Școala este o instituție cu scop educativ și acesta ar trebui să fie de ajuns. Dacă ne propunem o școală în care să facem economie, să facem asistență socială, să impunem niște cutume și să formăm după un pat al lui Procust, nu mai putem face și educație.

Încercând să facem economie mai mult păgubim

Dacă în educație primează principiul economic, ajungem să nu facem nici educație și nici economie. Crezând că e mai ieftin, ajungem să plătim mult pentru ceva care în loc să ne ajute, mai mult ne creează probleme.

Clasele aglomerate cu câte 30 de copii nu sunt un mediu sigur nici fizic, nici psihic. Ele nu pot fi propice unui mediu educativ indiferent de situație. Aglomerarea generează agresivitate și tensiune nu doar un generos schimb de microbi.

Nu poate fi vorba despre educație când copiii nu se pot mișca liber, nu se pot exprima și nu pot stabili relații consecvente.

Deja țările nordice se gândesc la diminuarea numărului de copii în clase. De ce era nevoie de o pandemie pentru a vedea că nu e eficient să aruncăm în van bani care nu sunt puțini deloc.

Sigur, economia pe care o facem nu se limitează doar la supraaglomerarea claselor. Facem economie și în selectarea și în formarea cadrelor didactice. Facem economie cu plata salariilor profesorilor, facem economie cu materialele educative (alegem prin licitație manualele mai ieftine). Facem economie închizând Institutul de Științe ale Educației și lăsând în aer cercetarea educațională la nivel național.

După atâta economie a crescut nivelul de trai al cuiva? S-au încasat mai mulți bani la buget? Nimic din toate acestea, dar în viitor vom avea tot mai puțini oameni pregătiți și pasionați de ceea ce fac pentru a putea plăti taxe și impozite.

Școala este un drept al copilului și nu o datorie

Școala este menită să susțină învățarea și formarea copiilor și nu se poate transforma în datoria copilului de a face teme peste teme, de a învăța pe dinafară manuale întregi, de a rezolva până la saturație culegeri de probleme.

Dacă educația s-ar putea reduce la aceasta, atunci profesorii nu ar mai fi necesari. Câțiva specialiști ar realiza tutoriale de învățare, culegeri de exerciții, teste de evaluare și o bibliografie - nu ar mai fi nevoie să plătim o liotă de profesori.

Învățarea online din pandemie a făcut diferența între profesorii dezinteresați care intrau la ore doar pentru a fi plătiți și cei care chiar s-au implicat în susținerea învățării copiilor

Profesorii au nevoie să înțeleagă că rolul lor nu este de judecător-evaluator și că nu pot delega copiilor și părinților responsabilitatea pentru ce nu merge bine.

Când mediul școlar e propice dezvoltării, copiii nu au motive să i se sustragă. În loc să-i blamăm pe copiii pentru abandon, pentru chiul, pentru nepregătire și pentru neseriozitate am putea încerca să însănătoșim mediul școlar pentru ca ei să nu-l mai refuze.

În școală nu are ce să caute nicio cerință fără o ofertă adecvată. În școală nu vorbim despre datoria copiilor, ci despre satisfacerea unor nevoi general umane de formare și de învățare.

Când copiii refuză mediul școlar înseamnă că acesta nu este potrivit. Rezolvarea nu vine din forțarea copiilor să accepte oferta nepotrivită, ci din adecvarea acesteia.

Școala nu este instituție de asistență socială

Școala este instituție educativă și nu de asistență socială pentru părinții care nu au cu cine își lăsa copiii acasă când sunt bolnavi sau obosiți. Pentru astfel de situații poate exista varianta online sau a recuperării. Este momentul să nu mai facem schimburi de toți virușii care bântuie prin colectivități înjumătățind prezența în lunile de iarnă.

Dacă, pentru a merge la serviciu, avem nevoie de persoane sigure cu care să ne lăsăm copiii, putem găsi soluții sau instituții de sprijin. Școala nu poate juca rolul de bonei.

Totodată, găsim în școală unele cadre didactice menținute aici pentru că sunt oameni inapți pentru orice altă muncă. Profesează oameni cu probleme psihologice grave, cu probleme comportamentale și de incompetență. Acești oameni sunt susținuți de sistem din „milă”.

Este o milă nemiloasă cu profesorii competenți și implicați care sunt blamați și ei prin generalizare. Este o milă nemiloasă cu oamenii tineri care se formează temeinic pentru profesia didactică și pentru care nu mai e loc în mediul școlar. Și, mai ales este o milă nemiloasă față de copiii care au nevoie de repere în formarea lor și nu de oameni care să-și verse frustrările și stările de boală.

Mila aceasta nici profesorilor în cauză nu le ajută căci ei ar avea nevoie de instituții specializate în sprijinul lor și nu de un mediu școlar care-i solicită peste posibilitatea rezistenței lor.

Dacă ne dorim o școală în care să se facă educație nu o putem transforma într-o instituție de asistență socială care să funcționeze ca bonă sau ca loc de muncă pentru oameni cu probleme.

Școala actuală nu este pentru mase

Tratamentul individualizat în școală presupune să ne adresăm intereselor și nevoilor personale ale copiilor. Nu este nici natural și nici simplu să-i tratăm pe toți copiii la fel. Este mult mai interesant la școală dacă fiecare vine cu întrebările și curiozitățile sale.

Uniformizarea copiilor în școală generează mase obediente incapabile să se descurce în situații neprevăzute. Oamenii crescuții fără a lua decizii nu-și vor asuma responsabilități și vor aștepta mereu să li se spună ce să facă. Acum se dovedește că oamenii infantilizați în școală ajung o liotă periculoasă în degringoladă la prima situație neobișnuită. Pentru binele oricărei comunități este mult mai eficient să educăm oameni creativi capabili să se adapteze la nou.

Pandemia a demonstrat eșecul școlii prin degringolada în care ne-a aruncat, prin soluțiile otova și prin impunerea lor ca o pedeapsă, prin anxietatea generală care ne-a cuprins. O lume care prețuiește creativitatea se poate baza pe responsabilitatea și adaptabilitatea membrilor care găsesc soluții și nu se sperie de probleme.

Dacă vrem să-i formăm pe copii pentru a fi flexibili și adaptabili și școala trebuie să fie astfel.

Iată cum avem ocazia să vedem că pentru educație e suficient să ne raportăm la bunul nostru simț care ne îndeamnă să realizăm oferte variate de care să poată profita fiecare. Pandemia ne oferă ocazia de a reflecta asupra unor soluții individualizate care să se potrivească nevoilor copiilor și nu vreunui sistem. În școală contează fiecare copil în parte.

Cum e școala așa e și societatea

Copiii au nevoie de educație tocmai pentru a-și păstra adaptabilitatea, pentru a reuși ca să facă față situațiilor neprevăzute din viața lor. Dar cum i-am putea învăța noi acestea într-o școală rigidă cu soluții generale pentru probleme particulare? Cum îi putem ajuta noi pe copii să fie flexibili când noi înșine suntem închistați în propriile noastre preconcepții? Cum îi putem ajuta pe copii să aibă grijă de ei înșiși când noi suntem atât de speriați încât așteptăm de la autorități să ne spună ce să facem?

Copiii au nevoie de școală fie și doar pentru mediul de întâlnire cu alți copii cu care pot relaționa direct, pentru accesul la un spațiu social în afara familiei care să nu fie gestionat de către părinți.

Școala are șansa de a fi un mediu sigur al comunității în care copilul să iasă în siguranță din familie pentru a se forma pentru lume. Cu toate aceste, școala pare că nu-și conștientizează întotdeauna rolul.

Cu ocazia acestei epidemii poate reevaluăm condițiile pe care le ofeream și până acum copiilor în colectivități.

Învățarea pe de rost în locul stimulării gândirii critice, a curiozității și a cercetării, acum se vede cât este de nocivă. Oamenii preiau haotic idei aiuritoare în care ajung să creadă ca-n scriptură. Se luptă și se zbat împotrividu-se unii altora plecând de la trăsnăi aruncate în spațiul public care sunt luate ca literă de lege. Practicile de asigurare nu au nicio coerență logică și orice marionetă poate fi văzută ca autoritate.

Pentru că noi, majoritatea românilor, suferim de sindromul de-a ne crede „buricul pământului”, simt nevoia să precizez că nu doar școala românească se află în situația aceasta. Întreaga societate europeano-atlantică suferă de aceeași problemă și nici în Asia nu e mai bine.

O școală consistentă acceptă diversitatea

Copiii, dar și noi adulții, avem nevoie de o diversitate de opinii, de idei, de variante din care să alegem. Dacă un copil și-a supărat mama, are nevoie să fie alinat de tata. Dacă un adult pierde un job, poate găsi un altul. Dacă puterile dintr-un stat nu se contraponderează contrându-se se ajunge la monopol și la dictatură.

Educația ne pregătește pentru o viață complexă unde nu e consens. Pentru a ne adapta la schimbări, avem nevoie să fim flexibili, toleranți, să acceptăm diversitatea și opoziția.

Copiii fac față bine diversității, noi, adulții avem nevoie de repere clare căci, atunci când ne copleșește responsabilitatea, nu vrem să greșim. Frica de greșeală ne-a fost inculcată tot în școală, dar copiii noștri ne arată că greșelile noastre sunt ofertante pentru ei, îi învață să-și asume și ei erorile și să le valorifice, nu să le ascundă și să găsească vinovați.

Problema nu este dată de lipsa consensului, ci de lipsa consistenței în educație. Dacă noi suntem infantili, incoerenți, anxioși, iuți la mânie și gata să învinovățim pe cineva, sigur că acest exemplu este cel pe care îl vor prelua copiii.

Nu putem avea pretenția să-i educăm pe copiii fără de a ne ocupa de noi înșine. Cu cât reușim să avem mai multă grijă de noi și să ne regăsim bucuria de a trăi, cu atât sarcinile educative de părinți și de profesori devin mai simple, reducându-se, în cele din urmă, la un modus vivendi.