Clasa pregătitoare

Copilul e năucit de schimbări și are nevoie de timp și de sprijin pentru acomodare.

Clasa pregătitoare

Nevoia unei clase dedicată acomodării

Copilul găsește la școală un mediu necunoscut, cu persoane străine și cu cerințe noi. Școala îi schimbă viața, îl introduce într-o lume cu totul nouă cu un program strict și cu imperative de conformare. Spațiul școlii este auster, climatul de asemenea, adulții sunt solicitanți, iar colegilor parcă nu le mai arde de joacă. Copilul capătă statutul de elev, o „uniformă” în care să simte străin. Familia se contaminează de cuvintele autoritare uzitate în școală, de regulile acesteia și nimic nu mai pare la fel. 

„A mai învăţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:—Ai să rămâi repetent! Nici nu începuse bine anul şi el se vedea destinat să rămâie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvânt pronunţat cu desperare. Deocamdată, el îşi închipuia că o să rămâie cocoşat sau şchiop, şi se temea” (T. Arghezi, Abecetarul).

Copilul e năucit de cerințe, copleșit de responsabilități și confuzat de noul limbaj. Are nevoie de timp și de sprijin pentru acomodare. Graba și amenințările adulților doar îl sperie și-l determină să devină deznădăjduit și haotic.

Clasa pregătitoare este înființată tocmai pentru prevenirea autoritarismului din partea adulților și pentru facilitarea acomodării copilului. Această clasă are deci două funcții principale. Ea poate ajuta școala și comunitatea să se acordeze la cerințele vremii și să nu mai perpetueze cutume vechi devenite nenecesare. De asemenea, clasa pregătitoare îi oferă și copilului răgaz pentru adaptarea care va avea efecte asupra vieții sale profesionale din viitor. Adaptarea școlii la copil și a copilului la școală este hotărâtoare pentru felul în care va arăta societatea în următorii ani.

Clasa pregătitoare sau clasa zero? 

Rostul acestei clase este să „pregătească”, să acomodeze, să pună bazele implicării cu bucurie în viața academică și socială. Importanța individuală, școlară și socială a clasei pregătitoare este prea mare ca ea să fie transformată într-un timp dedicat învățării scrisului de tipar (acesta fiind oricum contraindicat căci, nefiind cursiv, segmentează procesul gândirii). Excesul de zel al unor învățători și presiunea pentru performanță a unor părinți pot să impieteze rostul acestei clase, reducându-l la „zero”. 

Clasa pregătitoare are șansa să construiască obișnuințe educative sănătoase care vor fi perpetuate și în viitor ca un „modus vivendi”. Totodată, ideea de clasă pregătitoare poate fi extinsă și la alte perioade școlare care presupun schimbări de nivel. Astfel, clasa a V-a poate și ea să se transforme într-o clasă pregătitoare pentru gimnaziu care să le faciliteze copiilor acomodarea. La fel se poate întâmpla cu primul an de liceu și chiar cu primul an de facultate. Cu cât oamenii sunt sprijiniți să se acomodeze mai bine cu un sistem educativ, cu atât acesta va fi mai eficient. Cum școala pregătește pentru viață, obișnuința anilor pregătitori s-ar putea extinde la toate schimbările din viața noastră pentru răgazul necesar acomodării.

Evitarea schimbărilor nenecesare

Acomodarea copilului cu școala devine mult mai simplă dacă nu este complicată cu alte schimbări nenecesare. Copilul intră într-o etapă nouă, dar nu devine brusc altcineva. Statutul de „elev” e un adaus și nu o transformare în adult.

„Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primară [...] la şcoală îi zice ca lui tată-su, om în vârstă” (T. Arghezi, Abecetarul).

Școala nu poate fi teatrul unor maturizări hilare și nici al unui doliu prematur al copilăriei. Copilul a crescut, nu s-a rătăcit și nici nu a murit.

„Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei, o școlăriță cuminte clipește mărunțel și-și înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenușă” (Otilia Cazimir, 2011). 

Copilul reușește să facă față schimbării și să fie mândru de evoluția sa dacă i se permite prezervarea identității și dacă are sprijinul adulților pentru acomodare. Școala este un mediu ofertant pentru dezvoltare și nu o înregimentare prin care se șterge identitatea oamenilor pentru ca ei să devină „elevi”, toți la fel, ascultători și neascultați. 

Când nu este timp pentru cunoașterea copiilor, ei sunt tratați uniform în procesul educativ. Dar clasa pregătitoare oferă învățătorilor răgazul necesar pentru observarea și cunoașterea copiilor precum și pentru individualizarea educației.

Educația nu este o luptă pentru putere

Școala satisface nevoia de dezvoltare doar dacă permite manifestarea individualității. Potențialul fiecărui copil reprezintă forța sa vitală și va sta la baza motivației în educație. Prin urmare, de școală depinde dacă decide să sprijine prin educație devenirea copiilor, sau dacă preferă să se lupte cu ei pentru a-i uniformiza.

Spaimele adulților

Noi, adulții suntem tentați să uniformizăm manifestările copiilor căci ne este frică să nu greșim față de ei, și să nu ne confruntăm cu efecte neașteptate. O altă spaimă majoră este aceea că am putea încuraja deveniri de neînțeles care ar duce la propria noastră excludere dintr-o societate viitoare cu valori prea diferite.

Sunt temeri firești care ne ponderează benefic avântul pentru experiment. Totuși, putem constata din istorie că fiecare generație aduce cu sine o schimbare socială a valorilor, oricât de conservatoare ar fi educația. Fie că ne place, fie că nu, școala nu are cum să împiedice evoluția naturală a societății. Frica noastră nu-i liniștește pe copii, ci dimpotrivă, îi determină să facă schimbări tot mai dramatice și mai haotice. Teama introduce o abordare conflictuală care, adesea, degenerează într-o luptă pentru putere între generații. 

Dacă însă, educația îi pregătește pe oameni să fie autonomi, asumați și responsabili, atunci orice modificare socială se va înscrie într-un firesc evolutiv. E mult mai prielnic să pregătim generația capabilă să construiască lumea în care ne-ar plăcea să îmbătrânim.

Pentru structurarea unui mediu de siguranță în școală, este necesar ca noi, profesorii, să ne liniștim propriile spaime și să nu le proiectăm asupra copiilor sub forma fricii de nereușită, de inadecvare sau de violență. Educația se petrece de la sine în spații sigure și ofertante care permit activități didactice diverse: individuale, în grupuri mici și mari. 

Nu trebuie să inventăm prea mult, dacă ne raportăm la nevoile de dezvoltare ale copilului. Când el se orientează ușor poate să exploreze și să cerceteze. Când este respectat poate să interacționeze, să se implice și să se afirme. Când i se oferă spații de retragere și i se respectă ritmul, nu va fi tentat să se eschiveze, să se ascundă și să nu participe. Când i se respectă proprietatea copilului, va putea fi deschis, darnic și dornic de interacțiuni profunde. 

Lupte și segregări

Noi, adulții educatori ne simțim adesea copleșiți de cerințele copiilor, de diversitatea lor și de responsabilitatea pe care ne-o exagerăm în mintea noastră. Din aceste motive suntem tentați să ne simplificăm viața punând o barieră între noi și copii, încadrându-i în categoria „elevilor”. De pe această poziție putem jongla cu tot felul de etichete. De asemenea, drepturile și obligațiile copiilor sunt gândite în raport cu cele ale profesorilor. În scurt timp, ne trezim cu două „clase” aflate într-o luptă marxistă. 

Profesorii luptă pentru privilegii prin care să-și supună elevii și să le arate „cine este șeful”. Mesajele de putere deraiază cursul educației: copiii sunt pedepsiți pentru neascultare cu teme, teste, note proaste. Educația nu mai este un drept, ci un bici pentru supunere. Segregarea este întreținută și ea prin mesaje subtile: intrarea separată în școală, catedra frontală, tonul poruncitor al profesorului, lipsa de alegere a copiilor. Din poziția sa, profesorul își impune autoritatea prin amenințări, manipulări și condiționări.

Copilul reacționează dramatic la astfel de tratamente. În primul rând se apără nemaiavând încredere în educație: oricând aceasta poate deraia spre încercarea de a-l supune. În al doilea rând, copilul învață să supraviețuiască în această junglă preluându-i legile: va încerca și el să-i supună pe cei mai slabi, să agreseze, să discrimineze. În aceste condiții nu poate să ne mire bullying-ul și nici atitudini clasiste, ageiste, rasiste sau misogine. 

Când înlocuim educația cu lupta de putere putem fi conștienți că avantajul adulților este de foarte scurtă durată. Copiii crescuți astfel devin speriați, agresivi și inflexibili. Sunt pregătiți să fie dominați, manipulați, să se înregimenteze în lupte pentru ideologii extreme.

Luptele pentru putere nu sunt educative, ele doar refac imaginea junglei de care orice civilizație vrea să se îndepărteze. Dacă noi, adulții, ne civilizăm spaimele, îmblânzindu-le, putem trăi o viață mai relaxată și le putem oferi și copiilor un mediu educativ coerent. Supraviețuirea este doar o condiție, rostul nostru pe lume poate fi mai mult de atât.