Despre ipohondrie - cauze și semnificații

Ești un copil rău!

Copiii sunt adeseori poznași, iar adulții au și ei problemele lor. Sigur că, noi adulții, nu suntem dispuși mereu să-i ascultăm pe copii și să le înțelegem motivele.

De asemenea, ca adulți nu prețuim cuvintele care și-au pierdut demult magia. Folosim cuvintele utilitar pentru a genera reacții și acțiuni, sau sanitar, pentru a descărca tensiuni și emoții. Copiii nu înțeleg cuvintele, ci le simt ca pe o realitate descriptivă, fără loc de îndoială.

Un adult nu se gândește prea mult când îi spune unui copil „Ești rău!”. E doar o exprimare, ce consecințe să aibă două cuvinte!. El își mărturisește starea de oboseală proprie și exasperarea: „Când credeam că am și eu un moment de liniște, iar s-a ivit ceva de strâns de pe urma copilului!”.

Pentru copil însă, cuvintele sunt magice: sunt oglinzi care-l relevă, sunt cărămizi care îl construiesc. Pentru el, cuvintele arată ceva existent ce nu poate fi schimbat, nu determină acțiuni sau realități viitoare. De aceea copilul se simte dezaprobat și neplăcut părintelui, se simte rău și își va asuma această condiție ca pe o stare de fapt. El nu își poate contrazice părintele, deci nu poate fi nici bun și nici nu se poate simți bine.

Nu e de mirare ca, ajuns adult, fostul „copil rău” să se simtă rău, să-i fie rău.

Ipohondria este și ea un limbaj: dacă cineva îmi spune că sunt „copil rău” sigur că mă simt rău, cum m-aș putea simți bine?!

Corpul meu „nu e rău”, el doar a preluat eticheta pentru a-mi salva sufletul, pentru a mă face să nu mă mai simt un om rău, ci doar unul bolnav care are nevoie de îngrijire. Să fii rău, este un diagnostic fără speranță, dar să mă simt rău îmi lasă oportunitatea vindecării: dacă dispun de sprijin mă pot însănătoși! De asemenea, a fi rău presupune judecata și eliminarea din grup. Când mă simt rău sunt în afara  oprobriului public, iar comunitatea nu mă alungă, ci mă ajută: nu e vina mea că mă simt rău!

Ești un pericol!

Când îi spunem copilului, într-o formă sau alta, că poate pune în pericol pe cineva, el crește cu imaginea că el însuși este nociv.

Copilul aude adesea: „Mă doare capul din cauza ta!”, „Uite ce i-ai făcut surorii tale, puteai să-i scoți ochiul!”, „Nu putem merge la bunica, să nu o îmbolnăvești de Covid”.

Exprimările de acest tip, îl fac pe copil să se simtă ca o bombă cu ceas care oricând va putea exploda. Ceva în el este otrăvitor pentru ceilalți.

Dacă ne-am simțit un pericol pentru ceilalți în copilărie, ca adulți, ipohondria este o soluție. Spitalul este un loc mai bun decât casa de corecție cu care eram amenințați, iar medicul este preferabil polițistului.

Ipohondria ne face să fim prudenți, vigilenți, să ne controlăm permanent pentru a nu lăsa ca răul să iasă din noi. Ne ajută să cercetăm activ sursa răului pentru a-l elimina, pentru a detecta organul nociv, boala otrăvitoare. Răul resimțit fizic, ne permite să-l diagnosticăm și să-l vindecăm înainte de a provoca probleme.

Corpul nu spune decât povestea faptului că ne-am simțit răi și vrem să devenim buni. Faptul că acum ne simțim în pericolul pe care credeam că-l putem provoca altora, arată cât de buni suntem de fapt.

Ești în pericol!

Copilul are nevoie să crească în siguranță. Să simtă că poate explora fără să se teamă, că poate să se joace fără consecințe grave. Or, dacă noi încercăm să responsabilizăm un copil pentru ceea ce nu-și poate asuma în mod realist, nu facem decât să construim în jurul lui o lume înspăimântătoare în care nu se poate relaxa.

„Nu pune mâna acolo că sunt microbi care te îmbolnăvesc”, „Nu te poți juca cu copiii căci pot fi bolnavi”, „Nu ieși în stradă că te calcă mașina”, „Nu deschide ușa că pot intra hoții”... Toate acestea îi fac copilului viața prea serioasă înainte de vreme. El înțelege că trăiește într-o lume rea în care oricând poate fi afectat de vreun pericol nevăzut și neștiut.

Ipohondria este și aici o soluție. Adultul, ca fost copil speriat, își poate pune corpul tampon între el și lume.

Contactul cu lumea externă este intermediat de corp. Deci lumea nu-mi poate face decât un rău trupesc:  pot lua viruși, microbi, mă pot accidenta, dar mă și pot trata pentru a mă face iarăși bine. Răul care se poate întâmpla este doar corporal nu și psihologic. Durerea este preferabilă spaimei pentru că e mai ușor de localizat, de comunicat și deci, de vindecat.

Sigur că psihoterapia este dificilă în acest caz, căci dacă am corpul drept pavăză, prefer să caut boli, decât să-mi tratez frica. Prefer să văd că mediul fizic este problematic, decât să înțeleg că mediul anxios este cel care m-a îmbolnăvit.

Ești special!

Un copil se simte diferit de adulții care-l îngrijesc, dar și de toți ceilalți copii.

Copilul caută să se facă înțeles și acceptat pentru că are nevoie să nu se simtă singur, are nevoie să aparțină unei comunități asigurătoare. Dacă în demersul său de integrare i se accentuează faptul că este special (mai bun decât ceilalți sau, dimpotrivă), va fi deznădăjduit și se va simți izolat.

În copilărie pot exista experiențe de boală, de tot felul de deficiențe, de evenimente traumatice. Dar nimic din ce i se întâmplă copilului, mediului sau familiei sale, nu ar trebui să-l izoleze.

Un fost copil „special” poate deveni un adult interesat să afle concret, ce anume din corpul său este în plus sau în minus.

Orice ne lipsește sau ne prisosește, ne face să fim altfel decât ceilalți, adică bolnavi. Dar boala se poate corecta și astfel vom putea fi „ca lumea” și în sfârșit, nu vom mai fi condamnați la singurătate.

Ești egoist!

Cu toții vedem lumea din punctul nostru de vedere, iar dacă dorim să fim independenți trebuie să ne purtăm de grijă. Or, aceasta înseamnă să ne acceptăm egocentrismul.

Faptul că avem grijă de noi și că ne punem pe primul plan în viața noastră nu înseamnă să facem rău altora și nici nu ne împiedică să fim empatici. Dimpotrivă, doar un om care se prețuiește pe sine îi poate prețui pe ceilalți. Ne poate păsa cu adevărat de alții sau de lume doar dacă ne pasă de noi înșine.

Din cauza unei culturi a sacrificiului ca grijă încrucișată (în care eu am grijă de tine ca tu să ai grijă de mine), nimeni nu pare nici independent, nici fericit.

Dacă nu ne asumăm rolul principal în propria noastră viață putem avea roluri secundare, putem fi critici sau spectatori. Din aceste poziții putem trăi pentru alții, putem fi admiratori sau judecători, dar oricum ar fi, rămânem fără putere, fără plăcere și fără consistență. Dacă nu ne asumăm nu putem fi nici responsabili și nici nu putem avea stima de sine de a construi ceva.

Nefericirea de a nu ne trăi viața îi afectează pe toți cei din jur de la care avem așteptări disproporționate, față de care nutrim vinovății grele și pe care îi judecăm mai tot timpul „că nu se sacrifică destul”.

Fără să ne dăm seama, predăm mai departe ștafeta nefericirii spunându-i copilului nostru: „nu fi egoist” ori de câte ori încearcă să se pună pe el pe primul plan, să se asigure, să-și poarte de grijă, să se extragă din problemele altora, să se protejeze.

Ipohondria îi permite fostului copil certat că „e egoist”, să fie un adult care are grijă de sine fără să fie blamat pentru asta. E o formă de asumare.

Ne „căutăm” pe la doctori și ne îngrijm de sănătate arătând că doar așa ni se permite să ne ocupăm de noi fără a fi considerați egoiști. Boala corpului ne permite să ne îngrijim, să ne organizăm, să ne retragem, să nu mai fim la dispoziția altora. La adăpostul bolii ne permitem plăceri, putem să cheltuim pentru noi, putem să cerem ce ne trebuie. În sfârșit, putem să ne satisfacem nevoi neglijate: de odihnă, de liniște, de somn, de hrană bună, de a conta.

Ipohondria contradepresivă

Când în copilărie avem prea mulți adulți depresivi de care depindem, spaima pentru viața lor este foarte mare. Ne simțim responsabili, speriați, vinovați. Știm că nu putem supraviețui fără sprijinul adulților, iar când ei nu se asumă, suntem forțați să-i sprijinim.

Toate acestea la maturitate se pot exprima prin ipohondria care este un model de exagerare a grijii pentru a face față adulților interiorizați care nu se prețuiau deloc.

E ca și cum le-am spune părinților: „Uite, mă prețuiesc atât de mult, și prețuiesc viața așa de tare încât nu-mi îngădui nicio lipsă de vigilență!”.

Sigur că lipsa de răgaz duce la epuizare (la fel ca în depresie), iar prețuirea de sine exagerată paralizează posibilitatea de a trăi cu bucurie (la fel ca în depresie).

Ipohondria ca spunere de agresivitate

Ipohondria uneori spune povestea durerilor și fricilor din copilărie. Pe adult îl poate durea corpul în locurile în care copilul a fost îndurerat.

Bolile copilului care au necesitat manevre medicale chinuitoare pot lăsa semne psihologice care îl afectează pe adult. De asemenea, agresivitatea cu care este mal-tratat (fr. maltraitement - tratament rău) copilul, lasă semne psihologice dureroase.

O mal-tratare a copilului este și cea a înspăimântării lui prin frici de tot felul cu care adulții cred că-l fac mai controlabil. Și acestea se vor corporaliza de către copil pentru a fi păstrate pentru o elaborare adultă.

Aici ipohondria oferă indicii asupra locurilor din corpul omului care au fost teatre de luptă în copilărie. Corpul adultului reactivează prin dureri și simptome povestea trecută pentru ca ea să fie înțeleasă și ogoită.

Sunt stări corporale de alertă menite și să-l păzească pe adult de orice agresiune. Ele se declanșează ca semnal de avertizare asupra agresorilor pentru ca ei să poată fi evitați înainte de a se declanșa atacul.

Concluzie

Paradoxal boala e un sacrificiu pentru abolirea sacrificiului.

Boala este un exercițiu de autoasumare și de independență. Este o încercare de a ne repoziționa în centru existenței noastre și de a ne sustrage din rolul de a-i susține pe ceilalți.

Boala poate fi un semnal de alarmă pentru evitarea pericolelor și este o modalitate de a ne răzbuna (răz-buna, C. Noica arată că semnifică la bază, a te face iarăși bun).

Ipohondria merge pe principiul că orice vindecare începe cu o boală exprimată în văzul tuturor, iar corpul este o scenă numai bună pentru a da glas seriozității cu care am înțeles cuvintele în copilăria noastră.