agresivi cu noi înșine și cu alții.

Idealizarea

Idealizarea înseamnă adorație pentru o instanță protectoare omiscientă și omnipotentă: Dumnezeu. Deplasarea, deja identificată, apare și aici: Isus este atotputernic deci toți evreii sunt atotputernici. Așa se explică suspiciunea că evreii știu tot ce se întâmplă și sunt, printr-o putere nelimitată, coordonatorii evenimentelor.

În toate mitologiile și religiile lumii, zeii sunt învinovățiți pentru evenimente nefaste și chiar pentru vreme. În timpurile noastre, evreii sunt de vină când pierde o echipă de fotbal, când cetățeni ai Marocului invadează un oraș spaniol, când guvernele unor state eșuează, ba chiar când grupări teroriste atacă Israelul. Tot aceștia controlează vremea și sunt responsabili pentru valuri de căldură, furtuni și inundații.

Idealizarea este un mecanism de apărare care îl ajută pe copil să se simtă protejat într-o lume necunoscută și potențial periculoasă. Copilul își idealizează părinții, iar adultul își proiectează într-un Cer abstract un Tată-zeu. Idealizarea oferă sentimentul protecției cu prețul asumării neputinței și al învinovățirii obiectului idealizat pentru inconveniente.

Frecvența învinovățirilor idealizante arată neputința sublimării. Civilizația noastră are nevoie de un spațiu cultural variat care să nu lase pe nimeni pe dinafară. Toți oamenii unei culturi au trebuință să consume și să creeze ceva valoros să fie văzuți și apreciați individual.

Idealizarea permite liniștirea, dar face imposibilă empatia. 

Copilul, care se simte protejat de mama sa, nu poate să creadă că ar putea fi agresată. Mama este percepută ca fiind constrângătoare și, deci, cea care agresează prin impunerea legii realității în fața „principiului plăcerii” (Freud 2002). De aceea, copilul nu se poate identifica cu mama, dar va găsi similitudini cu oricine este „certat” de ea. Copilul se identifică cu oponenții mamei și nu poate fi empatic cu ea înaintea dezidealizării.

Adulții care idealizează nu și-au terminat procesul de interiorizare a părintelui protector. Ei trăiesc într-o realitate distorsionată de anticipare care îi împiedică să se calibreze la realitate.

Negarea holocaustului are la bază și această idealizare. Omnipotența atribuită evreilor face acest fapt incredibil. Totodată, orice oponent, oricât de feroce, pare de compătimit.

Idealizarea blochează empatia, dar este un mod prin care putem trăi la nivelul principiului plăcerii. Adesea refuzăm realitatea, doar pentru plăceri dintre care multe ne fac rău (mâncăm nesănătos, nu facem mișcare, nu ne odihnim destul). Fiind sclavii propriilor dorințe, ajungem să nu ne putem împlini potențialul real și chiar să ne îmbolnăvim. Idealizarea mistifică realitatea și predispune la anxietate prin imaginarea a tot felul de pericole.

Dezidealizarea este leacul care ne ajută să ne „înțărcăm” de principiul plăcerii și să ne împuternicim în propria viață.

Ura din neputința iubirii

O nevoie umană fundamentală este aceea de a iubi și de a fi iubit. Iubirii i se adaugă și nuanțe sociale care se referă la acceptare, includere, apreciere, recunoaștere. 

Cum pentru copil mama este cea care îi satisface toate nevoile, pentru adulți, acest loc îl ocupă zeii. În civilizația euroatlantică Isus este un ideal al Iubirii. Iubirea hristică este o iubire maternă care presupune necondiționare, dăruire de sine și sacrificiu. Dar valorile vin cu reversul lor negativ. Când iubirea devine un reper, ne așteptăm ca ura să fie intens practicată. 

Isus oferă un răspuns pentru ură: „întoarcerea celuilalt obraz”. Este un model opus instinctul de conservare natural care nu poate fi preluat.

Ura însă nu se epuizează prin exprimare, ci dimpotrivă se alimentează extinzându-se și devenind imposibil de controlat. Biblia ne oferă această pildă: de la întoarcerea celuilalt obraz se ajunge la crucificare.

Crucificarea lui Isus, nu transformă ura în iubire, ci deschide calea cruciadelor, a inchiziției, a vânătoarelor de vrăjitoare și a holocaustului.

Crucea este un simbol al chinuirii întru iubire. Astfel, iubirea și ura se afirmă ca valori care, la extrem, sunt incompatibile cu supraviețuirea. Altfel, balansul crucial dintre iubire și ură, din timp în timp, devine crucificator.

În zilele noastre asistăm la multe manifestări de ură atât la proteste, cât și pe rețelele de socializare. Chiar definiția antisemitismului presupune ură. Ura practicată este un simptom al lipsei de iubire. Astfel, putem înțelege toate strigătele resentimentare ca fiind o declarație publică a unor oameni care nu s-au simțit suficient iubiți.

Lipsa iubirii nu se poate vindeca prin practicarea urii, ci prin restabilirea stimei de sine.

Celălalt, fratele

În procesul dezvoltării, reperele externe sunt importante. Astfel, pentru structurarea Eului, se construiește o instanță psihică ce are funcție de reper: Celălalt (Lacan, 1966). 

Celălalt este tot ce NU suntem noi, este un model negativ necesar în formarea Eului, dar și în diminuarea presiunii Supraeului. Orice atribut indezirabil al Eului poate fi proiectat asupra Celuilalt pentru păcălirea Supraeului.

Este mecanismul aplicat de copilul care dă vina pe frate pentru ce a făcut el însuși.

Celălalt este o instanță psihică, dar are nevoie să prindă o formă reală. Imaginea potrivită este a cuiva suficient de apropiat ca să permită comparația, dar suficient de distinct pentru marcarea diferențelor. Cea mai potrivită imagine pentru Celălalt este fratele (așa cum pentru Supraeu este părintele). La nivel social, acest frate poate să fie vecinul, etnia conlocuitoare... generic vorbind: evreul.

În raport cu acest Frate ne structurăm personalitatea: practicăm activități diferite, avem credințe și aspirații opuse, trăim invidii, resentimente și ne luptăm pentru aceleași resurse. Luptele pot ajunge la fratricid ca în pilda biblică a lui Cain și Abel, dar cum Celălalt este o instanță psihică de sprijin pentru Eu, dorința de distrugere este suicidală. 

Pentru depășirea complexului Cain, Isus care nu are frați, propune o cale impracticabilă: sacrificiul propriu pentru păcatele altora. Dar sacrificiul nu poate absorbi ura, ci îl transformă pe Isus într-un frate-evreu generic, un Abel pentru un Cain colectiv.

Ca în pilda biblică, lupta pornește odată cu privilegiul Celuilalt de a fi „alesul” părintelui.

Abel este privilegiat de Dumnezeu, iar acesta este motivul furiei lui Cain. Tot Biblia indică și un privilegiat colectiv, „poporul ales”. În societate, nedreptățile și privilegiile sunt taxate prin  descărcări de ură, iar acestea pot fi drenate către „poporul ales” cu rol de paratrăsnet.

Lupta cu Celălalt este externalizarea unei lupte interne, de aceea pacea nu se obține prin  privilegii sau victorii. Soluția vine din acceptarea Celuilalt ca parte formatoare a Eului, din îmbrățișarea „umbrei” proprii (Jung, 2010).

Libertate și responsabilitate

Civilizația umanistă deplasează credința de la divinitate către responsabilitatea omului. Legile nu mai sunt implacabile, ci instalate voluntar pentru buna conviețuire. Liniștea personală nu este asigurată de îmbunarea zeilor, ci de respectarea Drepturilor omului. Libertatea individuală ancorată în responsabilitate devine o valoare mai presus de viața însăși (oamenii își dau viața în războaie pentru apărarea libertății).

Libertatea responsabilă face trecerea de la „Așa a vrut Dumnezeu” la „Fiecare doarme după cum își așterne”. La aceasta nu se ajunge natural, ci printr-o educație care presupune cunoașterea modelelor de cauzalitate, anticiparea consecințelor, asumarea deciziilor și limitarea controlului la ce stă în puterea noastră. Or educația euro-atlantică cere responsabilitate, dar pregătește pentru dependență. 

În școală încercăm să-i schimbăm pe copii, nu să-i înțelegem; folosim manipularea, condiționarea, pedeapsa și recompensa; încurajăm răspunsuri gata gândite. Stopăm inițiativa, gândirea liberă și deciziile copiilor. Împlinim dorințe și anulăm consecințe. Această educație este rețeta pentru cum NU poate fi formată responsabilitatea.

Ruptura dintre ideologia civilizației noastre și educație generează o confuzie morală. Confundăm ce ține de noi și ce nu, ce este drept și ce nu. Confundăm libertatea care presupune responsabilitate cu libertinajul care înseamnă lipsa de opreliști și de empatie. Confundăm responsabilitatea care presupune asumarea consecințelor actelor proprii cu vina care atrage o penitență difuză și creează legături resentimentare. Vina este o formă de control retroactiv care permite evitarea incertitudinii. De asemenea, vina este un cartof fierbinte aruncat către altcineva care poate fi învinovățit. 

Isus propune un model pentru depășirea cercului vicios al vinovăției-învinovățirii. El se încarcă voluntar cu păcatele lumii într-un salvarea umanității. Plecând de la acest model, evreul-generic poate fi învinovățit oricând. Așa cum copiii dau vina pentru greșelile proprii pe părinți și pe profesori și societatea poate să indice vinovați pentru ce nu merge bine.

Înlocuirea responsabilității cu vinovăția este un joc periculos care predispune la dependență. Învinovățirea este strigătul de ajutor al unui adult care nu poate să fie liber, care se simte dependent și suferă. Dacă vrem să trăim într-un mediu mai puțin toxic și mai puțin predispus la dependențe, cheia o reprezintă asumarea de sine și formarea responsabilității.

Augmentarea dimensiunii 

Cultura iudaică prețuiește educația care e practicată cu grijă și entuziasm. Cunoașterea este o oportunitate și un privilegiu, iar bucuria cercetării este încurajată. Așa se ajunge la numeroase descoperiri, construcții și creații.

Un număr mic de evrei (aproximativ 16 milioane, 0,2% din populația lumii), are o contribuție semnificativă (22% dintre laureații Nobel, numeroase invenții și întreprinderi). Numărul mare de realizări face ca numărul etnicilor evrei să fie supraestimat.

Israelului este o țară cu o economie puternică și cu un rol important geopolitic pentru Europa, pentru SUA, pentru Estul mijlociu. Această importanță face ca Israelul să pară că ar avea un teritoriu mult mai mare decât are în realitate.

Israel are o suprafață de 10 ori mai mică decât România, de 75 de ori mai mică decât Iranul și de 1.500 ori mai mică decât suprafața țărilor musulmane.

Cu o privire greșit dimensionată există tentația empatiei cu cei considerați mici și inocenți. Augmentarea duce la presupuneri de putere improbabile.

Soroș, un bătrân evreu de 96 de ani, este eroul omnipotent al multor teorii ale conspirației.

Privirea hiperbolizatoare arată nevoia unui „adult în încăpere”, a cuiva care să știe cum merg lucrurile și care să poarte responsabilitatea pentru ce se întâmplă. Este un mod de infantilizare și de menținere într-un statut de neputință autoindus care nu aduce nici protecție, nici inocență. Civilizația euroatlantică are nevoie să iasă „de sub fusta mamei”, să se împuternicească, să se asume, să devină adultă.

Echilibrare prin compensare 

Când oamenii nu pot cunoaște resorturile lumii lor și când nu pot lua decizii pentru propriile lor persoane regresează presupunând tot felul de întâmplări „în camera părinților”. Așa apar teorii ale conspirației când comunicarea democratică este scurtcircuitată în spațiul social. 

În teoriile conspirației apar mai mereu „evreii” dintr-un principiu compensatoriu: „Dacă inventează atâtea lucruri care îmbunătățesc viața, înseamnă că fac multe și ca s-o înrăutățească”. Din neputința recunoștinței, „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”.

Mediocritatea taxează excelența indiferent de etnie: Brâncuși nu a fost apreciat în România cât era în viață. Copiii premianți sunt agresați de către cei fără realizări. La nivelul civilizației noastre, evreii sunt considerați „premianții clasei”.

Democrația este o ideologie a majorității, iar pentru evitarea mediocrității este necesar să preia valori ale meritocrației. Fără aprecierea meritelor, contribuitori sunt șicanați din invidie. Despre neputința recunoștinței pentru contribuția culturii iudaice la civilizația contemporană scrie Friedrich Nietzsche în „Dincolo de bine și de rău” (Nietzsche, 2025).

În locul invidiei și al resentimentului, sunt preferabile admirația și recunoștința. 

Frica nu e frumoasă și nici prea sănătoasă 

Cea mai mobilizantă emoție este frica. În lumea noastră avem un cult al fricii, nu doar religios când apreciem oamenii „cu frică de Dumnezeu”, ci și laic. 

Școlile sunt adesea instituții ale fricii de evaluare și ajung teatre ale bullying-ului. Adulții sunt speriați social cu crize politice și economice, sunt bombardați cu știri alarmante, sunt mobilizați să-și apere drepturi aflate în pericol și să voteze pentru „răul mai mic”. Anxietatea, atacul de panică, depresia sunt manifestări care nu mai miră pe nimeni. 

La nivel social, spaima este o modalitate de „adunare a oilor în turmă”. Coeziunea socială este mai simplu de obținut prin frică decât prin stabilirea unor țeluri constructive. 

Manipulatorii știu că vor fi urmați dacă sperie și apoi calmează. Când suntem în panică e ușor să confundăm agresorul cu salvatorul și chiar cu victima. Când ne este teamă, nu ne interesează adevărul, ne agățăm de orice ne promite liniștirea. Cei care ne sperie ne pot înregimenta în jurul unor cauze fictive cu victime reale. Tulburați de frică, „ne facem frate cu dracul până trecem puntea”. Pecetluim alianța cu agresorii și ne departajăm de victime cu care nu ne permitem să empatizăm. Întărim puterea agresorilor crezând că putem evita să devenim victime.

Teoriile conspirației apar din nevoia de liniștire a unei spaime. Multe dintre acestea se țes în jurul „evreilor” ca „țap ispășitor” atât de des utilizat în istorie încât este ușor de identificat.

Frica nu poate fi lecuită întărind puterea agresorilor, ci dimpotrivă, ajută curajul adevărului. 

La aceste pârghii psihologice exprimate prin antisemitism se adaugă „resentimentul” (Nietzsche, 2024) și analogia cu „țapul ispășitor” (Sacks, 2015).

Concluzie

Antisemitismul contemporan este un atentat la civilizația euroatlantică deoarece susține practicarea urii, a sacrificiului, a vânării de „vrăjitoare”, a nedreptății. 

La nivel individual, manifestările de ură sunt strigăte de ajutor ale unor adulților care se simt nevăzuți și nerecunoscuți. Ei sunt prea speriați să fie liberi, prea năuciți să-și caute țelul, prea bolnavi de stres, de spaimă, de imposibilitatea unei construcții. Ieșirea în stradă pentru susținerea cauzelor altor civilizații este o formă masochistă de autodistrugere. Ura față de Celălalt este ură de sine care arată nevoia de terapie pentru recăpătarea stimei de sine. 

Bibliografie

1.     Biblia

2.     Eliade, M. (2011), Istoria credințelor și ideilor religioase, Iași, Editura Polirom

3.     Eliade, M. (1980), De la Zalmoxe la Genghis-Han, București, Editura Științifică și Enciclopedică

4.     Eliade, M. (2007) Meșterul Manole, București, Editura Eikon

5.     Eschil (1979) Orestia, București, Editura Univers

6.     Euripide (2005) Teatru complet, Chișinău, Editura Gunivas

7.     Farca, S. (2020) Despre frica de necunoscut, București, Editura Universitară

8.     Farca, S. (2020) Leacuri pentru frica de necunoscut, București, Editura Universitară

9.     Freud, A. (2002) Eul și mecanismele de apărare, București, Editura Fundația Generația

10.  Freud, S. (2002) Opere, Bucureşti, Editura Trei

11.  Homer (1955) Iliada, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 

12.  Ionesco, E. (2017) Noul locatar. Rinocerii, București, Editura Humanitas

13.  Jung, C.G. (2010) Opere, Bucureşti, Editura Trei

14.  Lacan, J. (1966), Ecrits, Paris, Editura Seuil

15.  Nietzsche F.(2024) Genealogia moralei, București, Editura Ideea Europeană

16.  Nietzsche F.(2024) Dincolo de bine și de rău, București,  Editura Ideea Europeană

17.  Sacks J. (2015) Not in God’s name: Confronting Religious Violence,