Familia și comunitatea

Nevoia de apartenență la o comunitate

Nevoia noastră de a supraviețui este satisfăcută și prin faptul că ne putem grupa mai mulți indivizi laolaltă. Mulțimea ne dă o forță pe care nu o avem ca indivizi și ne permite să nu fim vigilenți tot timpul, să ne odihnim. Puterea și relaxarea pe care le obținem în stare de mulțime ne ajută să ne simțim în siguranță.

Nevoia de siguranță pe care ne-o oferă mulțimea se exprimă ca nevoie de apartență la comunitatea mare, liniștitoare și nu foarte solicitantă. Comunitatea  formează o nouă natură, cea socioculturală care are menirea de a ne proteja. Astfel, ajungme să ne adaptăm culturii din care facem parte pentru a fi apărați și de dificultățile naturale. Pentru a supraviețui este suficient să respectăm regulile comunității din care facem parte. Iar teama de moarte este îmblânzită și ajunge să se exprime ca teamă de a nu fi excluși social.

Comunitatea ne asigură împotriva pericolelor naturale, dar ne impune limite și condiții de trai în comun. Aceste condiții de supraviețuire comună iau forma legilor, regulilor, valorilor, ritualurilor și obiceiurilor. Adaptarea la natură presupune schimbări fiziologice și numeroase pierderi, dar adaptarea la o comunitate se face prin educație. Educația este la îndemâna oricui și astfel, orice om poate supraviețui în natură dacă este sprijinit de o comunitate.

Comunitățile umane care ne asigură supraviețuirea, cu cât sunt mai eficiente cu atât devin mai ample. Amplitudinea lor însă le face să piardă din vedere nevoile specifice ale fiecărui individ în parte. Pentru satisfacerea nevoilor individuale se formează grupuri specifice structurate în jurul unei problematici restrânse.

Grupurile se constituie din 7, 8 indivizi, cam câți oameni pot sta în jurul unei vetre mici. Cam tot atâția oameni formează un grup de vânătoare și de cules. Cam tot atâția oameni constituie astăzi echipele eficiente de lucru și de învățare. Tot cam atâția putem fi și într-un grup de prieteni, cam tot atâtea personaje principale întâlnim în basme, în romane și în filme. Acesta este numărul „magic” al eroilor constanți ai vieții noastre, al celor care ne constituie grupurile din care facem parte: familia și echipa de lucru.

O nevoie specifică este liantul necesar care ne adună într-un grup în care ne simțim asemenea fiind oricât de diferiți în alte aspecte. Când dispare nevoia specifică, apartenența noastră la grup nu mai este necesară. Până atunci însă, grupul ne permite să simțim că nu suntem singuri cu problemele noastre, că nu suntem bizari, că ceea ce ne frământă este firesc și are leac. În grup găsim înțelegerea și conținerea de care avem nevoie în privința unei dificultăți specifice cu care ne confruntăm. De aceea, în viața noastră facem parte din mai multe grupuri în același timp sau în etape diferite.

Grupările familiale

Familia este configurată diferit în fiecare cultură și epocă istorică. Dar, indiferent cum ar fi, ea ne oferă posibilitatea de a avea relații cu un grad mare de intimitate, constanță și durabilitate. Este cadrul intim și de lungă durată în care suntem speciali și de neînlocuit.

De-a lungul istoriei și în diverse culturi, ceea ce numim familie a variat foarte mult. Rămâne însă esențială nevoia noastră de a avea un grup constant de câțiva oameni în jurul nostru cu care să stabilim relații apropiate, constante și îndelungate. Acești oameni ne pot fi rude de sânge, ne pot fi parteneri afectivi, ne pot fi tovarăși de idei sau prieteni apropiați. Indiferent cum se stabilește alcătuirea grupului, ceea ce-l face să ne fie „familie” este constanța și disponibilitatea emoțională cu care ni se oferă pe parcursul vieții.

Nevoia de a fi „cineva”

În interiorul grupului familial fiecare membru își afirmă individualitatea. În familie, deși practicăm asiduu identificarea, din nevoia de a fi speciali, vom alege doar roluri neocupate pe care le vom personaliza foarte mult. Când ne simțim presați să ne asumăm un rol impus de alții, cel mai adesea ne așezăm în opoziție prin negare și refuz.  

Comunitatea mare valorizează asemănările pentru a le asigura membrilor anonimatul. Familia însă, evidențiază diferențele.

Fiecare membru al familiei este o „vedetă” cu un rol bine definit. Fiecare este „cineva” care se afirmă prin ceva și despre care vorbim la reuniuni. Orice membru este necesar familiei și îndeplinește funcții pe care ceilalți le lasă în grija lui. Fiecare face parte din structura mentală a tuturor celorlalți membri pentru care este un reper în dezvoltarea personală.

Cu toții suntem speciali în familia noastră și de acea schimbările de rol și de statut sunt greu acceptate. Adesea, schimbările prin care trecem individual face necesară și modificarea grupului de apartenență prin introducerea unor noi membri și prin stabilirea diferită a priorităților emoționale. Așa se întâmplă cu ocazia relațiilor de cuplu și cu apariția copiilor. Este însă important ca, în fiecare moment, să ne putem baza pe un astfel de grup care să fie susținător, dar care să ne permită independența.

Personalitatea fiecărui membru al familiei este formată în raport cu toți ceilalți. Astfel legăturile sunt puternice căci presupun numeroase identificări și complementarități. În familie oamenii se afirmă cu întreaga lor personalitate de-a lungul istoriei lor. Orice ieșire din familie a unui membru este trăită de toți ceilalți printr-un doliu care are nevoie de elaborare. Orice venire a unui nou membru în familie presupune o restructurare totală a acesteia.

Familia este spațiul de formare, de dezvoltare și de manifestare a personalității integrale a fiecărui membru. Astfel, relațiile dintre oameni în interiorul familiei sunt intime, extrem de complexe și adesea dificile și ambivalente.

Familia și schimbările sale

Fiecare epocă istorică a unei comunități este marcată de o nouă ierarhie de valori. Sigur că și familia este influențată în structura sa și se modifică. Unele modificări durează mai mult, altele nici nu sunt validate, dar scopul tuturor este unul de adaptare a grupului familial la evoluția socială.

În satul neolitic s-a structurat ceea ce numim acum familia tradițională. Aceasta a avut o existență îndelungată care i-a permis să găsească o formulă eficientă pentru acele vremuri. Ea cuprindea toate rudele legate prin sânge și prin alianțe pe mai multe generații. Fiecare generație avea un rol în câștigarea existenței. Scopul familiei era sprijinirea membrilor pentru supraviețuirea în număr cât mai mare.

Epoca industrială a inventat familia nucleară formată din generația tânără, ruptă din familia tradițională, și dusă la oraș. Familia nucleară compusă din cei doi părinți și doi sau trei copii nu avea cum să fie viabilă. Părinții care munceau ziua nu aveau cum să se ocupe de copiii lor. S-au încercat tot felul de variante, dar nici una nu s-a dovedit pe deplin funcțională.

La începutul industrialismului, în păturile sărace toți membrii, indiferent de vârstă, erau nevoiți să muncească din greu pentru a se întreține. Astfel, copii de vârste fragede erau angajați în fabrici. În clasa medie, sacrificate erau doar femeile care nu erau considerate oameni cu drept de vor și de muncă și erau forțate să se dedice exclusiv vieții casnice.  În industrialismul târziu, părinții munceau pentru întreținerea copiilor. Familia nucleară a fost extinsă pentru a include bunicii care să le poarte de grijă. O altă extindere a familiei s-a petrecut prin includerea unor instituții de sprijin precum creșele, căminele, grădinițele și școlile. Apoi au apărut persoane de ajutor precum bonele. Cu timpul serviciile de sprijin pentru familia nucleară s-au tot extins și s-au specializat pe curățenie, mâncare, îngrijire, dezvoltare personală psihoterapie și educație.

Totuși, familia nucleară, din cauza numărului mic de membri, pune o presiune prea mare atât pe adulți, cât și pe copii. Această presiune apare în tensiunea din relații, în nemulțumirea fiecărui membru și în instabilitatea familiei.

În lumea noastră, numărul membrilor familiei scade extrem de mult, iar schimbările de structură sunt numeroase. Aceste aspecte generează o presiune prea mare care face necesară reconsiderarea scopului. Familia mică și instabilă nu se poate centra în jurul datoriei ce ține de creșterea copiilor, dar se poate centra nevoile proprii și pe bucuria petrecerii timpului liber. Îndată ce se scopul e adecvat numărului de membri, presiunea scade și oamenii se simt mai centrali în viața lor. Aceste grupuri sunt similare cu cele închegate în adolescență chiar dacă împlinesc nevoile altor vârste.

Emoția-liant a familiei

Emoția-liant a familiei s-a schimbat și ea de-a lungul timpului.

În vremurile în care supraviețuirea e problema fundamentală, oamenii își întemeiază familia ca unitate de rezistență. Copiii fiind șansa de supraviețuire, familia are un rost procreativ și de îngrijire. Datoria față de cei aflați în nevoie este afectul de bază.

În perioadele în care societatea este mai asigurătoare, oamenii se pot ocupa de propria lor fericire și își pot întemeia familii bazate pe iubire. Iubirea din cuplu se extinde și asupra copiilor care nu mai sunt doar îngrijiți, ci și înconjurați cu dragoste și cu respect.

Când societatea imprimă competiția dintre membri și în familii se reflectă aceasta. Soții se luptă pentru putere și pentru afirmare, copiii sunt antrenați pentru competiții pe toate planurile. Vrem să avem tot mai multă putere sub diverse forme: bani, relații, notorietate, succes. Vrem putere ca să fim în siguranță, dar reușim să simțim că trăim în junglă. Nimeni nu se mai simte liniștit, adulții suferă de burn out, iar copiii mari nu mai ies din casă. Tinerii încearcă regăsirea în cupluri bazate pe iubire și își caută persoanele potrivite. Omenilor învățați de mici să se lupte, să se teamă de eșec și să renunțe la primele frustrări, nu le este ușor să realizeze relații de cuplu.

În epoci mai relaxate, familia este o uniune de colaborare în care toți membrii sunt importanți. Familia nu mai este o uniune de reproducere, de susținere sau de putere, menținută prin atașament sau prin frică. Ea devine o structură de sprijin pentru devenirea personală a fiecărui individ în parte.

Creștere și devenire

Indiferent de configurația familiei, ea oferă un cadru pentru desfășurarea poveștii membrilor ei.

Copilul își interiorizează membrii familiei, îi reconfigurează personal, iar aceștia devin instanțe ale propriului Eu. Astfel omul ajunge să fie o poveste întreagă compusă din mai multe personaje care-l reprezintă și care îi oferă un model de gestiune. Pe același principiu, conflictele dintre membrii familiei devin conflicte interne, secretele atrag  atenția pentru elucidare, iar extremele se întorc în contrariul lor. Chiar dacă familia este una singură, fiecare membru al său își structurează propria sa poveste diferită de a altora.

Familia este utilizată și pentru proiecții diverse. Tot ce nu ne place la noi înșine, tot ce nu putem accepta sau recunoaște, putem păstra proiectând asupra unui membru al familiei care poate fi personajul negativ. Ba mai mult, acest erou al poveștii își poate asuma să facă tot ce nu îndrăznesc ceilalți, devenind un reper ce permite orientarea.

Identificările prezervă soluțiile de reușită, dar generează și lupte iscate pentru ocuparea aceluiași loc. Complementaritățile ne sprijină relațiile de schimb și de susținere reciprocă, dar evidențiază diferențele menținându-le.

Din copilărie până la moarte, familia este atât o structură interiorizată, cât și un cadru extern de manifestare.

Familia și comunitatea

Grupurile familiale reflectă dificultățile societății în care trăim, dar indiferent de configurația lor, ne asigură intimitatea și ne oferă siguranța apartenenței. Aceste grupuri ne asigură o bază de la care să pornim în lume. Uneori ne oferă resurse pentru adaptare și construcție socială, alteori ne determină să fugim sau să ne ascundem.

Avem nevoie de intimitatea unei familii în care să fim importanți, dar avem nevoie și de anonimatul unei comunități mari, precum și de alte grupuri de apartenență în care să ne descoperim noi valențe. Nevoii de familie i se adaugă nevoia de o comunitate mai largă de sprijin, de un „sat” asigurător. Astfel, nu doar copiii au nevoie de un sat, ci și noi adulții.

Felul în care ne formăm familia depinde foarte mult de modelul pe care ni-l propune „satul”, cultura din care facem parte. Aici un rol important îl are propria noastră istorie pe care tindem să o luăm ca model, precum și reperele de practică pe care le propun contemporanii noștri.

În adolescență, nevoile tinerilor sunt în schimbare și de aceea se impune modificarea grupului familial. Tânărul are nevoie să facă proba supraviețuirii în lume fără susținerea familiei sale. Îi este dificil să răzbească și de aceea devine deschis să-și formeze noi grupuri de apartenență. Tinerii au nevoie de un grup intim de susținere oricum ar fi el constituit. Grupul de congeneri din adolescență îi permite tânărului să facă trecerea de la familia de origine spre cea pe care și-o va forma singur.

Pentru societăți tradiționale, familia de origine este un model viabil pentru tânărul care își va forma una similară. În societăți în schimbare, vor coexista familiile formate după modelul celor de apartenență și cele după modelul nou pe care îl propune comunitatea.