Ce poate învăța școala din pandemie

Școala este o instituție cu scop educativ și acesta ar trebui să fie de ajuns. Dacă ne propunem o școală în care să facem economie, să facem asistență socială, să impunem niște cutume și să formăm după un pat al lui Procust, nu mai putem face și educație.

Încercând să facem economie mai mult păgubim

Ar fi bine să ne hotărâm ce vrem să facem în școală, economie sau educație. Dacă în educație primează principiul economic, ajungem să ne limităm la perpetuarea dificultăților actuale în loc să le depășim. Cum am putea descoperi ce este mai bine pentru formarea copiilor, când noi ne gândim la ce e mai ieftin? Alegând soluțiile ieftine, ajungem să plătim mult pentru ceva care în loc să ne ajute, mai mult ne creează probleme.

Finlanda, acum 25 de ani, în urma unei crize economice, a decis să investească în sistemul public de educație și așa s-a salvat. Japonia, după al doilea război mondial, a gândit reconstruirea țării distruse prin investiții masive în educație. Ambele țări au astăzi o economie înfloritoare. Deci, nu economia în educație ne ajută, ci educația poate salva economia unei țări!  

Principiul economiei în educație este falimentar

Cum limităm bugetul alocat educației? Aglomerăm clasele, alocăm un buget minim pentru formarea profesorilor și pentru salariul lor, selectăm materialele educative după cât sunt de ieftine, închidem Institutul de Științe ale Educației și lăsăm în aer cercetarea educațională. Iată câteva măsuri economice menite să dărâme sistemul educativ ceea ce sigur că va avea un impact devastator asupra economiei naționale.

Clasele aglomerate

Dacă înghesuim 30 de copii într-o clasă ajungem să lucrăm cu mase și nu cu indivizi. Legea educației prevede individualizarea și centrarea pe copil, dar cum se poate face aceasta cu astfel de efective? Mediul aglomerat îi transmite copilului că el face parte dintr-o masă și că nu contează ca individ. De asemenea, educația are nevoie de un mediu sigur în care copiii să experimenteze și să evolueze. Un mediu aglomerat nu este sigur nici fizic, nici psihic. Aglomerarea generează agresivitate și tensiune, nu doar un generos schimb de microbi, cum s-a văzut în pandemie.

Buget scăzut pentru formarea și plata profesorilor

Dacă profesia didactică este prost plătită sigur că nu-și poate menține un statut social ridicat. Iar dacă a fi profesor înseamnă să fii prost plătit și să ai un statut social precar, cine mai optează pentru această profesie?

Dacă pregătirea profesorilor se face cu un buget restrâns sigur că și selecția candidaților și a absolvenților va fi precară. Formarea pedagogică este considerată auxiliară pe lângă formarea în specialitate, iar studenții sunt îndemnați să o considere „manta de vreme rea”. O diplomă obținută în grabă, cu efort minim, care va fi utilă în cazul în care nu se vor putea descurca în domeniul de specialitate.

Materiale școlare ieftine

Se plătesc din bugetul de stat numeroase manuale școlare. Acestea sunt alese după cât sunt de ieftine. Sigur că pentru a fi ieftine ele nu sunt realizate cu un colectiv care să presupună specialiști în psihologia învățării, în pedagogie, în specialitate, în design de manual, în limba română și în redactare. De obicei, acestea au autori doar în specialitate care sunt grăbiți să realizeze repede întregul manual și care sunt prost plătiți (dacă sunt plăîtiți). Schimburile de bani se fac între minister și edituri.

Se ajunge să se plătească sume uriașe pe niște materiale proaste căci manualele ieftine trebuie să ajungă la toții copiii din țară.

Desființarea Institutului de Științe ale Educației

ISE a fost singura instituție de cercetare educațională care s-a reînființat după Revoluție. Au fost realizate numeroase cercetări care au stat la baza modificărilor din educație. Sigur, nu au fost implementate toate propunerile, dar nici nu mai avem educația comunistă de pe vremuri. Aici au fost realizate programele școlare care le permit profesorilor libertatea de a se implica creativ, de a centra educația pe copil.

Desființarea sa a dus la ușurarea bugetului cu 5o de salarii medii pe economie. Dar cine se va ocupa de cercetare în educație? Pe ce baze se vor realiza schimbările?

După atâta economie a crescut nivelul de trai al cuiva? S-au încasat mai mulți bani la buget? Nimic din toate acestea, dar în viitor vom avea tot mai puțini oameni pregătiți și pasionați de ceea ce fac pentru a putea plăti taxe și impozite.

Școala este un drept al copilului și nu o datorie

Școala este menită să susțină învățarea și formarea copiilor și nu se poate transforma în datoria copilului de a face teme peste teme, de a învăța pe dinafară tot felul de texte cu conținut îndoielnic, de a rezolva până la saturație culegeri de probleme.

Dacă educația s-ar putea reduce la aceasta, atunci profesorii nu ar mai fi necesari. Câțiva specialiști ar realiza tutoriale de învățare, culegeri de exerciții, teste de evaluare și o bibliografie. Nu ar mai fi necesar să plătim o liotă de profesori!

În timpul pandemiei, școala fiind online, cu toții am putut face diferența între profesorii dezinteresați și cei care chiar s-au implicat în susținerea învățării copiilor. Au fost profesori care au găsit imediat soluții și profesori care i-au lăsat pe copii de izbeliște luni întregi ca pe urmă tot pe ei să-i culpabilizeze și să-i pună să facă teme pentru note.

În mod paradoxal, cerințele profesorilor adresate copiilor sunt invers proporționale cu oferta lor. De asemenea, putem observa că un profesor este cu atât mai virulent în acuzații și judecăți privind colegii, copiii și părinții acestora, cu cât se implică mai puțin în educație. E un fel de a-i acuza pe alții pentru incompetențele proprii... o tehnică des întâlnită.

Când mediul școlar e propice dezvoltării, copiii nu au motive să i se sustragă. În loc să-i blamăm pe copii pentru abandon, pentru chiul, pentru nepregătire și pentru neseriozitate am putea încerca să însănătoșim mediul școlar pentru ca ei să nu-l mai refuze.

În școală nu are ce să caute nicio cerință fără o ofertă adecvată. În școală nu vorbim despre datoria copiilor, ci despre satisfacerea unor nevoi general umane de educație.

Când copiii refuză mediul școlar înseamnă că acesta nu este potrivit. Rezolvarea nu vine din forțarea copiilor să accepte oferta nepotrivită, ci din adecvarea acesteia.

Școala nu este instituție de asistență socială

Școala are complexul unei instituții prea puțin conștiente de valoarea sa. Ca și cum nu și-ar prețui destul oferta educativă, se apucă să facă tot felul de servicii sociale părinților și profesorilor ajungând să se abată de la menirea sa.

Profesorii au interiorizat și ei acest complex. Li se pare că rolul lor de educator este așa de neînsemnat, încât se lasă lesne atrași să joace roluri pentru care nu au nicio pregătire: fac pe judecătorii, pe evaluatorii, pe terapeuții, pe polițiștii cu copiii. De parcă să faci educație nu ar fi suficient.

După cum spuneam, școala obidită și devalorizată, încearcă să se facă utilă prin servicii de asistență socială pe care le oferă părinților și profesorilor.

Școala-bonă

Părinții își duc copiii la școală și pentru că nu au cu cine să-i lase în siguranță acasă. Așa se face că este o întreagă problemă socială când școala nu funcționează. De asemenea, copiii ajung să meargă bolnavi la școală pentru că nu au cu cine fi lăsați acasă.  

Ar fi bine să înființăm instituții de sprijin pentru părinți pentru a evita situații nepotrivite. E dreptul copilului de a se odihni, de a se recupera după boală, de a-și lua pauze. El are nevoie ca adulții să-i recunoască nevoile și nu să-l facă să se simtă în nesiguranță, vinovat sau tras la răspundere. Părinții ar trebui să-i organizeze copilului acest spațiu de retragere, iar profesorii l-ar putea sprijini cu posibilitatea participării online.

Dacă nu le recunoaștem copiilor nevoia de recuperare, ei se duc la școală obosiți și devin irascibili, agresivi, vulnerabili la boli. Școala ajunge un schimb de viruși și de agresivități, un mediu prea puțin propice învățării. Școala este un drept al copilului, nu o corvoadă!  

Mila față de profesorii cu diferite probleme

Școala tinde să se transforme în instituție de asistență socială și pentru unii dintre profesori. Găsim în școală cadre didactice menținute aici pentru că sunt inapte pentru orice altă muncă. Profesează oameni cu probleme psihologice grave, cu probleme comportamentale și incompetenți. Acești oameni sunt susținuți de sistem din „milă”.

Este o milă nemiloasă cu profesorii competenți și implicați care sunt blamați și ei prin generalizare. Este o milă nemiloasă cu oamenii tineri care se formează temeinic pentru profesia didactică și pentru care nu mai e loc în mediul școlar. Este o milă nemiloasă față de copiii care au nevoie de repere în formarea lor și nu de oameni care să-și verse frustrările și stările de boală. Și, sigur că este o milă nemiloasă și față de acești profesori cu probleme care au nevoie de o susținere adecvată și nu de practicarea unei profesii care-i solicită peste posibilitățile lor.

Dacă ne dorim o școală în care să se facă educație nu o putem transforma într-o instituție de asistență socială care să funcționeze ca bonă sau ca loc de muncă pentru oameni cu diverse dificultăți.

Educația este o funcție suficientă pentru această instituție și școala nu are de ce să-și justifice existența încurcându-se cu roluri sociale pe care nu este pregătită să le satisfacă.

Școala trebuie să înceteze să mai fie complexată căci educația este cel mai important rol cu putință într-o societate.

Școala este pentru copii, nu este pentru mase

Pericolul școlii uniformizatoare

Școala este o instituție înființată pentru nevoia de educație a copilului. Copilul este esențial în această instituție, el trebuie ajutat să devină independent și responsabil, capabil să-și împlinească întregul lui potențial creativ.

Pentru aceasta nu-i putem trata pe toții copiii la fel, ci e nevoie de o abordare individualizată. Școala este spațiul în care copilul descoperă în siguranță lumea și se formează el însuși. Aici este locul potrivit pentru întrebări, pentru experimente, pentru explorări, pentru cercetări, pentru joc și creație.

Dacă vom continua să ne adresăm claselor și nu copiilor, rezultatul va fi formarea unei „mase de buni executanți”. Uniformizarea copiilor în școală generează mase obediente, ușor de manipulat, dar incapabile să se descurce în situații neprevăzute.

Oamenii crescuții fără a lua decizii nu-și pot asuma responsabilități și vor aștepta mereu să li se spună ce să facă. Școala infantilizatoare formează o liotă ușor de gestionat, dar care intră în degringoladă la prima situație neobișnuită. Pentru binele oricărei comunități este mult mai eficient să educăm oameni creativi, capabili să se adapteze la nou.

Pandemia a demonstrat eșecul școlii prin soluțiile decidenților impuse otova sub forma recompensei și pedepsei; prin anxietatea generală care ne-a cuprins. O lume care prețuiește creativitatea se poate baza pe responsabilitatea și adaptabilitatea membrilor care găsesc soluții și care nu se sperie de probleme.

Dacă vrem să-i formăm pe copii pentru a fi flexibili și adaptabili și școala trebuie să fie astfel.

Iată cum avem ocazia să vedem că pentru educație e suficient să ne raportăm la bunul nostru simț care ne îndeamnă să realizăm oferte variate de care să poată profita fiecare.

Pandemia ne-a oferit ocazia să reflectăm asupra unor soluții individualizate care să se potrivească nevoilor copiilor și nu vreunui sistem.

Pericolul învățării pe de rost

Învățarea pe de rost, atât de maniacal impusă în școală, și-a arătat potențialul distructiv în epidemia de plagiate. Oamenii învățați să redea lecții pentru note, au fost confortabili să copieze texte pentru a obține titluri, doar mare diferență nu e.

În pandemia de Corona virus, această cutumă a mai născut niște monștri. Oamenii care nu au avut șansa de a-și stimula gândirea critică, curiozitatea, capacitatea de cercetare, au ajuns să preia haotic idei aiuritoare în care credeau ca-n scriptură. Plecând de la trăsnăi aruncate în spațiul public și luate ca literă de lege, oamenii au ajuns să se lupte și să se dividă în tabere agresive.  În aceste condiții, orice marionetă poate fi văzută ca o autoritate și orice manipulator poate să-și satisfacă interesele.

De aceea avem nevoie în școală de bucuria de a cerceta, de formarea capacității de a ne îndoi de rezultatele științei pentru a o putea duce mai departe. Trebuie să formăm capacitatea de a accepta opinii diverse și de a practica o critică constructivă.

Pericolul unanimității și frica de greșeală

Copiii, dar și noi adulții, avem nevoie de o diversitate de opinii, de idei, de variante din care să alegem. Dacă un copil și-a supărat mama, are nevoie să fie alinat de tata. Dacă un adult pierde un job, poate găsi un altul. Dacă puterile dintr-un stat nu se contraponderează contrându-se se ajunge la monopol și la dictatură.

Educația ne pregătește pentru o viață complexă unde nu e consens. Pentru a ne adapta la schimbări, avem nevoie să fim flexibili, toleranți, să acceptăm diversitatea și opoziția.

Copiii fac față bine diversității, noi, adulții avem nevoie de repere clare căci, atunci când ne copleșește responsabilitatea, nu vrem să greșim.

Frica de greșeală ne-a fost inculcată tot în școală, dar copiii noștri ne arată că greșelile noastre sunt ofertante pentru ei, îi învață să-și asume erorile și să le valorifice, nu să le ascundă și să găsească vinovați.

Problema nu este dată de lipsa consensului, ci de lipsa consistenței în educație. Problema nu este greșeala, ci faptul că judecăm și învinovățim. Formarea noastră ne-a determinat să fim infantili, incoerenți, anxioși, iuți la mânie și gata să învinovățim pe cineva și ne dăm seama cât de dificil ne este acum. E momentul să ne eliberăm de acest chin inutil și să nu mai promovăm o școală care predispune la toate acestea.

Cum e școala așa e și societatea

Copiii au nevoie de educație pentru a-și păstra adaptabilitatea, pentru a reuși ca să facă față situațiilor neprevăzute din viața lor. Dar cum i-am putea învăța noi acestea într-o școală rigidă cu soluții generale pentru probleme particulare? Cum îi ajutăm pe copii să fie flexibili, când noi înșine suntem închistați în preconcepții? Cum îi sprijinim pe copii să aibă grijă de ei când noi așteptăm să decidă niște autorități ce e mai bine să facem? Cum mai putem susține în fața copiilor importanța democrației, când la o adică, a fost prima pe care am sacrificat-o? Cum mai putem spune că relațiile sociale sunt valoroase, când la acestea am renunțat întâia dată?

Copiii au nevoie să vadă că practicăm valorile pe care le predicăm. Altfel acestea sunt doar niște ziceri bune pentru a fi recitate.

Pentru că noi, majoritatea românilor, suferim de sindromul de-a ne crede „buricul pământului”, simt nevoia să precizez că nu doar școala românească se află în situația aceasta. Întreaga societate europeano-atlantică suferă de aceeași problemă și nici în Asia nu e mai bine.

Nu putem avea pretenția să-i educăm pe copii fără de a ne ocupa de noi înșine. Cu cât reușim să avem mai multă grijă de noi și să ne regăsim bucuria de a trăi, cu atât sarcinile educative de părinți și de profesori devin mai simple, reducându-se, în cele din urmă, la un modus vivendi.