Criza vârstei mijlocii

Adultul este valorizat social pentru vitalitatea corpului său și pentru capacitatea sa de muncă. Astfel, principalele momente critice în viața adultului apar atunci când se diminuează aptitudinile pentru care este prețuit în societate. Majoritatea crizelor individuale provin din spaima de excludere socială determinată de neputința specifică a unor comunității de a-și valoriza membrii în toate etapele existenței lor.

Schimbări de perspectivă

În lumea noastră adulții din jurul vârstei de 50 de ani se confruntă cu o schimbare majoră de perspectivă determinată de experiențe inedite care impun conștientizarea propriei vulnerabilități și mortalități. Această etapă este însă dominată de încercarea negării sau a reparării statutului de adult invulnerabil și atotputernic. Integrarea completă se va face, cel mai adesea, cu ocazia maturității târzii (între 60 și 70 de ani).

Vulnerabilitatea corpului

Adultul tânăr este în deplinătatea forței sale fizice și se bucură de o sănătate mai bună decât la orice altă vârstă. Adultul sănătos se simte omnipotent și nemuritor ceea ce se vede prin felul în care își abuzează corpul sfidându-i limitele și prin felul în care își irosește timpul în activități inutile. Pentru a se bucura din plin de etapa de grație în care se află, adultul nu este dispus să înțeleagă neputințele și incapacitățile altor vârste. Aceasta nu înseamnă că nu se lasă măcinat de ipohondrie, de tensiune și de frustrări.

Corpul adultului sănătos rezistă la un program haotic de somn, de hrană și de activitate. Poate suporta ingestia unor substanțe nocive, se reface repede în urma bolilor. Toate acestea, îi dau un sentiment de forță și de invincibilitate. Este o perioadă în care se simte zeu. De aceea este prea puțin empatic cu alții și prea puțin grijuliu cu sine.

Degradările corpului apărute în urma declanșării unor boli cronice, a unor accidente, sau datorate înaintării în vârstă sunt dificil de integrat și fac necesară compensarea printr-o creștere psihică.

Vine o vreme când adultul trebuie să renunțe la statutul său de zeu. E nevoit să-și conștientizeze neputințele, să fie mai înțelegător cu ceilalți, să-și poarte de grijă și să-și prețuiască timpul. Scăderea forței și rezistenței fizice face necesară creșterea forței și rezistenței psihice. Până la obținerea unui echilibru, adultul se poate manifesta printr-o extremă a grijii de sine, a atenției pentru detalii de îngrijire.

Această maturizare emoțională nu se obține simplu, ci printr-un amplu travaliu psihic ce presupune schimbări ale modului de trai, modificări ale ierarhiei de valori și ale sensului vieții. Schimbări atât de ample presupun mult zbucium, regresii la vârste mai sigure precum și reactivări ale unor mecanisme de apărare vechi. Tabloul extern este adesea unul al dezordinii, al unor soluții bizare, al inadecvării și al suferinței. Nu este de mirare dacă în astfel de etape, adultul își dezorganizează viața de familie sau cea profesională, se îmbolnăvește psihic sau fizic.

Decăderea socială

Din copilărie suntem crescuți în ideea de a ajunge „oameni mari”. Acest deziderat este cultivat social pentru faptul că adultul tânăr este cel mai profitabil pentru comunitate. De altfel, societatea are pârghii bine structurate pentru exploatarea permanentă a adulților care sunt îndepărtați sistematic chiar de împlinirea nevoilor lor bazale: de odihnă, de hrană echilibrată, de a găsi bucurie în viață.

Odată cu vârsta, pe măsură ce forțele și rezistența omului scad, diminuează și valorizarea socială. Oportunitățile de participare la viața comunității scad și ele. Omul e forțat să conștientizeze că întreaga valoare socială pe care considera că o are dispare odată cu puterea sa în comunitate.

Sigur că această constatare determină agățări de poziții și funcții, disimularea vulnerabilităților și mai ales o scădere drastică a stimei de sine. Pe acest fond, oamenii pot face abuzuri de putere, se pot manifesta haotic și exagerat sau își pot schimba dramatic viața profesională.

Presiunea familiei

Familia a dispus de o oarecare așezare și i-a oferit omului stabilitatea de care avea nevoie. Acum însă lucrurile încep să se schimbe: copiii devin mari și își traversează propriile crize de adolescență și tinerețe, iar părinții devin bătrâni, bolnavi și cu mari necesități de îngrijire. Unii dintre copii își acuză părinții pentru tot ce nu le iese, au pretenții și nemulțumiri permanente, creează tensiuni și presiuni, și nici nu se lasă ajutați sau sprijiniți. Părinții devin vulnerabili, au nevoie de atenție și de grijă. Între cele două vârste, adultul se simte presat, neputincios și confruntat cu probleme pe care nu le poate rezolva.

Adultul se simte neputincios, dar extrem de responsabil pentru stări ale altora asupra cărora nu are nici cel mai mic control. Își pune sub semnul întrebării toate deciziile trecute, își reevaluează acțiunile și relațiile și nimic nu pare bine.

Nu e de mirare că la această vârstă se destramă cele mai multe dintre familii. Nu fenomenul „cuibului gol” este problema cea mare, ci a presiunii incredibile din care adultul vrea să scape măcar cu viață căci la stima de sine a renunțat oricum.

Când omul se luptă pentru supraviețuire nu-și alege cu grijă mijloacele și nu mai ține seama de repere valorice care par din altă poveste. El se agață de orice îi iese în cale, reactivează mecanisme de apărare vechi: fuge, se decompensează, se agață, cedează, împietrește, se extrage, se îmbolnăvește. Dacă omul se poate uita la viața sa vede cu nedumerire o mare vraiște la care nu știe cum a ajuns.

Maturizarea emoțională

Orice dezordine este necesară pentru o reorganizare de sine mai adecvată cu etapa actuală în care omul își vede viața finită. Vulnerabilitatea unei existențe muritoare determină urgența prețuirii vieții ceea ce-i face pe oameni mai selectivi, mai determinați să se asume mai curajoși și totodată mai liberi.

Dacă adolescentul își testează limitele fizice și psihice pentru a-și demonstra trăinicia și invincibilitatea, maturul face drumul invers, își asumă limitările. Acum corpul pare extrem de vulnerabil și de fragil, psihicul are labilitatea sa, iar omul nu mai poate să fie nesăbuit. El învață să-și conțină spaimele ceea ce-l ajută să-și poarte de grijă, să-și asume un rol mai mic în lume, dar mult mai profitabil pentru sine.

Degradarea fizică și socială permite redeclanșarea procesului de maturizare emoțională care, în perioada tinereții s-a centrat pe evoluția în relații cu partenerii, cu copiii sau în relații profesionale. Procesul evoluției psihice nu este nici lipsit de suferință și nici liniar. El va conține numeroase regresii și negări. Înainte de stabilirea unui nou echilibru, maturul își poate vedea vulnerabilitățile asemeni unui copil, le poate nega ca un adolescent sau le poate ignora ca un tânăr bizar care nu se vede pe sine. E un proces necesar asumării curajoase a unui sine imperfect, vulnerabil și supus morții.

Procesul de maturizare psihologică nu se încheie niciodată și este la fel de intens în toate etapele de schimbare cu care ne confruntăm. Orice criză existențială însă, ne aduce mai aproape de noi înșine și ne dezvăluie întregul potențial ivit din pierderi și lipsuri. Înaintea unei reașezări însă, predomină dezordinea și dezorganizarea. Distrugerea ordinii vechi oferă un tablou disperat al destructurării, al nesocotirii construcțiilor atât de valoroase anterior. Ca și adolescentul, maturul aflat în criză, este într-o etapă a demolării care-i consumă atât de multe resurse încât devine foarte puțin disponibil și empatic. Dar ambii au nevoie de înțelegere și de susținere, împotriva credinței sociale că maturitatea înseamnă stabilitate și absență a crizelor.

Regăsirea de sine

Adultul s-a identificat cu niște imagini sociale, profesionale și familiale care i-au fost atribuite. Și-a ritualizat viața pentru a face față spaimelor nerecunoscute, s-a dedicat altora pentru a fugi de propriile neputințe, s-a format în relații pentru a obține oglindiri de sine. Toate aceste pârghii de sprijin instalate în tinerețe, acum devin constrângeri sufocante.

Fără să ne dăm seama, luăm forma relațiilor importante care ajung să ne definească. Spunem despre noi că suntem parteneri de cuplu, prieteni, părinți, profesioniști ai unui domeniu, colegi, cetățeni. Dar cine suntem noi în afara relațiilor pe care le avem? Aceste ipostaze ne sunt necesare, dar sunt și suficiente? Oare nu sunt prea rigide și prea puțin relevante pentru nevoile unui sine care este mai mult de atât. Pielea lăsată și ridurile arată metaforic cum se usucă și se micșorează un eu care are valoare doar sub privirea altora. Criza maturității este declanșată tocmai pentru a-i oferi spațiu de manifestare unui eu personal care nu se reduce la imaginea din ochii lumii.

În căutarea de sine, ne descoperim interese, bucurii și competențe care ne desprind de imaginea rigidă preluată din contextul de viață. Această recalibrare de sine are nevoie de un context social flexibil care să ne permită posibilitatea implicării, a educării în spiritul noilor interese, a unor oportunități de carieră, de socializare și de practicare a hobby-urilor.

Criza maturității deși este extrem de intensă și presupune numeroase oportunități de devenire, nu este văzută cu același interes ca cea a adolescenței. Poate pentru că potențialul depresiv al acesteia dat de perspectiva bătrâneții este mult mai mare.

Neproblematizarea științifică a crizei de maturitate îi face pe oameni să se simtă singuri și bizari cu ceea ce trăiesc. Nici societatea nu-și poate pregăti oferte de susținere adecvată dacă totul este trecut sub tăcere. Mai mult decât atât, maturii care se confruntă cu dificultăți existențiale sunt foști adulți care până nu de mult se credeau zei invincibili. Ei au fost învățați să considere că educația este doar pentru copii, iar psihoterapia, doar pentru oameni vulnerabili și dezechilibrați.

Așa se face că societatea nu prea oferă oportunități pentru dezvoltare pentru maturii aflați în dificultate deși ar fi în avantajul tuturor ca oamenii maturi să nu-și piardă tocmai acum rostul. Deși criza maturității nu este recunoscută și nu este tratată în sine, sunt tratate efectele sale, oglindirea în relația cu copiii, cu profesia, cu partenerii de cuplu. În spatele acestor dificultăți de relație însă se ivește nevoia evoluției de sine.

Curajul asumării

Criza adultului este generată chiar de presiunea unei maturizări emoționale care nu a constituit o prioritate până acum. Or, maturitatea emoțională înseamnă asumarea faptului că vulnerabilitatea, dezechilibrul, dificultățile și neputințele fac parte din viața noastră de oameni reali care pot să ceară ajutorul atunci când au nevoie de el. Un adult care cere ajutorul pentru el însuși și nu pentru copii, pentru parteneri, pentru alții care sunt în nevoie, arată că este gata să se prețuiască pe sine și să se pună, în sfârșit, în centrul vieții sale. Niciodată nu este prea târziu să înțelegem că viața noastră ne aparține nouă și că nu o putem trăi prin delegație, dedicând-o celorlalți, oricât de dragi ne-ar fi.

Maturul are nevoie de mai mult curaj pentru a-și asuma dezorganizarea într-un context care nu-i oferă sprijin și nici înțelegere. Totuși, el are o experiență de viață care i-a permis să descopere soluții potrivite, oameni pe care să se bazeze, rețele sociale la care să apeleze. Chiar dacă este neglijată oferta educațională și psihoterapeutică pentru maturi, avantajul este că ei știu ce au nevoie și pot căuta mai eficient sprijinul care li se potrivește cel mai bine.