Educație sau dresaj ?

E ușor a face educație folosind „biciul” sau „bombonica”, condiționând și amenințând, impunând și pretinzând. Numai că, prin astfel de mijloace, părăsim tărâmul educației, nu mai suntem profesori, ci dresori în arenă, taxați dur pentru orice clipă de neatenție.

Scop înalt atins cu orice mijloace?

Preocupându-ne de ce trebuie să învețe copilul, de cum ar trebui el să fie, de ce abilități îi sunt necesare, ne facem mai puține griji pentru felul în care procedăm.

În educație însă „scopul nu scuză mijloacele” (ca să-l parafrazez pe Machiavelli), deoarece mijloacele nepotrivite ne pot transforma din educatori în dresori, compromițând întregul demers precum și relația noastră cu copilul.

Școala se adresează maselor

Școala a apărut din nevoia de educație pentru mase. Astfel întreaga ei structură se bazează pe individul mediu aflat în stare de „colectiv”.
Instituţional, este foarte greu de lucrat cu indivizi şi mult mai lesne cu mase.

Plecând de la aceste două premise ideea „individualizării educaţiei” în instituţia şcolii, aşa cum se află ea configurată astăzi, este cel puţin utopică.

Motivația pentru învățare

Dacă educația din școală nu se adresează fiecărui copil în parte, nu prea are cum să existe premisă prea solidă pentru motivaţia interioară a copilului pentru formare şi cunoaștere.

Motivaţia este un motor pentru acţiune, iar dacă nu există condiţii pentru trezirea şi menţinerea unei motivaţii intrinseci, aceasta va fi lesne înlocuită de elemente ale motivaţiei extrinseci (adesea nocive pentru educaţie).

Motivația copilului pentru educație este o oglindă a motivației profesorului. Dacă profesorul vine la școală pentru că nu are un alt serviciu de unde să primească bani, nu este de mirare că va imprima copilului interes pentru note și nu pentru domeniul pe care îl predă.

De ce punem note?

Aproape că nu putem concepe educaţia fără note şi calificative care să cuantifice (evident subiectiv) „ştiinţa” de la un moment dat.

Rezultatele observabile şi măsurate prin note sunt supraînvestite de către adulţii educatori (deopotrivă profesori şi părinţi) care organizează adevărate întreceri hilare.

Profesorii folosesc nota bună pentru recompensarea copiilor care nu pun prea mari probleme şi nota proastă pentru pedepsirea copiilor neascultători.

Părinţii intră și ei în joc: nu se întreabă ce a ştiut copilul, cât de temeinic a învăţat, cât de mult îl bucură descoperirile făcute şi achiziţiile noi, dar îl recompensează sau pedepsește în funcţie de note şi calificative (pentru a permite obiectualizarea notării prea abstracte).

Copiii nu au nevoie de prea multe asocieri pentru a înlocui interesul pentru studiu cu interesul pentru notă, o înlocuire a dorinţei de cercetare şi experimentare cu nevoia de a descoperi căi alternative de bună poziţionare pentru a lua note bune cu efort minim.

Drenându-se interesul copilului către notă, cunoaşterea este dezînvestită şi de aceea cunoştinţele memorate sunt în mod igienic uitate imediat ce au fost convertite într-o notă, adică imediat ce şi-au atins unica menire (aşa că nu trebuie să ne mire analfabetismul celor cu diplomă de licenţă).

Șocul cultural al intrării în școală

Copilul care învaţă, descoperă şi se dezvoltă prin joc, iar pentru jocul lui nu are nevoie de impulsuri externe. Din această cauză, intrarea în şcoală este trăită ca un „şoc cultural”.

Întreaga speranţă de cunoaştere este năruită de învârtirea sterilă a adulţilor educatori în jurul unor valori artificiale (precum: standarde, note, calificative, obiecte de învăţământ, teme, disciplină…).

„… până în luna lui Septembrie (…), când au intrat în viaţa lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul (…) de aici înainte totul va merge numai cu program şi certificat.” (Tudor Arghezi, Abecetarul).

A cui este inițiativa în educație?

Copilul este cel care întreabă până își epuizează părinții, copilul este cel care scotocește dulapurile, trecutul și sufletul părinților, copilul este cel care experimentează tot ce-i vine prin minte – deci copilul este cel care are inițiativa formării sale.

În școală însă educatorul preia iniţiativa şi forţează ritmul copilului, iar tabloul devine dramatic:

Un adult ce târăşte după sine un copil speriat care se împotriveşte din toate puterile de parcă i se face vreun vaccin. Cu timpul, bietul copil oboseşte să se răzvrătească şi se supune mecanic şi masochist în timp ce imaginează planuri de evadare.

Copilul crește și învață a se identifica și el cu agresorul (Anna Freud): devine capabil să aplice tehnici de supunere, să se alieze, să folosească forţa grupului, ajunge să-şi domine formatorii, întoarce armele narcisice împotriva adulţilor şi-i ameninţă cu ceea ce le provoacă cea mai mare teamă: eşecul, neiubirea, separarea…

Unde duce dresajul?

Prin dresaj se distruge legătura de încredere şi respect dintre adult şi copil, prinderea naturală dintre acte şi consecinţele lor.

Cel mai nociv însă, este că se constituie o legare artificială de a manifestărilor copilului de aprecieri subiective ale adulţilor prin intermediul condiţionării, recompensei şi pedepsei.

Astfel copilul nu-şi mai poate contempla efectele fireşti ale manifestărilor, nu-şi mai poate crea aptitudinea de anticipare a consecinţele actelor proprii şi deci, nu îşi mai poate dezvolta capacitatea de a fi liber.

Copilul condiţionat este condamnat la legătura permanentă cu aprecierea celui care decide, celui care deţine forţa. Copilul va învăţa să anticipeze reacţii subiective, să evite pedepse şi să obţină recompense.

Cum se justifică școala?

Şcoala se afirmă ca instituţie care are ca unic scop educaţia cu toate acestea, între afirmaţie şi practică se găsesc nenumărate, vizibile neconcordanţe.

Cum se respectă libertatea copilului în contextul în care el este supus prea adesea manifestărilor de autoritarism?

Cum vorbim despre valori când școala emite diplome fără nici o acoperire în competențe?

Cum vorbim despre educaţie dacă se folosesc elemente de condiţionare, de recompensă şi pedeapsă?

„… a mai învăţat o ameninţare (…) Ai să să rămâi repetent!
(…) îşi închipuia că are să rămâie cocoşat sau şchiop, şi se temea.”  (Tudor Arghezi, Abecetarul)

Școala – o necesitate pentru adulți?

Şcoala este o instituție puternică ce se impune copiilor, dar nu în beneficiul lor!
Atunci cui servește? Cui o susține!... Adulților!

Adulţii au acaparat şcoala şi nu e de mirare că, în mod sănătos, copiii o refuză.

Aici ne-ar ajuta, pe noi specialiştii, să revenim la întrebări simple: Pentru cine funcţionează şcoala? În ce scop?

Răspunsurile fie vor permite o regândire a sistemului educativ în funcţie de nevoile copilului, fie vor determina opţiunea către „şcoala adulţilor pentru adulţi” şi atunci nu ar mai fi necesară prezenţa copiilor în această ecuaţie.

Natura socială îşi urmează cursul ei şi poate va avea revelaţia unor soluţii tămăduitoare sau reînnoitoare la un moment dat, până atunci şcoala poate că va reuşi să supravieţuiască prin aportul acelor profesori iubitori ai domeniului şi muncii lor, apţi de a se face utili copiilor în drumul lor plin de angoasă către spaţii ale necunoscutului ce poate fi luminat prin ştiinţă.

Dacă școala nu mai face educație e nevoie de alternative

Agățarea noastră disperată de școală vine și din lipsa alternativei, din ideea că nu se poate educație fără școală. Poate însă ar trebui să ne întrebăm dacă se mai poate educație cu o astfel de școală?

Înainte însă, se impune o analiză care începe cu nişte întrebări fundamentale:
Putem renunţa la educaţie?
Evident – Nu!
Educaţia este necesară devenirii umane și tocmai de aceea este important să nu ne mulțumim cu surogate.