„Părinții au mâncat aguridă, iar fiilor li se strepezesc dinții”. Dacă în ceaușism avortul era o modalitate nobilă de rezistență, ce mai poate fi el astăzi?

„Crucea” postceaușistă

Generația acum matură trăiește cu spectrul părinților infantilizați şi abandonici, cu fantoma fraților nenăscuți. Sunt spaime vechi ce pot fi uitate, dar ele reînvie cu forță când se pune problema de a deveni părinte:
„Cu ce se va confrunta copilul meu? Ce-i voi transmite din toate din toată istoria mea? Voi putea fi eu un părinte mai bun decât cei pe care i-am avut?”

Sunt întrebări legitime al căror răspuns ține forța internă a eului fiecăruia. Dincolo de aspectele individuale foarte diferite, o analiză a generației ne arată o hibă majoră ce ține de creșterea forțată.

Copiii unor părinți copii nu au avut răgazul de a crește natural, ei au fost adesea forțați la o maturizare precoce, fapt care arată o șubredă constituție a eului. Modelele parentale interiorizate par unele infantile și cu o slabă stimă de sine. Legătura cu părinții este, cel mai frecvent, una puternică pecetluită prin vinovăție.

Iată un „călcâi al lui Ahile” care își cere elaborarea înaintea „mergerii” înainte spre „vârsta procreației”. Este datoria unei elaborări de sine pe care o resimt părinții de acum pentru a nu se transmite copiilor cu atâtea tare.

Modalități de a face față traumei

În elaborarea de sine pentru asumarea adultă, pentru întemeierea unei familii și devenirea ca părinte descoperim căi diverse cu o sursă comună: relația cu părinții proprii. Fiecare parcurge drumul său inițiatic în devenirea ca părinte, dar putem întâlni câteva cărări mai bătătorite de generația adulților de astăzi.

Identificarea cu părintele de același sex

Este situaţia în care omul își asumă personal trăirea traumatică a părintelui rămas copil în scopul de a-l înțelege.

Aşa se face că femeia practică avortul „din solidaritate cu mama ei” (citat din insightul unei paciente) pentru a putea spune:
„Acum te înțeleg mamă, știu că nu ai avut încotro! În fond nici nu e mare lucru un avort, în uter nu cresc copii, ci doar tumori care trebuie eliminate”.

Bărbatul îşi abandonează partenera însărcinată sau îi sugerează avortul ca şi cum ar spune:
„Ca şi tine tată, nu cred că eu sunt tatăl copiilor mei. Ei vin de la conducătorul hoardei căruia nu mă pot opune decât omorându-i fii”.

Aici creșterea pare stopată de identificarea cu părintele rămas copil. Este situația în care fiul nu își asumă depășirea condiției părintelui.

Teama oedipiană de a descoperi în partener părintele de sex opus

Aici se încadrează acele cupluri instabile, spaima oamenilor de a se căsători:
„Dacă soțul meu va fi la fel de slab ca tata și nu mă va proteja de abuzurile externe?”
”Dacă soția mea va fi feroce precum mama și-mi va ucide copiii?”

Femeia și bărbatul gândesc la unison: „În fond am și altceva de făcut decât să-mi întemeiez o familie și să fac copii.”

Aici creșterea se petrece doar parțial. Oamenii devin responsabili social, intelectual, profesional, dar afectiv nu își asumă să crească, să devină părinți.

Rămânerea în poziția copilului preferat, a alesului

Este situația în care oamenii refuză să crească deoarece maturitatea, așa cum o văd în părinții proprii, îi sperie. Pare preferabilă eterna poziție de „copil al mamei”, neasumarea de sine, lipsa de responsabilitate.

Poziția infantilă are avantaje, dar și dezavantaje. Centralitatea în lume presupune privilegii afective, dar și asumarea a tot ce se petrece rău.
Aşa cum copilul se consideră vinovat de tot ce se întâmplă în jurul său şi aceşti oameni preiau povara avorturilor mamelor lor.

Prin comportamentul lor par a spune: ”Mamă, știu că pentru mine i-ai eliminat pe toți ceilalți copii, ca eu să fiu unicul tău copil așa cum tu ești unica mea mamă”.

E o relaţie cimentată prin moarte şi vinovăţie. Dacă avortul este pus sub semnul întrebării ca practică, atunci ei se simt primii culpabili. Aşa că se înţelege vehemenţa cu care apără practica avortului. Oricine are o altă opinie pare că le-ar blasfemia mama.

Bărbații transferă această nevoie de exclusivitate și asupra partenerei de viață.
Ei militează pentru „libertatea femeii de a decide asupra corpului propriu”.

Aparent această afirmaţie este ilogică deoarece nici o femeie nu se simte neliberă atunci când este însărcinată. Ba mai mult, avortul presupune o imixtiune abuzivă şi traumatizantă în corpul femeii, un atentat la corpul copilului din ea şi la devenirea ei ca mamă.

Într-o logică afectivă însă, această exprimare devine mai inteligibilă când este privită ca afirmare a dreptului de exclusivitate asupra corpului partenerei fără concurenţa vreunui bebeluş care ar putea creşte în ea.

Aceşti bărbaţi-copii se simt aleşii mamei: unde poate fi raiul mai autentic?... La set cu raiul însă este iadul de a purta o vină care nu le aparține…

Identificarea cu frații nenăscuți

Este situaţia în care psihic sau corporal omul se revoltă împotriva a ceea ce simte ca pe o crimă asupra fraților: „Puteam fi eu acela… Și într-un fel chiar am fost, căci nici eu nu am rămas neafectat”.

De aici până la infertilitatea tot mai frecventă în cuplurile actuale şi până la boala mortală sau invalidantă a tinerilor, este doar un pas.

Corpul refuză procrearea cu prețul vieții ca şi cum ar spune: ”Mamă pe mine m-ai lăsat să trăiesc, dar omorându-mi frații, mi-ai distrus și mie capacitatea procreativă… trăiesc doar viața asta, nu mai pot avea copii și tu nu poți avea nepoți”.

Aici, avorturile părinților sunt resimțite ca un atentat la integritatea personală a omului care se simte ciuntit, fără perspectiva proiecției într-o generație viitoare.

Opoziția în fața părinților

O altă cale este aceea de scuturare de trecut, neasumarea actelor părinților care ajunge la nerecunoașterea lor ca genitori. Un război deschis sau mocnit, o dorință de autoformare prin opoziție.

Părinții pot fi acuzați în bloc de colaboraționism, de lașitate, de atitudine submisivă. Avortul este prezentat ca o oroare și nu una oarecare, o crimă pentru care practicanții ar trebui aspru judecați în piața publică.

Această atitudine refractară arată o puternică legătură negată cu îndărătnicie. Este o legătură care face foarte grea asumarea parentalității.

Relația cu copiii are ca reper antimodelul părinților proprii. Prin exagerarea afecțiunii și grijii riscă să devină la fel de abuzivi și infantilizanți ca și bunicii lor, riscând să creeze un cerc al repetițiilor la trei generații.

Ei care au fost bătuți de părinți, acum sunt în situația de a fi bătuți de copiii proprii. Ei care satisfăceau cerințele părinților, se trezesc acum la cheremul propriilor fii.

Revolta adolescentină este greu plătită. Ei își contemplă copiii care încep a semăna cu „cei pe care îi urăsc cel mai mult” (Dan Lungu).

Aici, spaima cea mai mare este de a nu „îngheța” între două generații asemănătoare… fapt pe care însă îl provoacă prin comportamentul lor împlinind zicerea românească: „De ce ți-e frică, nu scapi”.

Împlinirea dorinței părinților

Una dintre puternicele dorințe ale trăitorilor în ceaușism a fost să poată pleca din țară. Dar nici după Revoluție nu au reușit, erau prea debusolați, prea deziluzionați când au văzut realitatea altor țări care nu se potrivea cu imaginea lor idealizată.

Copiii lor însă le-au împlinit visul!
La orice pas vedem bătrâni mândri de fii lor care au ajuns „Cineva”, adică s-au stabilit în străinătate.

Pe lângă acești bătrâni suferinzi de dor, dar fericiți de împlinirea fiilor, observăm și cu ce se confruntă fiii fiilor. Ei rămân în urmă, abandonați în țară, în grija bunicilor prea puțin apți să-i crească, a mătușilor și a statului.

Criza europeană a mai temperat exodul, dar a existat ca fenomen de masă, abandonul în familie a copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate. Adesea acești copii au tot ce-și doresc material, dar nu au ceea ce ar avea nevoie: dragostea părinților, siguranța oferită de apropierea lor.

Părinții lor sunt preocupați să împlinească un vis al bunicilor și uită să-și crească fiii, uită să le fie aproape. Ei aduc suficienți bani în țară pentru a salva economia, muncesc enorm și suportă privațiuni și condiții greu de imaginat. Iar când vin în vacanțe, constată că nu-și mai cunosc copiii, că își pierd legătura cu ei, că se pierd pe sine ca părinți și oameni, dar le pare că nu mai este cale de întors.

Sunt fiii ideali, cu un puternic simț al datoriei, dar care le umbrește capacitatea de a putea fi fericiți. Sunt prea mult fii pentru a mai putea fi și părinți.

Asumarea naşterii fraţilor

Este situația în care omul doreşte o reparaţie în care se implică ca şi cum ar spune: „Voi naşte eu copiii pe care nu ţi i-ai putut asuma tu, mamă. Îi voi aduce pe lume chiar dacă trebuie să-i smulg morţii, mi-i voi asuma chiar atinși de moarte!”.

A aduce pe lume un frate presupune asumare psihică a incestului. Recuperarea din ghiarele morții presupune confruntarea cu moartea. Or din această combinație nu se poate naște decât un copil tarat, afectat, bolnav psihic sau fizic, cu dificultăți de comportament sau cu dizabilități.

Iată și o explicație pentru frecvența tot mai mare a copiilor cu probleme din vremea noastră. Copiilor cu dizabilități reale, adăugându-se tarele dobândite tocmai prin această proiecție a noastră (ca părinți și specialiști).

Așa se face că inventăm cu osârdie boli incurabile și handicapante pentru copiii noștri cu care ne încăpățânăm să-i diagnosticăm (precum autismul, ADHD-ul și altele), deși cel mai adesea, ei nu fac decât să răspundă abandonului, carenței afective și cererii abundente din relație.

Pentru acești copiii, mamele își dedică viața în totalitate, pedepsindu-se crunt pentru neputința de a-i vedea „normali”.

Asumarea de sine și elaborarea traumei

Cu toţii oscilăm între variantele de mai sus, dar poate că este timpul asumării istoriei cu tot contextul ei. Aceasta ar presupune eliberarea din cercul traumatic și găsirea unui drum de mijloc, unul personal, nebătătorit, dar care oferă o deschidere istorică spre viitor.

Acest drum a fost descoperit la nivel individual de către mulți părinți care s-au confruntat cu fantoma spaimelor amintite mai sus, dar care au crescut în relație cu copiii lor.

Este însă timpul și pentru o elaborare socială care poate începe chiar cu gândirea asupra avortului. Acesta nu este un act care să poată fi realizat fără o asumare conștientă, fără vorbe, fără înțelegerea consecințelor. Prin urmare nu poate fi decât sănătoasă practica discuției cu un consilier.

Pare simplu, de bun simț, totuși această problemă nu a putut fi pusă decât acum, timid, după 22 de ani de la Revoluţie şi de la moartea lui Ceauşescu.

Mai devreme, când femeile afectate erau încă fertile ar fi fost o impietate, o injurie, o blasfemie a capacității lor de rezistență.

Nici acum punerea problemei avortului nu este ușoară. Ea trezește monștrii adormiți care ne îmbie la controverse furtunoase, vehemente, ilogice.

„Doar deșteptând monștrii din noi îi putem învinge” ne spune Freud și nu putem decât să-i dăm dreptate.

Dacă în ceaușism, avortul era o modalitate nobilă de rezistență, acum el nu mai are aceeași justificare. În societăți nepatologice viața nu poate fi decât o valoare puternică ce trebuie prețuită.

Faptul că putem discuta despre ceea ce ne-a traumatizat profund este un prim pas spre o bună elaborare... Deci, nu putem fi decât optimiști!