Gândirea avortului este des întâlnită și nu reprezintă nici un pericol pentru dezvoltarea fătului. De la gândire, la punerea în act a avortului este o cale lungă care, cel mai adesea, nu se finalizează.

Gândirea avortului e normală și nepericuloasă

Multe dintre femeile însărcinate gândesc avortul chiar dacă își doresc și așteaptă copilul. Este un gând comun care nu face rău nici femeii și nici copilului.

Ideea de avort exprimă de fapt teama de schimbare, frica de necunoscut și preocuparea pentru copil: „Oare voi putea fi eu o mamă bună așa cum merită copilașul meu?”

Forța vitală a femeii se opune agresiunii asupra fătului său chiar dacă tot această forță alimentează și nevoia de conservare a stării de fapt, rezistența normală la schimbare.
Starea de ambivalență poate genera simptome de tot felul (grețuri, stări de rău fizic, anxietate și angoasă, insomnie, coșmaruri), dar acestea sunt suportabile mamei și nu afectează copilul.

În mod paradoxal, gândirea avortului (ca dorință sau temere) arată că mama are suficientă vitalitate pentru a-și proteja copilul în uter.

Nici unei mame nu cred că îi este străină dorința conștientă sau doar visată de a fi liberă, măcar puțin, de copilului său, născut sau nenăscut.

Ambivalenţa afectivă a mamei faţă de copil este absolut normală, generală şi perfect integrabilă în cadrul psihicului conştient, integrare ce nu poate aduce decât un plus în relaţia cu copilul, cu sine şi cu ceilalţi.

Când avortul este pus în act

În deciziile de avort, finalizate cu punerea în act, se poate constata o atitudine oarecum similară a femeilor. O îndârjire argumentată raţional ce nu suportă nici un contraargument, o pietrificare, o determinare patologică de a plăti orice preţ pentru consumarea actului agresiv.

La o analiză mai atentă, se pot observa urme clare ale traumei. Este vorba despre femei rănite narcisic, cu o istorie personală grea, cu suferințe puternice în relația cu părinții săi și cu partenerul de viață.

Avortul este o cale de a se manifesta autonom, de a se răzbuna suicidar pe cei care au rănit-o ca și cum le-ar spune:
„Vedeți ce îmi fac? Este din cauza voastră? Mă rănesc pe mine ca să vă rănesc pe voi! Întreaga vină vă aparține!”

Sunt însă și trăiri de moment, anxietăți specifice sarcinii, reactualizarea unor răni narcisice mai vechi sau răni noi care pot determina o decizie pripită.
Aici un minim timp pentru gândire, întâlnirea unei femei cu copilul în brațe, un zâmbet al unei bătrâne, orice întâmplare banală schimbă intenția de avort. Femeia pare a avea nevoie doar de o minimă investiție narcisică pentru a-și putea asuma copilul.

Între hetero și autoagresivitate

Prin avortul provocat, femeia își elimină copilul din uter înainte de vreme, agresându-l și autoagresându-se. Se întrerupe astfel dezvoltarea fătului, dar și procesul devenirii femeii ca mamă. Ea își retează posibilitatea de a se proiecta în viitor, de a fi mama copilului ce creşte în ea. E un act de îmbucătăţire, de autoeliminare istorică.

Orice existenţă umană se află sub semnul înfruntării în inconştient a forţelor contrare de viaţă şi distrugere (S. Freud). Este un balans responsabil adesea de îmbolnăviri şi accidente, dar care, rar ajunge să dea manifestări precum avortul, suicidul, omuciderea. O astfel de dezechilibrare se petrece numai în cazuri de adâncă și disperată lezare narcisică.

Motivul real al provocării avortului

Motivele expuse pentru justificarea avortului, de cele mai multe ori, ocolesc problema reală care este leziunea narcisică a femeii.

Sunt femei însărcinate în urma unor violuri, femei foarte tinere sau lipsite de mijloace financiare şi de stabilitate, femei bolnave sau cu dizabilităţi, femei ce află că poartă copii cu grave handicapuri care, în pofida tuturor consideraţiilor altora, duc sarcina până la capăt şi permit viaţa copilului lor chiar dacă, nu toate, şi-l pot asuma după naştere.
La aceste femei se poate vedea că nu sunt traumatizate şi nu au tentaţia convertirii agresivităţii în act suicidar.

Femeia care recurge la avort încearcă să spună „Nu” mediului abuziv care a rănit-o. Ea vrea să se rupă din relațiile patologice în care se află și să se salveze. Prin avort femeia încearcă depășirea unei stări paralizante de depresie. În calculul inconștient, femeia pare a sacrifica o parte din ea pentru a putea trăi cu restul… deși, acest calcul se dovedește păgubos căci adâncirea în depresie se accentuează.

Aici motivele sunt inconştiente, foarte puternice şi uneori de neclintit. Femeia simte că dacă nu ar avorta copilul ar muri ea însăşi.

Corpul și viața femeii după avortul provocat

Orice punere în act mortificatoare simbolizează suicidul. Avortul este acea punere în act care nu se mărgineşte la simbol, care chiar este (în real) o formă de sinucidere.

O femeie ce supravieţuieşte unui avort este agresor, ţintă a agresiunii şi mormânt al corpului mort. Cam multe poveri ce se cer elaborate!

Adesea trăirea psihică a avortului este atât de grea încât este ocolită total, iar femeia se poartă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceasta face ca întreaga trăire să fie preluată în corp sau în viață.

Corpul femeii poate rămâne legat simbolic de fătul purtat. Astfel, trupul femeii apare ca loc de bătălie, de înfrângere și de înmormântare. Copilul poate fi reprezentat de un organ ce se sacrifică, îmbolnăvindu-se, sau poate fi simțit ca „tumoră” fizic dureroasă. Aici medicii au de furcă cu boli care par să le scape înțelegerii.

O pacientă spunea că după fiecare avort a pierdut câte o măsea. O alta s-a îmbolnăvit de inimă, iar alteia nu i-a mai venit ciclul deși medicii nu au găsit vreo cauză fizică sau hormonală.

Acolo unde corpul femeii nu preia povara, avortul poate fi resimțit ca o opreliște spre o bună realizare de sine. Femeia poate simți cum toate îi ies pe dos, cum „norocul” a părăsit-o odată cu copilul, generând adevărate tragedii în viața sa.

Oricum, după un avort provocat, relația femeii cu partenerul de viață, care nu s-a dovedit prea susținător, are foarte mult de suferit. Moartea fătului bântuie, pentru elaborare, aceste cupluri.

O pacientă povestea cum a reușit să iasă din depresia generată de un avort doar rănindu-și soțul prin adulter. Iată cum o rană narcisică se oferă ca plată pentru o alta.

Aceasta arată că, deși femeia își asumă pe deplin punerea în act a avortului și tatăl copilului are o parte de responsabilitate. Dacă nu este suficient de susținător pentru ca femeia să poarte sarcina și el va plăti, la un moment dat, cu o rană narcisică.

Posibilități de psihoterapie

Ideea de avort poate fi doar o fantasmă și aici cu susținere psihoterapeutică sau nu, femeia oricum nu o va pune în act. Foarte rare sunt situațiile de decizie pripită când este necesară consilierea.

În situația în care intenția de avort apare ca hotărâre, atunci este foarte dificil ca femeia să nu pună în act ceea ce și-a propus. Aici este vorba de o puternică leziune a eului și intervenția psihoterapeutică poate fi prea puțin și prea târziu.
Oricum, psihoterapia ar trebui să se configureze ca o susținere a unui eu destructurat ce are nevoie de reînvestire.

Postfactum, posibilitățile de psihoterapie diminuează considerabil deoarece leziunea narcisică este întărită printr-o punere în act care se opune demersului terapeutic.

Ceea ce este normal la nivelul fantasmei, devine anormal prin convertirea în faptă şi poate zădărnici posibilitatea de psihoterapie.

De altfel, duşmanul cel mai aprig al psihoterapiei psihanalitice este tentaţia punerii în act: faptei, neputându-i-se oferi nimic drept contrapondere.

S. Freud, întrebat dacă este interesat de cazul unui tânăr care şi-a ucis tatăl, a spus că nu este nici interesat şi nici competent într-o astfel de situaţie. Ar fi prezentat interes terapeutic pentru el dacă tânărul se limita la fantasmarea uciderii tatălui, dar dacă a pus acest gând în faptă, devine un caz ce intră în interesul şi competenţa poliţiei.

Punerea în act este o modalitate suicidară de închidere a drumului elaborării de sine – marchează o dimensiune ce se pierde, un aspect personal ce nu se lasă explorat deoarece îşi găseşte o exprimare nefericită care îl epuizează, îl carbonizează.

Bineînțeles că psihoterapia poate ajuta, dar nu mai poate repara ceea ce s-a înfăptuit deja.

(Prelucrare a unui text din cartea mea: ”Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori” apărută la Editura Trei în 2010.)