Condiția profesorului este una simplă și modestă, cea a omului care sprijină devenirea altora. Profesorul este un om imperfect, dar mereu dispus să învețe, să se adapteze și să devină. În situații dificile, este capabil să se reechilibreze și să-i susțină pe alții.

Profesia didactică nu este nici grea, nici specială, dar este satisfăcătoare doar pentru persoanele mature emoțional și bine pregătite profesional. 

Nevoia de competență a profesorilor

Întrebând studenții ce nevoi au profesorii am obținut răspunsuri diverse: condiții bune de lucru, salarii mari, recunoaștere socială, respect din partea cursanților, mai puțină birocrație din partea sistemului. O analiză a răspunsurilor arată că toate se referă la nevoia de siguranță chiar dacă ea este înțeleasă diferit. Siguranța pentru profesori înseamnă apartenența la un grup social în care să fie recunoscuți, apreciați și susținuți. 

Grupurile socio-profesionale din care fac parte profesorii pot fi mai mult sau mai puțin sigure, iar acest lucru e greu de schimbat căci ele depind de configurarea societății în ansamblu. Ceea ce pot face însă profesorii pentru optimizarea stării lor de siguranță socială este participarea competentă. Competența ne oferă stabilitatea încrederii în sine și ne face dezirabili social. Participarea valoroasă, pe de o parte ne aduce o satisfacție în sine, iar pe de altă parte ne permite să nu fim prea dependenți de contexte externe. 

„Domnul Trandafir” se mulțumea cu „o odaie scundă în care ne era cald vara și frig iarna [...] toate patru clasele erau grămădite” (Domnu' Trandafir, M. Sadoveanu). Ion Creangă a îndurat sărăcie și batjocură, a trecut printr-un vifor de nemulțumiri și vorbe rele, totuși a izbutit să rămână blând și fericit.

Când ne asumăm responsabil alegerea profesiei, ne implicăm temeinic în formarea și în practica noastră. O astfel de pregătire ne maturizează și ne ajută să nu ne limităm la ceea ce ni se oferă. În fapt, educația nu se referă la ce primim ca profesori, ci la ce putem noi să le oferim cursanților.

Sub influența industrialismului, gândim că îmbunătățirea educației înseamnă utilarea școlilor, presupune descoperirea unor tehnologii și a unor metode spectaculoase de învățare. Sigur, toate acestea pot ajuta, dar e important să nu uităm că educația este o relație prin care formăm și sprijinim independența. Ca orice relație, educația se bazează pe acordajul dintre participanți. În mod specific, educația nu este o relație orizontală căci responsabilitatea îi revine profesorului indiferent de vârsta cursanților săi. Profesorul, prin formarea sa temeinică și prin implicarea sa responsabilă poate avea o influență foarte mare în susținerea dezvoltării. Astfel, educația depinde în mod esențial de formarea profesorilor.

Dacă profesorii sunt sprijiniți să-și formeze competențele necesare, toată lumea are de câștigat. Profesorii se vor simți competenți, își vor întări stima de sine și vor fi mai fericiți. Vor găsi repede, cu efort minim soluții la probleme și vor avea mai multă disponibilitate socială. Cursanții vor dispune de un mediu propice pentru dezvoltarea lor către independență. Iar mediul social va beneficia de tot mai mulți membri asumați, responsabili și capabili.

Competențe necesare profesorului

Competențele pedagogice ne ajută să fim adecvați, flexibili și relaxați în practică. Ne permit să ne simțim bine și să evoluăm, să reflectăm asupra greșelilor și să ne corectăm.

Organizarea pregătirii profesorilor în jurul competențelor psihopedagogice ne determină să le identificăm cu claritate pentru sprijinirea formării lor.

Competența de accesibilizare a conținuturilor predate

Profesorul este cel care-i facilitează cursantului pătrunderea într-un domeniu de studiu.

Accesul la un domeniu de studiu este dat prin informații puține, simple, clare, interesante, exprimate inteligibil. Pentru fixarea informațiilor sunt necesare interacțiuni directe cu domeniul prin exercițiu, explorări, descoperiri și restructurări ale experienței personale.

 Pentru toate acestea, noi profesorii, avem nevoie să ne cunoaștem în profunzime domeniul. Doar lucrurile bine înțelese pot fi explicate altora în termeni simpli și clari. Altfel, riscăm să ne aiurim cursanții cu propriile noastre dificultăți. 

Când avem mai mulți cursanți este important să ne adresăm „pe limba fiecăruia”. Aceasta înseamnă că vom folosi, pentru același conținut, explicații variate care să fie potrivite tuturor stilurilor de învățare: scheme logice, „conceptele ancoră” ale lui Ausubel, experimente, exerciții, exemple, discuții, pașii mărunți, organizarea de la simplu la complex. De asemenea, putem încerca să ne adaptăm mai multor registre de receptare utilizând deopotrivă elemente vizuale, auditive, motrice și conceptuale.

Știind că orice cunoaștere presupune disconfortul confruntării cu necunoscutul, vom încerca să realizăm o dozare fină a informațiilor. Acestea vor fi suficient de ofertante adică nici prea multe, nici prea puține. Un asemenea reglaj se realizează de la sine dacă ne limităm să prezentăm doar acele informații pe care le putem lega strict de experiența deja existentă a cursanților și de interesele lor direct exprimate.

Mai știm și că mintea noastră face loc informațiilor utile, debarasându-se prin uitare de cele nefolositoare. Astfel, informațiile dobândite prin experiență proprie și cele exersate vor fi mai temeinic însușite căci practica le marchează ca fiind necesare. 

Pentru aceasta îi putem sprijini pe cursanți să pună întrebările corecte care să-i conducă la răspunsurile pe care ei le caută. Le putem reformula răspunsurile și ideile ca acestea să devină mai clare pentru ei și mai ușor de înțeles pentru colegi. Îi putem ajuta să-și așeze experiențele într-o formă utilizabilă care să le sprijine implicarea practică. Le putem înlesni accesul la imaginea progresului propriu oferindu-le repere de evaluare. În acest fel, învățarea nu va fi „pe dinafară”, ci va porni din nevoia de explorare, de satisfacere a curiozității, de dezvoltare și de independență. 

În confruntarea cu un domeniu oarecum nou, cu toții ne activăm teama de necunoscut. Aceasta e o spaimă care apare la orice vârstă sub forma fricii de eșec, de greșeală, de propria neputință și neștiință. Cu toții, când învățăm ceva nou, suntem speriați căci ne descoperim incapabili, inabili și grei de cap în comparație cu cei care se mișcă natural în acest domeniu. Din postura de profesori putem transforma această spaimă în curiozitate și curaj doar prin simpla noastră toleranță în fața neștiinței și neputinței inerente oricărui început, prin răbdarea și încrederea în abilitățile viitoare ale cursanților noștri.

Greșeala este inevitabilă în educație, ce face diferența este atitudinea noastră față de aceasta. Pentru novici, greșeala are o mare valoare de învățare căci evidențiază pașii care necesită reparație. Reparația presupune corecții neutre care să permită o înțelegere mai avansată. Pentru cei care sunt deja deprinși cu domeniul, greșeala are și o valoare creativă. Ea poate fi privită ca oportunitate care duce la o înțelegere mai profundă de sine sau la noi descoperiri sau invenții.

Este, de asemenea, necesar să ne investigăm propriile metode pedagogice, să le urmărim efectele și să le eficientizăm. Nu putem fi profesori veritabili dacă nu suntem și cercetători interesați de permanenta adaptare a ofertei didactice la nevoile în schimbare ale cursanților, de îmbunătățirea metodelor și tehnicilor pedagogice. Prin cercetare reușim să ne adecvăm la noile generații de cursanți, la individualitatea fiecăruia și ne păzim de ispita de a ne osifica în practici stereotipice. 

Competența sprijinirii împlinirii potențialului cursanților

Potențialul nostru este foarte personal căci reprezintă suma tuturor experiențelor trecute dimpreună cu interese prezente și aspirații pentru viitor. Acesta este expresia forței noastre vitale, ne asigură unitatea de sine și ne ajută să ne găsim sensul vieții. El este linia directoare a devenirii noastre și de aceea este important în educație. 

Potențialul reprezintă energia vitală proiectată în viitor. El ne ajută în satisfacerea nevoii de supraviețuire prin formarea unor aptitudini care ne permit să trăim liberi, în acord cu lumea naturală și socială. Manifestările potențialului sunt variate, dar ne permite să fim pricepuți la ceva și utili pentru comunitate. Potențialul nostru nu se referă la vreun talent anume sau la vreo menire, ci la capacitățile de adaptare și de reziliență.

Noi profesorii, îi sprijinim pe cursanți să dobândească acele competențe care îi reprezintă personal la un moment dat și care îi ajută să fie dezirabili social. Identificarea potențialului e mai lesne de realizat dacă suntem atenți la ce-și doresc și la ce temeri au. Dorințele și spaimele pot fi camuflate în admirații și invidii, în preocupări și curiozități, în nemulțumiri și proiecte de viitor.

Potențialul individual este flexibil și influențat de condițiile de mediu ceea ce-i permite să se realizeze în mai multe feluri și să se modifice de mai multe ori în timpul vieții. De aceea nu ar trebui să ne sperie schimbarea bruscă sau frecventă a intereselor educative ale copiilor și nici chiar ale adulților. Acestea sunt naturale și fac parte din natura noastră exploratorie, arată că suntem flexibili și adaptabili. Când avem cursanți maturi suntem nevoiți să avem în vedere faptul că nu doar obiectul manifestării potențialului se schimbă, ci și sensul său. Dacă tinerii își orientează potențialul către exterior pentru afirmarea de sine și pentru recunoaștere socială, maturii revin la sine și sunt motivați de nevoia unei bune ființări personale.

Împlinirea potențialului necesită o implicare profundă, facilitată de alegeri, asumări ale consecințelor, greșeli și reparații. Pentru aceasta avem nevoie de suficient spațiu pentru decizie și de un mediu sigur în care să putem greși. Suntem mai degajați, mai încrezători și mai creativi când putem explora fără teama de restricții, evaluări și judecăți. Implicarea atrage după sine asumare, responsabilitate, motivație și duce spre independență.

Un om aflat în centrul educației sale devine un veritabil partener care participă interesat la formarea sa. Noi, profesorii, îl sprijinim să-și descopere interesele de formare și căile necesare evoluției sale. Nu putem lua locul cursantului în formare și nici în orientare. El știe cel mai bine ce nevoi are, ce interese, ce ritm i se potrivește și de ce repere are nevoie. Nici un om nu seamănă cu altul şi nici cu un model ipotetic. Astfel, ne vom aminti că sprijin nu înseamnă înlocuirea voinței altuia cu a noastră.

În descoperirea potențialului cursantului, greșelile sunt foarte importante. Acestea ne semnalează nouă, profesorilor, ce ritm are și ce tipuri de formare i se potrivesc. Putem să suportăm ușor greșeala când avem încredere nu doar că nu ne pune în pericol, dar și că ne este utilă. Încercările de a stopa greșelile sunt periculoase. Ele ne epuizează energia în van căci erorile sunt inevitabile în învățare. De asemenea, ne determină să oferim un reper negativ de ființare: ce nu trebuie să facă. Reperul, chiar dacă este negativ, pentru cursant devine un scop în jurul căruia se construiește. Astfel, ne putem trezi că încurajăm tocmai ceea ce voiam să restricționăm.

Pentru profesori, reperul negativ poate ajunge un modus vivendi care ne transformă în oameni care îi judecă pe alții, îi compară, care sunt mereu nemulțumiți. Sigur că nemulțumirea de ceilalți semnalează o acută neîmpăcare cu noi înșine, o dificultate a propriei stime de sine. În acest caz, ne ajută dacă ne uităm mai mult la noi înșine decât la cei care ne nemulțumesc.

Pentru sprijinirea formării stimei de sine a cursanților, noi profesorii avem nevoie să ne fi ocupat în prealabil de propria noastră împlinire. O stimă de sine sănătoasă este expresia directă a încrederii pe care o avem în împlinirea propriului potențial, în siguranța viitorului. Dacă avem grijă de împlinirea propriului potențial vom ști cum să ne sprijinim și cursanții.

Educația presupune susținere neutră, care facilitează împlinirea potențialului cursanților fără să-i orienteze prea strict și fără să-i convingă atunci când ei vor să renunțe. 

Când profesorul devine prea intruziv sau prea dezinteresat, prea evaluativ sau prea lipsit de feedback, stima de sine a cursantului, mai ales dacă este copil, are de suferit. În aceste condiții cursantul devine neimplicat, cu cerințe de atenție, concurențial sau copleșit. Acestea sunt semne că este necesar un acordaj mai fin al profesorului la nevoile cursantului.

Competența de asigurare

Un profesor asigurător pentru cei din jur știe să creeze un mediu în care cursanții se simt ei înșiși firești, se lasă liniștiți în temerile lor și calmați atunci când sunt agitați. Profesorul comunică adecvat și încrezător, răbdător și interesat să satisfacă nevoile de formare.

Dacă se simt în siguranță oamenii sunt mai puțin speriați de propria lor neștiință și neputință. Oamenii care sunt capabili să-și transforme teama de necunoscut în curiozitate și în curajul explorării devin deschiși la nou, orientați spre descoperirea de sine, bucuroși să colaboreze. 

Un mediu sigur este un mediu cu limite clare care funcționează după niște legi cunoscute aceleași pentru toți. Limitele mediului sigur sunt impuse pentru protecție și nu pentru putere și se pot formula sub forma unor reguli pentru siguranță.

Reguli asigurătoare 

Profesori fiind, suntem îndreptățiți să impunem doar acele reguli necesare siguranței. Siguranța înseamnă dreptate, echitate și egalitate de șansă pentru toți. 

Regulile asigurătoare presupun că nu facem și nu permitem să se facă rău cuiva. Acestea sunt menite să ne protejeze pe noi, pe ceilalți, bunurile de care dispunem și relațiile sociale. În acest caz, regulile sunt puține, simple, clare, expuse direct, aceleași pentru toți. Ele vor fi respectate, în primul rând, de către noi înșine și abia apoi impuse nediscreționar, mereu la fel și cu fermitate blândă.

E important să înțelegem că atunci când impunem o regulă ea nu ne dă putere, ci ne constrânge să urmărim respectarea cu strictețe a acesteia. Orice încălcare atentează la siguranța noastră pe care trebuie să o veghem. Consecințele încălcărilor sunt expuse odată cu prezentarea regulii căci decurg firesc din ea. Consecințele nu sunt pedepse, nu sunt suportate colectiv, nu sunt însoțite de moralizare sau ceartă și, foarte important, conțin posibilitatea reparației.

Dacă un copil varsă laptele prin clasă este ajutat să curețe ce a murdărit. Un adolescent care jignește va trebui să-și ceară scuze și să-și explice manifestarea. Un student care nu a venit la examen, are posibilitatea restanței. 

Nici o regulă nu poate fi impusă pentru supunere, pentru pedeapsă sau pentru a-i obliga pe oameni să facă ce nu vor. Astfel, nu regula în sine contează, ci motivul pentru care este ea impusă. De aceea, înainte să cerem respectarea unei reguli ne ajută să ne întrebăm dacă facem aceasta pentru siguranță sau pentru putere. Căci orice regulă pe care o impunem pentru supunerea altora se opune independenței firești și este trăită ca un abuz. Abuzul îi determină pe oameni să devină dependenți, submisivi sau să intre într-o luptă de eliberare. Așa putem interpreta unele dintre opozițiile copiilor, unele dintre revoltele adolescenților și unele dintre depresiile adulților. 

O altă întrebare necesară înainte de impunerea unei reguli se referă la cât suntem de capabili să urmărim permanent respectarea ei. Regulile care nu pot fi menținute nu sunt doar ineficiente, ci sunt și nocive. Încălcarea lor poate să aducă un pericol real, ceea ce se opune mediului de siguranță pe care trebuie să-l menținem. Dacă încălcarea regulii nu implică niciun pericol, atunci ea nu este necesară. Prin generalizare se ajunge la ideea că orice altă regulă poate fi încălcată cu aceeași ușurință. Regulile impuse discreționar și care nu au mereu consecințe nu pot fi asigurătoare. Ele sunt subiective și nedrepte. Sunt sursă pentru haos, pentru concurențe, invidii, sabotaj și pâră. În fața unor reguli abuzive, oamenii caută portițe de nerespectare.

Pentru facilitarea formării, este important ca profesorul să poată crea și menține un mediu sigur. Oamenii nu se pot confrunta cu necunoscutul unui domeniu, dacă spațiul real în care se află le solicită toată atenția. De asemenea, stabilirea unei relații de dominare va transforma educația într-o luptă acerbă pentru putere din care nimeni nu câștigă.

Competența de asigurare este greu de format din cauza modelelor frecvente de relații de putere pe care le-am avut în viața noastră și pe care, adesea, le considerăm „normale”. În formarea acestei competențe ne ajută să ne întrebăm: Ce vrem să obținem de fapt? Sunt în opoziție, concurez, vreau să demonstrez? Contează lecția sau cursanții? Oare simt că nu am soluții pentru că mă limitez la ce făceau profesorii mei cu mine?

Odată cu formarea acestei competențe, întreaga noastră viață se schimbă și se simplifică. Observăm că în majoritatea relațiilor, chiar și în cea cu noi înșine, eram într-o luptă. Eram încordați, atenți, suspicioși. Abia acum putem fi atenți doar la pericole reale și astfel putem fi relaxați, plini de energie, încrezători, fericiți.

Competența de cointeresare

Ca profesori nu ne ocupăm de motivația cursanților căci este important ca aceasta să vină din interiorul lor. Avem însă datoria să formăm un parteneriat educativ în care cursanții să fie cointeresați să participe la propria lor formare. Pentru aceasta avem mai multe pârghii prin care putem trezi interesul cursanților și îl putem menține.  

Pasiunea pentru domeniu

Profesorul pasionat de domeniul predat este capabil să trezească interesul cursanților săi fără prea mari strădanii. Prin educație transmitem atitudinea pe care o avem noi față de domeniu și abia apoi ce știm și ce putem. De aceea, ar fi bine să ne preocupe menținerea propriului interes pentru viața profesională prin implicare și participare. Dacă ne înstrăinăm de domeniul în care ne-am format tindem să-l predăm ca pe o limbă moartă care și-a pierdut sensurile.

Când cursanții sunt nevoiți să ne suporte frustrarea, plictisul și eșecul profesional pe care le simțim pentru că am ajuns profesori, sigur că se vor proteja de domeniul care ne-a adus atâta nefericire. Ei nu ne vor lăsa să le contaminăm entuziasmul pentru viață pe care și-l vor manifesta făcând zarvă, agitându-se sau, dacă sunt adulți, vor deveni plictisiți și neinteresați. 

Menținerea interesului propriu este important, dar nu suficient. Cursanții au nevoie să fie incluși, să se poată manifesta, să-și găsească ei înșiși interese. Pentru aceasta, noi profesorii avem nevoie să ne ascultăm cursanții și să învățăm de la ei. Să observăm ce-i interesează, ce știu deja, ce vor să afle, ce abilități vor să deprindă, ce căi de învățare și exersare folosesc în mod obișnuit. 

Aptitudinea de a preda în timp real 

Aceasta presupune stabilirea unei relații educative în care suntem prezenți și atenți la noi și la cursanți. Când venim cu niște conținuturi stabilite anterior pe care le recităm în fața clasei, mintea noastră se extrage din situație și ne gândim la altceva. La fel vor face și cursanții. În contextul actual, în care atenția noastră diminuează mult în urma utilizării frecvente a platformelor digitale, timpul și disponibilitatea atenției scad tot mai mult. 

Această aptitudine ține de abilitatea de comunicare care presupune să ne adecvăm fluența ideilor și exprimarea lor la nevoile cursanților. Sigur că ne vom pregăti tema, ne vom schița idei de activități și vom aduce materiale necesare. Dar predarea nu înseamnă discursuri stereotipice, dictări, recitări, monologuri interminabile ci o experiență vie de învățare, irepetabilă și stimulativă din care noi înșine învățăm. Dacă îi ajutăm pe cursanți să pună întrebări, ei vor găsi răspunsuri, dacă îi ajutăm să reflecteze asupra actelor proprii vor învăța să ia decizii și să și le asume. În acest demers, noi, profesorii vom învăța să ne ascultăm și să ne înțelegem cursanții. Vom învăța să fim receptivi la semnalele cursanților care ne indică starea în care se află și ce nevoi de educație au.  Toate acestea ne vor ajuta să gândim în timp real, să fim inventivi, să ne jucăm cu idei.  

Educația prin activități de explorare, jocuri, experimente, discuții, răspuns la întrebări și intervenții spontane menține interesul participanților și favorizează învățarea temeinică. Tehnicile socratice pot fi abil îmbinate cu exemple, puneri în scenă, realizări practice, lucru în echipă. Toate acestea vor fi alese de către profesor în funcție de personalitatea sa și de nevoile de învățare ale cursanților săi. 

O astfel de implicare ne ajută să fim creativi cu metodele didactice și să găsim soluții inedite de predare care să ne anime și să ne pasioneze.

Schimbarea registrului activității 

Este o tehnică importantă în menținerea interesului căci oamenii sunt bucuroși să participe în multiple feluri. E mai ofertant să alternăm curiozitatea cu descoperirea, organizarea cu manifestarea, gândirea concretă cu cea abstractă, activitatea mentală cu cea fizică. Cu cât ne implicăm întreaga personalitate în procesul de cunoaștere cu atât acesta va fi mai temeinic.

Învățarea reprezintă o activitate complexă care ne implică cu totul. Principiul economic al funcționării psihice ne face să integrăm ce am învățat în mai multe domenii ale existenței noastre unde poate fi găsită o utilitate fie și prin extrapolare. De aceea, învățarea este facilitată dacă se petrece în mai multe registre.

Ne interesează să folosim în viața de zi cu zi ceea ce am învățat, să ne ajute în înțelegerea altor domenii, să se lege de ce știam deja, să ne permită noi activități, să ne ofere oportunități de relații. 

Dozarea informației 

Pentru eficiență, nu reținem decât informații necesare care ne pot fi utile în viitorul apropiat. De aceea, avem grijă să nu prăvălim peste cursanți informații prea multe, necerute și nelegate de experiența lor. E ușor să realizăm această dozare în educație dacă privim informațiile ca răspunsuri care vin în urma unui proces de gândire deja realizat, în urma unei experiențe care a trezit întrebări. În acest fel, informațiile nu vin de-a gata pentru a fi memorate, ele sunt răspunsuri anticipabile flexibile, cu mai multe variante și care deschid calea unor noi curiozități.

Pentru trezirea și menținerea interesului cursanților noștri este util să ne reamintim că orice om este curios și dornic să știe, oricine se bucură când reușește să înțeleagă și să facă ceva cu propriile-i forțe. Or noi, profesorii suntem angajați să răspundem unor curiozități și să-i sprijinim pe oameni dobândească acele cunoștințe și deprinderi care le pot face viața mai bună și mai interesantă. 

Plecând de la aceste premise, rolul profesorului în privința interesului de studiu este simplu: nu avem altceva de făcut decât să susținem o motivație deja existentă.

Respect pentru alegerile cursantului

Scăderea interesului cursantului nu ar trebui să ne îngrijoreze și nici să ne frustreze. În nici un caz nu ar trebui să ne năpustim asupra lui pentru a-l obliga să învețe.

Scăderea interesului ne poate indica o dificultate pedagogică în care noi înșine ne aflăm. Dacă este o greșeală a noastră noi suntem cei care o putem remedia, nu cursantul. În acest caz putem fi mulțumiți pentru semnalul pe care ni l-a oferit și vom găsi soluții să ne adecvăm nevoilor lui. 

Scăderea interesului poate semnala o dezangajare a cursantului care poate își dorește să exploreze alte domenii ale dezvoltării sale. În acest caz, e nevoie să-i respectăm dreptul să-și ierarhizeze interesele așa cum dorește. Faptul că ținem seama de schimbările cursanților nu înseamnă lipsă de implicare, ci doar respect. Este natural ca în viață să avem interese variate, să renunțăm, să revenim. Noi, profesorii, oferim, nu obligăm. Înțelegem natura noastră umană și nu ne raportăm cursanții la idealuri neviabile.

Greșeli pedagogice care duc la scăderea interesului

Cursanții sunt interesați de ceea ce ne interesează pe noi. Prin urmare, ei sunt oglinda interesului nostru real, nu a celui declarat. 

Dacă pe noi ne interesează să avem putere, să avem liniște, cursanții se vor lupta cu noi sau ne vor pune probleme de disciplină. Ei se exprimă în registrul în care noi le-o cerem. 

Noi, profesorii, putem să abatem atenția de la formare către ceea ce pot obține cursanții dacă sunt ascultători: note, calificative, premii. Astfel, interesul va migra de la bucuria cunoașterii și a competenței către rezolvare și câștig. Putem, de asemenea, să abatem atenția de la ceea ce-i face pe oameni curioși și dornici să se formeze către competiții. Interesul nu va mai fi pentru ce pot să afle și să facă, ci pentru a-i depăși pe alții sau chiar pentru a se întrece pe ei înșiși. 

Putem să-i dezinteresăm pe oameni dându-le impresia că nu se pricep, că e prea greu și că nu pot. Evaluările lipsite de explicații, standardele prea înalte, lipsa de sprijin adecvat pentru învățare, comparațiile, etichetările, tratarea colectivă a cursanților și alte inabilități îi determină pe oameni să renunțe. Ei nu cred că profesorul este nepriceput, ci că domeniul de studiu necesită niște înzestrări speciale pe care ei nu le-ar avea. 

Revenirea la o stare de lucruri mai firească ar presupune ca profesorul să organizeze activitatea de învățare astfel încât, prin ea însăși să trezească dorința de cunoaștere, plăcerea exersării, bucuria abilităților nou dobândite.

Competența de comunicare

Comunicarea didactică nu este niciodată unidirecțională. În vremea noastră, cursanții pot găsi informații proaspete și chiar strategii de învățare cu ajutorul ChatGpt. Noi, profesorii, însă putem asculta și putem înțelege răspunsurile din spatele întrebărilor. Îi putem ajuta pe cursanți să întrebe mai mult, să caute, să descopere. Noi înșine putem învăța din experiențele variate ale cursanților. De asemenea, spiritul critic al cursanților ne ajută să ne corectăm, să descoperim perspective noi și astfel, să ne menținem vie încrederea în puterea educației.

O reală relație de comunicare nu se poate realiza fără o ascultare atentă. Astfel profesorul, înainte de a pretinde să fie ascultat, va asculta el însuși și va încerca să înțeleagă și să satisfacă dorința de cunoaștere și de exprimare a fiecărui cursant în parte. 

Profesorul nu este un predicator care expune tern informații plictisindu-și auditoriul. Nu este un vechil care îi cere neîndurător cursantului câte ceva, care dă sarcini și care pretinde. Profesorul nu este nici un judecător care evaluează necruțător și moralizează. Nu este nici un stand up-er care îi ironizează pe unii dintre cursanți pentru deliciul sadic al altora. Comunicarea educativă înseamnă înțelegerea celuilalt pentru a-i sprijini dezvoltarea individuală întru formarea unor competențe care să-l ajute să devină cât mai independent. De aceea, tot ce generează obediență, frică, rușine, revoltă, concurență nu este comunicare educativă.  

Felul în care comunicăm exprimă felul în care înțelegem lumea și depinde de vârstă, de mediul social, de nevoi, de dorințe, de spaime și de așteptări. Prin urmare, profesorul are șansa de a călători comunicațional în universurile variate ale cursanților săi. Fiecare astfel de univers are legile sale și relevă numeroase frumuseți și oportunități. Nu putem interveni în aceste spații dacă nu le cunoaștem și dacă nu le respectăm. De aceea încercarea de impunere a înțelesurilor noastre sau interpretările pripite nu fac decât să sporească distanțele. Un cursant neînțeles nu va avea încredere să vină pe „planeta” domeniului nostru și, la rândul său, nu ne va înțelege limbajul de specialitate.

Aptitudinile oratorice ne pot ajuta doar dacă nu le folosim manipulator și dacă le combinăm cu competențe ce țin de ascultare activă și de înțelegere emoțională. Ne ajută mult în profesia noastră să înțelegem că educația nu înseamnă corectarea comportamentelor, ci înțelegerea oamenilor cu care lucrăm. Astfel, vom fi mai puțin tentați să folosim limbajul pentru a dicta, cere sau supune și îl vom utiliza pentru înțelegere și dezvoltare. Chiar dacă nu suntem buni vorbitori, cursanții ne trec cu vederea aceasta (ca multe altele, de altfel) cu condiția să fim bine intenționați educativ. Ei vor doar să-i ajutăm să fie cât mai liberi, să-i sprijinim să-și formeze acele competențe care să-i ajute să fie independenți și fericiți.

Pe lângă buna intenție însă, este important să vorbim și să scriem corect în limba în care ne ținem activitățile de formare. E necesar să ne exprimăm coerent, simplu și inteligibil. Rostirea să ne fie clară și audibilă fără să ridicăm vocea. E important să ținem seama de faptul că o mare parte din comunicarea noastră este nonverbală și paraverbală, deci ține de voce (tonalitate, modulație, timbru) de mimică, de gestică, de felul în care ne alegem hainele și accesoriile, de pozițiile pe care ni le luăm în clasă, de mișcări și de atitudini.

Competența de atenție distributivă 

Această competență ne ajută să putem fi prezenți și atenți la toți cursanții noștri în același timp. Astfel, vom putea să sesizăm urgențele de interacțiune și să le oferim prioritate. Vom putea să observăm intențiile cursanților și să nu ne lăsăm atrași în ele decât dacă le sprijină într-un mod sănătos devenirea. De asemenea, vom putea să reglăm adecvat distanțele sociale: nu vom fi intruzivi, dar nici neimplicați. Vom putea fi anticipabili pentru cursanți pentru ca ei să nu se simtă nici surprinși, nici curioși în relația cu noi.

Această competență ține de capacitatea noastră de a fi în lume. Dacă, profesori fiind, ne e dificil să practicăm această competență ne-ar ajuta să observăm care sunt obstacolele care se opun unei funcționări naturale. 

Atenția distributivă se pierde când ne este frică. Ea se opune atenției concentrate care fixează pericolul. Astfel, dacă nu ne simțim relaxați, în siguranță, nu vom putea avea o atenție distributivă. Spaima noastră poate să vină din propria noastră poveste pe care ne-o spunem referitor la profesie. Frica apare când ne simțim într-o luptă pentru putere, când ne simțim vânați sau vânători, când simțim că nu avem încotro, când ne simțim blocați sau fără resurse.

Atenția distributivă nu este specifică unui copil mic. Astfel, dacă mediul în care activăm este unul infantilizant în care noi profesorii nu avem loc pentru manifestare independentă, pentru decizii și pentru implicare creativă, ne vom pierde și atenția distributivă. Când noi înșine se simțim incapabili, judecați sau evaluați, nu putem să fim atenți la ceilalți.

Atenția distributivă se pierde și când suntem concentrați asupra interiorului nostru. Când avem nevoi nesatisfăcute, când ne simțim rău, când suntem copleșiți. Când suntem în deficit de orice fel nu mai avem resurse să ne ocupăm de alții.

Atenția distributivă poate fi afectată atunci când nu suntem suficient de bine pregătiți și suntem prea atenți la ce avem de făcut. Când analizăm prea mult ce spunem și cum reacționăm, ne rămâne prea puțină energie pentru ceilalți. Ba mai mult, reacția cursanților, dacă i-am oferi atenție, ar putea complica prea mult lucrurile care și așa ne dau de furcă. Această stare este naturală chiar și când avem o bună pregătire, dar nu avem experiență. În acest caz, putem avea răbdare cu noi așa cum avem și cu cursanții noștri.  

Dacă renunțăm la această competență în favoarea concentrării atenției vom avea tentația înțelegerii educației ca pe un război al unor tabere adverse. Poate pe noi ne vom vedea eroi ai unei cauze în luptă cu sistemul, colegii, părinții sau copiii. Ne vom baricada în spatele legii, programei, catalogului sau în spatele a orice credem că ne-ar oferi autoritate. Poate ne vom erija în observatori externi ai unui teatru de război între cursanții împărțiți în tabere antagonice: fete–băieți, buni–slabi, cuminți–năzdrăvani. Într-o astfel de fantezie, chiar clasele devin bune sau slabe. Focusarea atenției nu poate fi practicată pe termen lung căci este epuizantă și nu ne mai lasă timp pentru altceva. Vom ajunge să renunțăm declarându-ne învinși și fie ne vom reorienta profesional, fie vom continua să predăm fără să facem, de fapt, educație. Putem să ne mai ușurăm viața concentrându-ne doar pe unii dintre cursanți, ignorându-i pe ceilalți. Putem să-i alegem pe năzdrăvanii care ne distrag atenția și ne permit să facem ordine, sau îi putem alege pe obedienți, sau pe cei performanți. Destul de lesne putem ajunge abuzivi, rigizi, dezorganizați, la limita răbdării și în pragul exploziei. 

Distributivitatea atenției derivă din povestea pe care singuri ne-o spunem despre rolul de profesor. Totuși această poveste nu este simplu de schimbat căci ține de imaginea intimă pe care o avem despre noi, despre cine suntem și despre rostul nostru în viață. Pe de altă parte, dacă reușim să fim acei profesori de care noi înșine să fim mulțumiți, vom avea șansa reparării stimei de sine în întregime.

Competența de a stabili o relație empatică 

Empatia nu înseamnă doar să ne punem în locul celuilalt, ci și să-l înțelegem acceptând că este diferit. Înțelegerea celuilalt în individualitatea sa presupune să-i respectăm diferențele, limitele și deciziile. Vom înțelege de asemenea că oferta noastră educațională nu obligă la nimic și nici nu ar trebui să constrângă. 

Anumite aspecte ale empatiei ne ajută să ne amintim de propriile noastre începuturi, de neputințe și de neștiințe, de concepțiile rigide de la început de drum. Dacă încă ne este greu cu dificultățile prin care am trecut vom avea tentația să refuzăm aceste etape firești la cursanții noștri, să nu avem răbdare sau să fim prea aspri. Dacă ne identificăm cu prea mare entuziasm, s-ar putea să nu mai ținem seama de diferențe și să nu mai fim atenți la realitatea lor. În acest caz îi vom reduce pe ceilalți la o imagine de sine a noastră și vom vedea doar propriile noastre eșecuri și dificultăți. E important să ne reactualizăm propriile noastre experiențe cu conștiința că înțelegerea celuilalt nu înseamnă identificarea cu el. 

Dacă în existența noastră avem traume neelaborate, este posibil ca empatia să ne plaseze într-unul dintre locurile cercului traumatic: agresor, victimă, salvator sau observator.  Oricare dintre aceste roluri este defectuos căci face abstracție de datele prezentului, ale cursanților. Educația nu este nici pe departe posibilă în situații traumatizante care ne anulează libertatea. Profesori fiind, este cel mai probabil ca rolul de salvator să ni se pară cel mai potrivit. Din această poziție însă vom avea impresia nerealistă că știm ce e mai bine pentru cursanții noștri cărora le vom impune soluții lipsindu-i de independență. Rolul de salvator ne poate predispune la sacrificii făcute pe altarul profesiei, la un martiriu arogant de care nimeni nu are nevoie.  

În acest caz, empatia ne indică locuri vulnerabile ale unei fixații personale care au nevoie de vindecare. Este situația în care noi înșine avem nevoie de soluțiile pe care le predăm altora.

O veritabilă relație empatică nu este o relație de identificare și nici de complementaritate. Ea ține seama de diferența dintre noi și ceilalți, ne permite să fim adaptabili și să ținem seama de nevoile lor, dar și de ale noastre. Empatia respectă limitele și libertatea celuilalt în condițiile confortului și independenței proprii. 

Astfel, empatia ne va ajuta să rezonabilizăm cerințele adresate cursanților. Ne va permite să ne păstrăm bunul simț educativ, să  respectăm și să ne facem respectați.

Competența de a fi echilibrat emoțional

Stabilitatea emoțională constă în capacitatea de a fi asigurător, anticipabil, prezent și neintruziv. Despre aceste caracteristici deja am vorbit căci ele ne permit să structurăm un mediu de siguranță. Putem adăuga faptul că echilibrul emoțional nu presupune lipsa dezechilibrului și nici absența dificultăților emoționale. 

Un om echilibrat nu este rigid, insensibil, nereactiv sau un supraom. El simte și este afectat de evenimentele vieții numai că mecanismele sale de apărare sunt adecvate cu situațiile și nu sunt în detrimentul altora și nici a lui însuși. Astfel, echilibrul afectiv ne va ajuta să facem față dificultăților vieții fără să disperăm și fără să-i încărcăm pe alții. Nu ne vom mai proiecta temerile și nerealizările asupra cursanților și nici nu vom respinge la ei ceea ce nu acceptăm la noi înșine. 

Echilibrul emoțional ne ajută să nu ne temem că ne vom încărca cu dificultățile prin care trec cursanții noștri și nici că vom fi evaluați în funcție de nereușitele lor inerente. Nu vom mai lua totul personal, nu ne vom raporta la aparențe. Ne va interesa mai mult să înțelegem decât să controlăm, ne vom concentra pe ce putem face noi și nu ne vom propune să-i schimbăm pe alții. Echilibrul emoțional ne ajută să fim adecvați situațiilor sociale și nevoilor de învățare ale cursanților. Ne permite să fim prezenți și atenți atât la ceilalți, cât și la noi înșine. Astfel vom putea stabili și menține distanțe afective corespunzătoare relațiilor didactice. Vom avea măsură în toate: nu vom fi nici distanți, dar nici intruzivi, ne vom lăsa afectați fără să fim dărâmați. Vom ști să preluăm feedbackul necesar îmbunătățirii relației didactice.

Dacă ne lipsește echilibrul emoțional, cursanții ne vor arăta aceasta ca într-o oglindă. Dacă sunt copii vor avea reacții de spaimă: vor deveni nestăpâniți, agitați, vor încălca limitele și ne vor provoca să ne vadă reacțiile. Dacă sunt adolescenți, pot deveni ironici, agresivi sau impasibili. Dacă sunt adulți, se vor retrage înțelegând că nu le putem fi profesori. 

Echilibrul emoțional este o manifestare a maturității afective. El depinde de cunoașterea de sine și de capacitatea de a reflecta permanent asupra actelor personale. Ne ajută să ne integrăm experiențele și să învățăm din ele. Echilibrul afectiv ne permite să fim oameni necomplicați, cu care cursanții se pot înțelege fără un efort mare și pe care se pot baza în orice context. 

Competența de a fi autentic 

Profesorul nu joacă un rol, ci este el însuși. Toate deprinderile formării noastre sunt integrate în cadrul mai amplu al personalității. Nici statutul profesiei nu ne definește căci nu poziția ocupată ne reprezintă, ci felul în care suntem noi înșine. 

Competențele, deprinderile și abilitățile pe care ni le formăm în această profesie sunt cu atât mai importante cu cât nu există modele de profesori pe care să le putem prelua căci nu ni s-ar potrivi pe deplin. Nu există nici modele de cursanți la care să ne adaptăm căci fiecare om are nevoile sale de dezvoltare și caracteristicile personale. De asemenea, nu există nici tehnici potrivite cu fiecare situație în parte căci manifestări similare au adesea cauze diferite.

Lipsa modelelor fixe de acțiune ne poate părea derutantă, dar ne ajută să fim noi înșine flexibili și adaptabili. Pentru aceasta este necesar să ne cunoaștem și să fim în acord cu noi înșine. 

Acest acord se referă la unitatea (nu identitatea) dintre ceea ce gândim, spunem și facem. Sigur că vom gândi mai mult decât spunem. Iar ceea ce spunem uneori e suficient și nu mai e nevoie să înfăptuim pentru demonstrație. Ceea ce contează este coerența dintre acestea reflectată într-un mesaj similar în registrul verbal și nonverbal.

Autenticitatea ne permite să fim anticipabili și coerenți cu noi înșine. Astfel nu le vom da cursanților semnale de străin care să-i facă să se simtă în nesiguranță. Ei își vor concentra astfel atenția pe propria lor formare și nu pe cunoașterea noastră și pe adaptarea la noi.

Noi, profesorii, ne prezentăm în fața cursanților nu doar cu ceea ce știm și putem, ci și cu neștiința și cu neputințele noastre, cu dificultăți și cu incapacități – așa cum îi este dat omului să fie pe lumea aceasta. Cursanții nu au nevoie și nici nu pot suporta o imagine perfectă, dar ireală în educație. Ceea ce este important pentru ei este să ne vadă bine intenționați și gata să le sprijinim formarea. Dacă am cere prea mult de la noi înșine, am obosi, ne-am plictisi și am avea impresia unei vieți neautentice și nesatisfăcătoare. Aceasta ne-ar determina să devenim acri și agresivi, să cerem prea mult de la cursanți sau să renunțăm.

Un profesor care își permite să fie autentic, este mult mai degajat, mai deschis și capabil să mențină un mediu de siguranță. De pe această poziție, comunicarea este veritabilă și fără prea multe elemente de bruiaj.

Competenţe culturale

În formarea de bază a oricărui profesionist contează însușirea valorilor general umane și ale culturii proprii. Această bază temeinică ne permite să colaborăm, să ne dezvoltăm și să-i sprijinim și pe alții să evolueze. 

Nicio disciplină de studiu nu există izolat și de aceea nu poate fi înțeleasă în afara culturii din care facem parte. De asemenea, pentru realizarea unui salt creativ este nevoie de o privire amplă și de cunoștințe temeinice în domenii diferite.

Înțelegerea felului specific de gândire al cursanților precum și adaptarea la nevoile lor de dezvoltare sunt posibile doar prin intermediul cunoașterii culturii lor formatoare. În afara acestei competențe vorbim limbi străine și nu ne putem face înțeleși. 

Competențele culturale ne ajută pe noi înșine să ne păstrăm unitatea de sine în orice condiții. Așa ne vine mai ușor să ne adaptăm la schimbările presupuse de învățare, de dezvoltare, de relația cu semenii.

Cultura din care facem parte este ca o „păturică de asigurare” care ne ajută să fim noi înșine în lume, să facem față schimbărilor păstrându-ne unitatea de sine. Apartenența la o cultură mai largă ne permite să ne simțim în comunicare cu alții și parte dintr-un lanț amplu de generații. Cultura noastră a distilat în timp scurtături de gândire care ne sunt utile când vrem să fim mai eficienți în propria devenire. Tot ea ne pune la dispoziție un tezaur de creații culturale și de realizări științifice și tehnologice.

Competenţe sociale

Educația este procesul care sprijină independența oamenilor în natură, dar mai ales în societate. Putem să ne sprijinim cursanții să fie liberi abia atunci când noi înșine ne asumăm un grad mare de libertate responsabilă în societate.

Competențele sociale ne permit să fim mai siguri și în privința aptitudinilor pedagogice care se referă la menținerea unui mediu sigur și la gestionarea relațiilor dintre cursanți. De altfel, nu putem fi profesori dacă nu avem competența socială care ne este necesară să lucrăm cu oamenii, să le fim alături în dezvoltare. În microclimatul din clasă, această competență ne ajută să gestionăm relațiile multiple, să aplanăm conflicte, să structurăm grupuri de lucru, să stimulăm colaborarea.

O bună inserție socială ne permite să transferăm abilitățile din alte grupuri sociale în microclimatul educativ. Având o bună evoluție profesională ne scutim de multe tensiuni reziduale. Putem fi mult mai deschiși emoțional și mai susținători cu alții atunci când nu avem frustrări profesionale, familiale sau din comunitate.

Profesorul este, printre altele, și un exemplu de reușită socială, el este un bun profesionist al domeniului său care obține recunoaștere socială, practicând-l. Altfel nu poate fi altceva decât o umbră tristă care transmite propria sa nerealizare în domeniu, ne mai ispitind pe nimeni. De ce ar vrea cineva să acceseze un domeniu în care profesorul său a eșuat?

Un profesor realizat în domeniul său de studiu își predă pasiunea pentru acesta, încrederea și bucuria. El este generos cu ceilalți, încrezător și colaborativ, oferă sprijin la nevoie și nu este frustrat când cursanții prețuiesc vreun alt domeniu.

Maturitatea afectivă

Uneori separăm viața intelectuală de cea afectivă, pe cea profesională de cea familială, într-o stare schizoidă, aproape patologică. Numai că, realitatea ne arată că lipsa maturității afective se reflectă acut în plan profesional. 

De altfel, toate competențele expuse mai sus sunt realizabile consecvent doar în condițiile maturității afective a profesorului. Profesorul nu poate fi doar adult, e musai ca el să fie și matur.  

Prin maturitate afectivă nu înțelegem nimic extrem. Maturitate nu înseamnă nici înțepenire și nici manifestări de geniu, ci doar simpla existență a unui om care se poate baza pe sine însuși și care îi poate susține și pe alții. 

Maturitatea poate fi identificată prin două elemente ușor de observat și de format: siguranță, echilibru și evoluție.

Siguranța constă în capacitatea de a construi un mediu plin de oportunități pentru dezvoltare, dar în care nimic rău nu se poate petrece. Pentru aceasta, noi, profesorii avem nevoie să ne simțim bine integrați și la adăpost. Ne este necesar să ne cunoaștem pe noi înșine și să avem o experiență de viață suficientă care să ne permită să facem față cu succes necunoscutului așa încât să-i putem asigura și pe cursanții noștri. Siguranța se manifestă prin următoarele: consecvență, constanță, adecvare, predictibilitate, relaxare, autenticitate, onestitate, echidistanță, hotărâre, capacitatea de a pune limite, respect pentru sine și pentru ceilalți, 

Echilibrul personal se referă la balansul dintre adaptabilitate și reziliență. Adaptabilitatea ține de capacitatea de acomodare cu situațiile noi și de abilitatea de pliere pe nevoile de dezvoltare ale cursanților. Reziliența reprezintă capacitatea de păstrare a unității de sine prin găsirea unor soluții creative de adaptare a lumii la nevoile personale. Echilibrul personal se manifestă adesea sub forma unor calități precum: răbdare, încredere, bunăvoință, spirit ludic, simț al umorului, ingeniozitate, creativitate.  

Evoluția se referă la capacitatea noastră de a ne dezvolta permanent și presupune bucuria învățării și a formării de noi abilități. Ea se manifestă prin curiozitate, pasiune, inventivitate, îndrăzneală, rezistență la eșec, învățarea din greșeli, capacitate de decizie.

Schemă a competențelor necesare profesorului 

Pentru o mai bună orientare în înțelegerea competențelor necesare profesorului adaug schema întocmită și folosită în cadrul Departamentului pentru Pregătirea Cadrelor Didactice din Universitatea de Arte, București.  

Competențe psihologice 

Aceste competențe îi permit profesorului să fie un model pentru cursanții săi

1. de autocunoaștere:

• atitudine autoreflexivă, de investigare a propriilor manifestări;
• capacitatea de autoevaluare și autocorectare (de a învăța din greșeli);
• implicare în propria formare.

2. de stimulare a implicării cursanților:

• încurajarea manifestărilor
• absența elementelor de manipulare, dresaj și moralizare
• curiozitate în fața noului, a ideilor 
• capacitatea de a fi  anticipabil, flexibil, cu autoritate, rezilient, consecvent, onest, adecvat, relaxat, răbdător;

3. de structurare a unui mediu propice formării independenței:

• implicarea responsabilă, echidistantă și corectă în educația cursanților
• eliminarea practicilor care leagă autoritarist cursantul de profesor în loc să-l ajute să devină independent (condiționarea, pedeapsa, recompensa, manipularea, concurența, comparația, motivarea extrinsecă, repere de bună practică, cicăleli etc.);

4. de a fi fericit:

• capacitatea de autorealizare (împlinirea propriului potențial, gestionarea frustrărilor și a resentimentelor)
• aptitudinea de a transforma bucuria jocului în muncă 
• posibilitatea de a descoperi oportunități 
• aptitudinea de a stabili relații interumane satisfăcătoare
• valorizarea potențialului creativ;

5. de comunicare:

• ascultarea activă a cursanților
• încurajarea exprimării cursanților
• adecvarea predării la nevoile de formare ale cursanților
• solicitarea și prețuirea punctelor de vedere ale cursanților în situații decizionale
• respectarea granițelor cursanților
• gestionarea competentă a situațiilor dificile și păstrarea unei atitudini calme și pozitive.

Competențe în specialitate 

1. de a activa în domeniu la nivelul propriului potențial
2. de a se implica în manifestările culturale specifice domeniului
3. de a avea respect pentru valorile și manifestările domeniului
4. de a avea relații de colaborare cu colegii
5. de a avea cunoștințe teoretice specifice domeniului
6. de a avea un bagaj de cunoștințe metodologice și tehnice din domeniu
7. de a respecta punctul de vedere al cursanților
8. de a îi ajuta pe cursanți să își dezvolte propria viziune, fără a o altera cu principiile și preferințele proprii
9. de a încuraja dezvoltarea traseului propriu cu evitarea cultivării comparației dintre cursanți.

Competențe culturale 

1. de a cunoaște, de a respecta și de a-și însuși valorile general umane, ale propriei culturi, ale domeniului precum și cele psihopedagogice
2. de a cunoaște, respecta și utiliza corect limba română vorbită și scrisă
3. de spori valoarea culturală prin inovație și creație personală
4. de a sprijini manifestarea de respect pentru valoare a cursanților
5. de a încuraja inovația și creativitatea cursanților. 

Competențe intelectuale

1. de a gândi în timp real prin:

• stimularea interesului cursanților de a pune întrebări, de a se implica, de a fi curioși, de a oferi răspunsuri
• oferirea unor răspunsuri adecvate intereselor cursanților
• considerarea părerilor celorlalți
• grija ca discuția să rămână în cadrul tematic, să fie suficient de generală pentru a interesa pe toată lumea și destul de particulară pentru a răspunde întrebărilor individuale
• renunțarea la prelegeri fixe, recitate și dictate 
• renunțarea la cerința „învățatului pe dinafară”, la cerința redatului ideilor profesorului;

2. de a realiza analize, sinteze, generalizări și abstractizări ale conținuturilor prezentate prin: 

• posibilitatea de a oferi exemple, de a realiza analogii, de a particulariza 
• capacitatea de a extrage esențialul, de a schematiza
• conceptualizare și sublimare.

Competențe sociomorale

1. de a avea o bună inserție socială prin:

• a respecta și a fi respectat de membrii comunității
• atitudine implicată în bunul mers al comunității
• atitudine de colaborare, întrajutorare și nu atitudine conflictuală, revendicativă și resentimentară
• respectarea și prezervarea valorilor de conviețuire și comunionare
• acceptarea diferențelor de opinie, de alegere și de manifestare;

2. de a respecta valorile civice și de conviețuire în comunitate

• atitudine constructivă și nu de distrugere sau de negare fără o ofertă consistentă de a pune ceva în loc
• participare la menținerea, inovarea și creația valorilor comunității. 

Competențe pedagogice

1. de adaptare a conținuturilor:

• accesibilizarea conținuturilor
• simplificare, schematizare, elemente ancoră, repetare
• prezentarea aceluiași conținut în registre multiple de receptare (auditiv, vizual, chinestezic, conceptual);

2. de cunoaștere și de susținere a cursanților:

• descoperirea potențialului, a modalităților specifice și a nevoilor de formare ale fiecărui cursant
• adaptarea predării la cursanți
• asigurarea unor experiențe de succes diverse
• utilizarea eșecurilor și a greșelilor pentru evoluție;

3. de formare și de menținere a unui mediu sigur:

• utilizarea autorității pentru menținerea unui climat de siguranță
• stabilirea și menținerea unor limite clare și necesare
• atitudini echitabile, neintruzive, anticipabile;

4. menținerea interesului:

• menținerea bucuriei formării prin utilizarea jocului didactic, a umorului, a descoperirilor
• trezirea la cursanți a curiozității, a spiritului de cercetare și investigare
• prezervarea propriei bucurii de studiu și creație, predarea propriei pasiuni pentru domeniu
• implicarea creativă a cursanților
• excluderea tehnicilor manipulative și de motivare extrinsecă pentru a prezerva independența cursanților
• acceptarea cu simplitate a stingerii interesului unor cursanți pentru domeniu; 

2. de autoeducație:

• menținerea la curent cu noutățile în domeniul de specialitate și în psihopedagogie
• adaptarea la schimbări sociale și ale cursanților
• conștientizarea faptului că este model (educă prin cine este nu prin ce le pretinde cursanților).