Descentralizarea în educaţie presupune o şcoală autonomă. Descentralizarea nu se poate realiza prin impuneri exterioare, ea este un proces treptat de independentizare, care dacă este forţat duce la o patologie instituţională manifestată prin: corupţie, birocratizare, politizare, schimbări de formă, nesiguranţă, panică.

Ce înseamnă descentralizarea școlii?

Descentralizarea școlii presupune autonomia acesteia.
Autonomia ține de gradul de maturitate internă și nu se poate dobândi pe deplin dintr-o dată, este graduală, mai accentuată în anumite aspecte şi nu poate fi decisă din exterior.

Dacă am face o analogie cu dezvoltarea copilului, am putea vedea cum drumul către autonomie începe încă de la naştere (prin întreruperea simbiozei corporale cu mama), dar până la capacitatea de a avea grijă de sine şi de alţii, de a-şi asuma responsabilităţi pe termen lung, mai este încă mult.

Chiar adult fiind, omul îşi poate descoperi zone ale personalităţii sale mai puţin autonome (cu dependenţele ce pot fi de ordin afectiv, social, profesional).
Or, dacă la nivel personal, autonomia se leagă de maturitate, echilibru şi independenţă, nici la nivel instituţional lucrurile nu pot sta altfel.

Se poate constata că problema autonomiei individului este una foarte complexă şi nu depinde de dobândirea unei vârste sau a unui statut.

În cazul instituţiilor lucrurile nu stau mult diferit, este nevoie de un grad suficient de maturizare socială, a comunităţii şi a instituţiei despre care este vorba.

De asemenea, este evident că doar impunerea din exterior a „descentralizării începând de mâine” nu poate avea rezultate pozitive, deoarece o instituţie nepregătită pentru aceasta fie se prăbuşeşte, fie îşi găseşte un alt tutore.

Care este momentul propice pentru descentralizare

O forţare a descentralizării ar echivala cu iniţiativa de a lăsa bebeluşul din braţe pentru a merge pe propriile-i picioare – or, dacă el nu este pregătit, iniţiativa va fi nulă deoarece va cădea, va plânge şi va găsi o persoană de sprijin care să-l mai poarte o vreme în braţe.

O astfel de schimbare nu poate fi decisă din exterior deoarece ea ţine de nivelul de maturitate al instituţiei respective.

Atunci când acest nivel este atins, o tutelă externă poate îngreuna manifestarea şi dezvoltarea instituţiei respective. Deci implicarea centralizată a statului ar trebui să fie invers proporţională cu nivelul de maturitate dobândit de către instituţia în cauză.

Altfel, Ministerul Educaţiei (indiferent de denumirea sa dintr-o perioadă sau alta) ar funcţiona pentru Şcoală fie ca o mamă supraprotectivă care nu-şi lasă copilul să pornească pe calea independenţei (dacă nu descentralizează suficient şi la timp), fie ca o mamă dezinteresată care nu acordă suficient sprijin unui copil care are nevoie (dacă descentralizează prea repede şi prea brusc).

Tipuri ale descentralizării

Analizând implementarea descentralizării şcolii în funcţie de gradul său de autonomie putem întâlni destine variate ale aceluiaşi concept.

Descentralizarea forțată

Descentralizarea apare ca o realitate teoretică ce lasă practica veche netulburată. Este decisă autoritar de la nivel superior, fără a lua în calcul gradul de maturizare al instituţiei şcolare.

Descentralizarea există la nivel declarativ, ea poate fi chiar demonstrată birocratic cu acte, dar nu se poate şi realiza în fapt.

Un act de autoritate externă se opune ideii de recunoaştere a maturităţii instituţionale, ba dimpotrivă infantilizează marcând o poziţie de superioritate. Aceasta se întâmplă atunci şcoala este forţată la descentralizare fără a fi pe deplin pregătită pentru aceasta.

Este practica punerii „carului înaintea boilor” prin care se obţine o denegare: Ministerul Educaţie declară o descentralizare care nu se petrece în fapt (precum mama ce afirmă ţinând copilul în braţe că el merge pe propriile-i picioare).

Pseudodescentralizarea

Este situația în care statul ba ar vrea, ba nu se lasă. I se impune descentralizarea, dar parcă nu ar lăsa din mână bunătate de putere așa că descoperă o cale de ochii lumii generând o și mai mare centralizare.

Statul renunţă la centralizare, dar deleagă o altă autoritate de control (primăria de pildă), ajungându-se la paradoxul afirmării şcolii apolitice finanţate de către o instituţie politizată şi politizantă.

În acest caz, Ministerul Educaţiei a reuşit plasarea centralizării altcuiva (asemeni mamei care nu mai ţine copilul în braţe, dar îl livrează braţelor unei bunici mult mai posesive).

Descentralizarea parţială, treptată

Este situaţia în care iniţiativa şcolii este încurajată fără a fi forţată, este lăsată să se manifeste atunci când ea apare.

Se păstrează o unitate centrală de finanţare şi concepţie pedagogică, dar se oferă şi spaţiu pentru manifestarea specificităţii şcolii, pentru autofinanţare (este ca şi cum, mama îşi oferă sprijinul creând un mediu sigur în care copilul se poate descurca singur).

Aceasta este calea cea mai sigură către o descentralizare reală, dar care nu se poate petrece nici repede (în timpul mandatului unui ministru), nici cu rezultate spectaculoase.

Descentralizarea decisă de şcoală, din nevoia ei de independenţă

În acest caz, Şcoala însăşi este o instituţie matură care nu numai că nu mai are nevoie de tutelă, ci chiar s-ar simţi subminată în evoluţia personală de o autoritate externă prea marcată.

Şcoala are suficientă autonomie, maturitate şi echilibru de a fi pe deplin responsabilă de membrii ei (profesori şi copii).

Şcoala îşi poate afirma propria sa independenţă prin valorizarea unei relaţii de susţinere cu comunitatea părinţilor şi prin formularea unei comunităţi profesorale puternice.

Abia aici este vorba despre o descentralizare veritabilă, deja împlinită. Şcoala şi-a atins nivelul maxim de maturitate şi o autoritate externă devine nenecesară (a nu se confunda însă cu declaraţiile adolescentine de nevoie de independenţă, deplina maturitate presupune responsabilitate!).

Problema aici, este că Şcoala nu mai apare ca instituţie generală, de oriunde şi oricând.

Maturitatea este dobândită de o şcoală anume, într-un context bine delimitat de oamenii care o constituie (directorul, comunitatea profesorilor şi comunitatea părinţilor).

Copilul nu simte că merge la şcoală, ci merge la o şcoală anumită, cu un profil al său, cu o tradiţie şi cu caracteristici bine determinate.

O şcoală care se individualizează ea însăşi între celelalte şi care oferă un statut aparte copiilor ce o frecventează şi profesorilor ce activează în cadrul ei.

Descentralizarea educaţiei prin structuri de educaţie paralele cu şcoala

Este situaţia în care Şcoala nu se schimbă în funcţie de nevoile beneficiarilor ei, dar apar elemente de educaţie informală care captează atenţia copiilor, care răspund mai bine intereselor lor de învăţare.

Şcoala care pierde din timpul acordat ei, se poate modifica ea însăşi (mai greu) sau poate să-şi creeze extensii de timp liber (cursuri, competiţii, ateliere, cercuri, meditaţii) prin educaţia nonformală care să recentreze copilul pe învăţarea de calitate.

Astfel şcoala rămâne centralizată, dar îşi descentralizează total anumite elemente care se externalizează (prin intermediul instituţiilor de educaţie nonformală).

Problema aici este că structurile de educaţie nonformală încă nu dispun de pregătirea adecvată a profesorilor (se „reciclează” cadrele didactice ce activează în şcoală). De asemenea susţinerea financiară depinde de capacitatea şi interesul părinţilor, iar ofertele sunt mult mai numeroase la oraşe decât în mediul rural.

Descentralizarea în educaţie presupune diversificarea ofertei, a calităţii şi o mare deschidere către educaţia permanentă, către spaţiul nonformal.

Se impune avantajul proiectării mai individualizate a formării (ca durată şi domenii). De asemenea, în contextul unei oferte variate şi cu o cerere liberă de educaţie, va putea creşte de la sine calitatea actului educativ, a relaţiilor de formare şi o sporire a motivaţiei beneficiarilor.