După 20 de ani ... de reformă în școală
România, de douăzeci de ani, face cu obstinaţie Reformă în educaţie, ajungând în situaţia în care, deşi investeşte foarte mult timp, energie şi bani în schimbări de sistem, ultimele studii arată că nivelul şi calitatea în educaţie scad accelerat așa încât nici nu mai pot fi estimate consecințele.
O nouă schimbare?
Politicienii și chiar unii specialiştii în ştiinţele educaţiei ne tot propun schimbarea. Fiecare având o viziune personală optimistă despre ceea ce ar trebui făcut şi modificat. Astfel, din schimbare în schimbare, ajungem să nu mai putem avea o minimă aşezare pentru a putea reflecta cu adevărat la ceea ce se întâmplă cu copiii, la formarea profesorilor, adică la lucrurile esenţiale din educaţie. Aşa cum iadul e pavat cu intenţii bune şi la situaţia actuală a educaţiei din România s-a ajuns tot prin intenţii bune, succedate într-un ritm alarmant.
Aşa cum în economie, nu legile mai puţin bune sunt cele care îi descurajează pe investitori, ci instabilitatea legislativă. De asemenea, în educaţie, nu legile în sine sunt bune sau proaste, ci schimbarea permanentă este aceea care bulversează sistemul, care paralizează şcoala, care năuceşte copiii, profesorii şi părinţii.
Nevoia de stabilitate
În educaţie este nevoie de siguranţă, stabilitate, de linişte, încredere şi perspectivă de lungă durată. Or tocmai schimbările în sine, indiferent de conţinutul acestora, devin nocive pentru că nu mai lasă loc pentru cadrul asigurator de care are nevoie orice tip de formare. În educaţie, prea mult zel, strică la fel de mult ca şi lipsa de interes, dovadă că şcoala nu mai e capabilă să suporte manevre, oricât de experte.
Este bine ca o plantă ce suferă din cauza pământului sărac să fie mutată într-un ghiveci mai mare cu un pământ adecvat, dar dacă această schimbare se realizează zilnic (sau ori decâte ori se schimbă ministrul) nu mai contează nici ghiveciul, nici pământul, nici bunele intenţii - schimbarea în sine devine nocivă, lipsa de răbdare şi de perspectivă pe termen lung este cea care ucide planta. Aşa se întâmplă şi în educaţie unde schimbările în sine pot fi bune, dar succesiunea lor prea rapidă transformă şcoala într-un mediu mult prea instabil pentru orice creştere.
De ce suferă școala
Efectul psihologic creat de prea numeroase schimbări este acela de apărare în faţa lor, de anulare a acestora prin catatonie. Aşa se întâmplă şi cu şcoala românească care este hemiplegică (ceea ce nu e de mirare cu atâtea comoţii la nivelul sistemului central). Pedagogic a paralizat la nivelul anilor 80 (păstrează sistemul autorităţii profesorului care intră pe poarta principală, care stă la catedră, care ameninţă şi recompensează prin note şi calificative). Socio-economic, școala a devenit hiperactivă (în şcoală se derulează preselecţii pentru cluburi ce formează vedete, se vând concursuri, caiete speciale, servicii de formare şi obiecte de tot felul).
Însănătoșire sau euthanasie?
O nouă schimbare impusă din exterior?... E posibil întradevăr ca loviturile fatale să aibă şi efecte bune. M. Sadoveanu, într-o nuvelă a sa, arată cum sfântul Ion a ajutat o familie de oameni sărmani prin faptul că le-a ars bordeiul în care locuiau. Dacă nu ar fi procedat astfel, oamenii nu ar fi găsit comoara ascunsă sub talpa casei. Poate că şi „euthanasia” şcolii este o soluţie care forţează la descoperirea unor modalităţi de formare mult mai eficiente, chiar dacă este o soluţie paracreştină.
Personal însă aş merge pe soluţii mai puţin radicale, pe încercări de terapie plecând de la o analiză pedagogică a sistemului care ne oferă niște ipoteze:
(1) În educaţie nu se pot impune schimbări din afară aceasta pentru că sistemul fie nu este suficient de matur ca să le poată integra, fie este destul de matur şi atunci le descoperă singur fără a fi nevoie de o impunere.
(2) În educaţie este nevoie de stabilitate şi coerenţă. Deci schimbările legislative care afectează cadrul şcolar sunt neavenite şi bulversante.
(3) În educaţie, ca în orice alt domeniu, nu este eficient să punem „carul înaintea boilor”. Deci dacă vrem o schimbare în sistemul de educaţie nu o impunem, ci formăm profesorii care să fie în stare să o opereze.
Deci, o reformă a educaţiei ar trebui să aibă în vedere patru planuri esenţiale:
Planul formării cadrelor didactice
Acesta este nivelul unde ar trebui să se opereze schimbări de fond, aici ar trebui selectaţi formatorii care să aplice cu candidaţii metode moderne în pedagogie, care să abiliteze cu competenţe de predare conforme cu secolul nostru. La acest nivel trebuie proiectate toate schimbările care se doresc în şcoală.
De pildă, dacă dorim o predare interdisciplinară, pregătim profesorii care să poată preda astfel și le predăm astfel. Dacă vrem evaluare formativă pregătim profesorii pentru aceasta prin faptul că li se aplică o astfel de evaluare și lor.
Este important să avem în vedere că formarea unui profesor vizează numeroase planuri (dezvoltarea personală, formarea profesională, pedagogică şi psihologică), de aceea ea este îndelungată, presupune numeroase selecţii şi mai ales o atingere a unui echilibru personal şi profesional în domeniul propriu. De aceea, profesorii nu se formează pe bandă şi nici nu pot fi prost plătiţi sau angajaţi în activităţi de rutină.
Ei ar putea dispune de echipe de monitori, oameni tehnic specializaţi în domeniul lor şi bine pregătiţi pedagogic pentru a realiza activităţile zilnice cu copiii.
Salubrizarea mediului școlar
Mediul şcolar ar trebui asanat de orice interes colateral şi axat fundamental pe educaţie. Elementele de politică, de comerţ, de manipulare şi condiţionare a copiilor, părinţilor şi profesorilor ar trebui total interzise. Şcoala ar merita să fie un mediu salubru de întâlnire pentru educaţie, ar trebui redată copiilor care îi şi justifică existenţa.
Deschiderea școlii către lume
Școala nu poate exista singură, dincolo de realitățile care o înconjoară. Dacă ar fi mai puțin arogantă ar putea beneficia de sprijinul părinților și s-ar constitui un continuum educațional firesc între familie și școală. Dacă s-ar desprinde puțin de conținuturile ce trebuie musai predate, ar putea răspunde unor curiozități reale ale copiilor și ar putea trezi interesul acestora. Dacă s-ar mai detașa de teorie ar putea valoriza contactul cu lumea înconjurătoare și ar putea forma oameni pentru lumea în care trăiesc. Dacă nu s-ar izola speriată, ar putea beneficia de numeroase alte instituții care ar sprijini-o în demersul său educativ.
Pregătirea mediului concurențial
Școala este o instituție care deține monopolul în piața ofertei educaționale. Chiar și profesorii din spațiul nonformal sunt formați tot pentru școală și nu oferă o deschidere mult diferită. Comunitatea educativă din jurul copilului este în accelerată descompunere. Familia își rezervă rolul de formare afectivă și este tot mai exclusă din deciziile școlii.
Educația informală mai ales cea promovată de mijloacele mass-media ajunge să fie singura concurentă. Este vie și autentică și de aceea atractivă, dar nu are nici calitatea şi nici consecvenţa de care are nevoie formarea unui copil.
În aceste condiții de monopol, orice instituție, oricât de competentă ajunge să devină arogantă în raport cu beneficiarii să își dilueze oferta și să își crească pretențiile.
De aceea, o alternativă interesantă ar putea fi realizată prin pregătirea temeinică a profesorilor pentru spațiul nonformal al educației.