În loc să spunem: „Ce amară este viața!” pare mai confortabilă o criză de bilă care exprimă același lucru. Când am avea motive să ne spunem „Capul face / Capul trage” , putem exprima aceasta printr-o migrenă. Atunci când prea adesea ne facem „inimă rea”, putem să ne trezim cu aritmii cardiace. Când suntem „sătui” de toate câte „am înghițit” fără voie, nu sunt de mirare stările de greață, nodul în gât și durerile abdominale.

Boala pentru sănătate

Omul pentru a putea trăi are nevoie să fie coerent cu sine, să fie adevărat și unitar. Atunci, când, din diferite motive, nu mai poate menține această unitate, corpul încearcă să o reasigure. Tot corpul nostru, prin boală, își asumă și să exprime ceea ce altfel nu ne-am putea permite.

Corpul, devine astfel, un spațiu în care fiecare își scrie romanul trecutului, metafora prezentului, și poezia viitorului. În corp le avem pe toate, exprimate simplu, spre văzul tuturor, dar în același timp, încifrat, într-un cod care asigură intimitatea față de ceilalți, dar mai ales, inocența față de propria conștiință. De fapt, prin corp exprimăm doar ceea ce nu putem pune în cuvine și ce nu putem recunoaște.
Parcă tot mai bine ar fi „să spună, decât să dea cu parul”, dar la o adică, și aceasta este o variantă pentru a împiedica destructurarea de sine, afectarea sănătății psihice.

Existența noastră în lume presupune și exprimare de sine. Când anumite conținuturi din noi nu pot fi spuse, exprimarea se va face în alte registre decât cel verbal. Ne vom folosi corpul somatizând, ne vom folosi psihicul construind simtome sau chiar boli psihice, vom avea tulburări de comportament sau vom structura patologii de relație. Exprimarea în aceste limbaje codate evită conștiința și noi înșine suntem cei care nu trebuie să înțelegem ce spunem. Avem nevoie să ne exprimăm emoțiile și experiențele pentru a ne drena tensiunea psihică, dar dacă sunt conținuturi pe care le considerăm inacceptabile, ar fi prea periculos să le și înțelegem. Prin exprimarea deplasată într-unul din registrele enumerate reușim să evităm conștientizarea a ceea ce ne-ar prejudicia imaginea idealului eului nostru. Prin urmare, exprimarea prin boală nu este nici conștientă și nici realizată pentru ceilalți. Boala ca limbaj apare atunci când vrem să fim mai buni decât ar fi cazul, când ne judecăm prea aspru și când nu ne putem accepta pe noi înșine într-o ipostază care ni se pare inacceptabilă.

Cum ajunge boala un limbaj?

Simplu! Prin bine intenționata și nelipsita noastră „educație”!
Cele mai clare și frecvente mecanisme prin care se instaurează comunicarea prin boală sunt generate de neînțelegerea părinților, de sugestia lor pentru o astfel de exprimare și de sărăcia cuvintelor, absența metaforei precum și o cenzură prea drastică ce nu ne permite să fim oameni compleți.

Mecanismul „neînțelegerii”

Când omul se lovește prea puternic și prea adesea de neînțelegerea celor din jur, poate instaura boala ca limbaj pentru a forța înțelegerea celorlalți.

Aici, simptomele sunt mai eficiente decât vorbele pentru asigurarea satisfacerii nevoilor (de odihnă, de relaxare, de liniște, de atenție, de asigurare, de ajutor).
Este o suferință mică cu care se plătește o satisfacere importantă!

Neînțelegerea apare atunci când copilul încearcă să exprime verbal, gestic, mimic ce are nevoie, dar nimeni din jur nu îl ia în seamă. Un copil neânțeles se simte în pericol căci se vede singur într-o lume în care nu are nicio putere și niciun control. Pentru a căpăta un oarecare control el va trebui să găsească un registru de exprimare prin care să-i forțeze pe cei din jur să-l asculte. Mecanismele care funcționează în copilărie sunt instrumente prețioase care au tendința să fie folosite și de către adult și în situații nenecesare. Astfel, putem ajunge adulți care ne aplcăm și nouă această forțare: Dacă sunt obosită nu am îngăduință pentru mine, dar voi fi nevoită să mă odihnesc dacă mă îmbolnăvesc.

Dificultatea de înțelegere vine și din lipsa noastră de experiență în raport cu distingerea nevoilor de dorințe.

Nevoia, se diferențiază de dorință prin aceea că, ea, semnalează o problemă în spațiul real ce trebuie remediată. Nevoia este un mecanism de protecție pentru dezvoltare și deci semnalarea ei arată forța către sănătate a omului.

Dorința este un vector al simbolicului ca dimensiune a psihicului nostru. Ea marchează o lipsă care ar putea fi remediată în viitor. Negativul dorinței întruchipează un alt vector temporal al simbolicului: dorul. Dorul, asemenea dorinței, se raportează tot la o lipsă, dar care era împlinită în trecut. Simbolicul nostru se structurează astfel în jurul lipsei, între trecut și viitor, între doruri și dorințe. Spațiul simbolic nu ne este accesibil decât prin intermediul limbajului care îl exprimă. Orice încercare de împlinire în spațiul real a lipsei simbolice e inoportună căci eșuează și generează multă neînțelegere.

Prin urmare, dacă nevoile trebuie musai satisfăcute, dorințele în nici un caz. Problema este să putem distinge între cele două.

Un copil mic ce abia a învățat să meargă cere să fie luat în brațe, dar e refuzat: Ești mare de-acum, poți merge singur! După câțiva pași se împiedică, se lovește și plânge, iar mama îl ia în brațe ca să-l liniștească… nevoia i-a fost împlinită în cele din urmă!

Un copil căruia abia i s-a născut un frate e speriat să vadă că cei din jur gravitează în jurul bebelușului, iar el nu le mai poate capta atenția, nici pe departe, ca înainte. Se „bolnăvește de supărare”, cum spune Creangă, și redevine centrul atenției familiei sale.

Un copil care spune că nu mai vrea să mănânce, dacă este ignorat, iar mama îi umple gura în continuare, va învăța să-și pună corpul în expresie: îl va durea burta.

Dacă exprimarea de durere o va face pe mamă să înțeleagă că trebuie să se oprească şi să accepte limita impusă de către copil, îl va permite copilului să considere un registru de expresie preferabil. Deci în loc să refuze verbal, sau întorcând capul, va acuza o durere.

De ce nu înțeleg părinții comunicarea directă a copilului lor?
Pentru că ei vor altceva! Ca niște copii, și noi părinții, vrem să ne impunem voința din obișnuință, comoditate, teamă de schimbare, teama de a nu putea face față, lipsa temporală de disponibilitate... Atunci devenim „surzi” la nevoile exprimate de către copil.

Pentru adult, lucrurile se complică, pentru că nimeni nu mai are disponibilitatea de a-i înțelege stările. În cultura noastră, „adult” înseamnă „eficiență, forță, putere”…, dar o astfel de imagine costă!

Astfel, adultul, dacă nu-și poate permite să spună că este obosit, se poate îmbolnăvi, iar remediul său este odihna.
Dacă nu-și poate permite să plângă de tristețe, adultul va fi înțeles când se plânge de durere.
Dacă nu își poate exprima spaima, îngrijorarea îi poate lua locul.
Dacă angoasa difuză îi e prea greu de suportat, o poate înlocui cu durerea acută, dar exprimabilă în cuvinte și localizabilă undeva într-un organ anume.

Mecanismul sugestiei

Sugestia apare ca o transmitere transgenerațională a neînțelegerii și a exprimării în corp a acestei lipse de comunicare.

Părintele, el însuși, victimă a impunerilor părinților lui, devine agresor cu copilul prin faptul că-i arată corpul drept loc de expresie pentru afect.

Părintele folosește boala pentru a se exprima: îl doare capul când este stresat și tensionat, îl doare stomacul când este agitat și inima când se supără.

Astfel, părintele îi sugerează copilului aceeași cale precum Mam-Mare care îl întreabă îngrijorată pe Goe dacă îl ”doare la inimă” (Caragiale).

Exemplul lui Caragiale ni se pare caraghios și oarecum neverosimil, dar câte „Mam-Mare” nu sunt și în jurul nostru care spun:

• Dacă mănânci prea multe bomboane o să te doară burta!
• De ce nu ai venit când te-am strigat, nu auzi bine?
• Nu mai țipa, că te doare gâtul!
• Ce te-ai înroșit așa, poate ai febră!
• Nu prea ai chef de nimic azi, poate te încearcă vreo răceală!

Nici adultul nu este scutit de astfel de sugestii:
Invidioasă pe forma în care se află colega ei de birou, o femeie îi poate spune: „Ce e cu tine astăzi, nu arăți prea bine!”
Medicul îi poate spune pacientului: „Dacă vă luați tratamentul prescris de mine, veți scăpa imediat de simptome”.
Pacienții care citesc în prospectul medicamentelor „efectele adverse” le și fac în proporție mult mai mare decât cei care nu le citesc.

Mecanismul „lipsei de cuvinte”

De câte ori nu auzim:
„Nu pot să exprim în cuvinte ceea ce simt!”, iar situația lipsei de cuvinte pentru exprimare de afect este chiar mai frecventă decât invocarea ei.

Copilul învață un limbaj verbal complex prin care să poată numi și stăpâni lumea obiectuală din jur, este învățat să înțeleagă concepte abstracte pentru a stăpâni cu mintea ceea ce nu poate simți direct, dar este învățat prea puțin să-și numească stările proprii și afectele, sentimentele și stările afective.

Așa se face că omul poate stăpâni cu succes lumea simțită și gândită, dar se poate stăpâni cu greu pe sine.

Părinții își întreabă adesea copilul ce a mâncat, unde s-a lovit, ce note a luat, dacă îl doare ceva, ce a mai învățat, ce a mai citit, dar mult mai puțin ce a simțit, cum a rezonat în el ceea ce a citit, cât de greu i-a fost să se simtă lovit, cât de fericit a fost când a înțeles ceva.

Absența educației afective nu este o scăpare, este o ignorare asumată a părintelui prin care încearcă a evita confruntarea cu sine care ar fi iminentă.
Tristețile, spaimele, durerile psihice sunt greu de exprimat căci pentru ele aproape că lipsesc cuvintele (de aceea poeții le tot inventează). Sunt greu de înțeles, de asemenea, pentru că rezonează direct cu afectele personale, neliniștind.

Poate că e mai ușor să ignorăm existența noastră afectivă din limbajul verbal, dar această lipsă se compensează la nivelul corpului prin boală.

Boala este astfel o poezie inventată de prearigurosul care se lipsește de metaforă, care își ignoră emoțiile crezând că astfel, ele nu mai există. Boala este șansa devenirii poetice a celui care nu are cuvinte pentru poezie. Neacceptând metafora în minte și viață, aceasta ajunge să domine corpul, gravându-se pe el.

O inimă care nu vibrează de emoție este mai predispusă la atac de cord. O minte prea clară, prea lucidă, prea rațională este mai predispusă la comoție cerebrală sau Alzheimer. O viață prea organizată, prea cenzurată, fără prea multe „dulcegării”, predispune la diabet.

Corpul oferă astfel șansa compensării lipsei pentru restabilirea echilibrului. Boala fizică repară unitatea pentru a nu se ajunge la exprimarea lipsei de unitate (prin boala psihică).

Dezvoltarea afectivă ca remediul pentru boală

Omul are nevoie să se simtă și să fie tratat ca întreg: o unitate de corp, spirit și suflet.
De creșterea și educația intelectuală, fizică, socială se ocupă cu sârg echipe întregi de specialiști, dar evoluția afectivă a omului nu pare o prioritate.

Mamele însă, își asumă să rezoneze cu copiii lor, chiar dacă se mai apără și ele și chiar dacă nu au nici o susținere.

Cultural, de asemenea, tot mai dispunem de arta plastică, de muzică și poezie care oferă sănătos individului acele imagini, sunete și cuvinte necesare exprimării afective.

Educația afectivă nu lipsește chiar de tot, iar boala nu este singura șansă!