La grădiniță copilul își formează deprinderi de supraviețuire independentă și de implicare în lumea naturală și socială. Învață să se autoservească, să exploreze și să facă singur unele lucruri. Simțindu-se mai puțin dependent de sprijinul adulților și apreciat de comunitate, copilul devine mulțumit de sine și de ceilalți. El va fi bucuros să participe și să se perfecționeze, va reuși să depășească obstacole. Așa se formează încrederea în ceilalți și stima de sine.

Independența

Ne reamintim că scopul educației este independența. Indiferent la ce vârste ne raportăm, educația pregătește pentru implicarea autonomă și cu rost în lume.

Formarea independenței este incompatibilă cu metode autoritariste care supun, care suprimă libertatea anulând deciziile și alegerile. Independența se obține prin practicarea curiozității, a curajului și a colaborării cu ceilalți. Gradul de independență este direct proporțional cu stima de sine reprezentativă pentru echilibrul nostru psihic. Dependența de ceilalți se formează prin practici precum repetiția obsesivă, încrâncenarea, fixația, înspăimântarea și concurența. Absența independenței se manifestă prin lipsa încrederii în sine și prin adicții de tot felul: de substanțe, obiecte sau persoane. Dependența este însoțită de stări și emoții intense precum: apatie, anxietate, luptă, rigiditate, vinovăție, rușine, stereotipuri, boală.

Pentru formarea independenței avem nevoie să analizăm atitudinile pedagogice și să le investigăm sursele. Unele dintre obișnuințele educative vin din practici vechi suportate în copilărie din partea adulților care au confundat educația cu dresajul sau cu relația de putere. Fără să ne dăm seama, multe dintre răspunsurile noastre din prezent sunt reacții întârziate și, adesea monotone, la ceea ce am trăit în trecut. Or reflectarea ne permite să fim mai mult noi înșine și mai puțin reactivi la ce au făcut și fac alții. Ajutându-i pe copii să devină independenți avem o șansă să ne eliberăm pe noi înșine.

Relația educativă duce la independență, dar relația de putere ne înrobește făcându-ne dependenți. Cercul vicios al dependenței dintre generații este introdus de către adulți și deci, tot aceștia au puterea să-l neutralizeze, eliberând copiii și pe ei înșiși. 

Educația are menirea să ajute copilul să aibă succes: să poată, să știe, să găsească soluții, să inventeze în acord cu societatea de apartenență. Succesul permite autonomia care este graduală. 

Autonomia copilului începe cu identificarea și exprimarea în cuvinte a propriilor trebuințe. Apoi, copilul este sprijinit să învețe să-și satisfacă aceste trebuințe în conformitate cu obiceiurile culturii sale. Astfel, un copil autonom este capabil să comunice, să stabilească limite, să aibă încredere, să ceară și să ofere ajutor la nevoie. 

Copilul preșcolar depinde de siguranța pe care i-o oferă adulții, dar poate deveni destul de independent. Un nivel de autonomie satisfăcător îi structurează copilului o încredere în sine sănătoasă și-l impulsionează să se implice cu entuziasm în comunitatea de apartenență.

Jocul

Jocul este un indicator pentru cât de liber se simte copilul, dar este totodată și o cale de învățare și de exersare cu bucuria implicării.

Un copil care se joacă este liber. El nu se află nici sub urgența unor nevoi interne și nici sub presiunea cerințelor adulților din jur. 

În joc, implicarea copilului este totală căci nu pot exista clivaje între minte, emoții și corp. Jocul implică toate palierele psihice: se petrece la nivel real, are o dimensiune simbolică, a dorințelor și a spaimelor, de asemenea, are și o dimensiune imaginară exploratorie a posibilităților și a probabilităților. 

Jocul asigură și unitatea timpului prin faptul că experiențele trecute sunt actualizate și rearanjate conform situației prezente și în acord cu proiectele de viitor.

Jocul este o activitate universală pe înțelesul tuturor care poate fi practicată indiferent de sex, de vârstă, de nivel intelectual. Este imposibil să ne jucăm când avem nevoi presante, când ne este frică sau când suntem traumatizați.  

Jucându-se, copilul își exprimă liber fanteziile, temerile și dorințele ceea ce-l ajută să se cunoască. Autocunoașterea îi permite să se asume, să se conțină și să se dezvolte în ritmul său. Mai mult decât atât, jocul poate să aibă și o dimensiune terapeutică, reparatorie. În acest caz jocul este repetitiv, înscenat obsesiv de către copilul care are nevoie să-și recapete controlul.

Indiferent cum ar fi jocul, el este expresia naturală și fundamentală a educației.

Relațiile cu ceilalți 

Integrarea în comunitate a copilului presupune contactul cu reguli și cu repere noi, diferite de cele din familie. Copilul atinge hotarul dintre două culturi: cea a familiei și cea a grădiniței. Nu este de mirare că el oscilează între relativizarea uneia sau alteia.

Unii copii sunt luați de la grădiniță de bone, alții de părinți, alții de bunici. Unii copii au frați, alții nu. Unii copii dorm la prânz, alții iau cina la oră fixă.

La grădiniță, copiii vin din familie cu structuri, experiențe și cu modalități de manifestare foarte diferite. Ei se observă și învață unii de la alții. Înainte să devină toleranți și capabili să vadă oportunități în diversitate, copiii oscilează între posibilități și tind să conteste tocmai mediul în care se simt în siguranță. Ei vor să se adapteze acceptând noutatea și își permit să fie critici cu familia. Familia, dacă oferă suficientă protecție, va fi considerată, plină de cutume „greșite” comparativ cu cele „bune” din grădiniță. 

Copilul învață să aibă mai multe relații în același timp, se străduiește să intre în anumite grupuri, își face cel mai bun prieten. Relațiile cu ceilalți sunt o sursă de bucurie și de necaz. Copilul se împrietenește, se ceartă și se împacă, se poziționează în ierarhii sociale, are parte de includeri și excluderi.

O mare parte din viața afectivă a copilului se petrece în jurul relațiilor de la grădiniță mai cu seamă dacă în familie nu se petrec drame care să absoarbă atenția și energia copilului.

Într-o grupă de grădiniță, relațiile dintre copii oglindesc atitudinile adulților educatori care se ocupă de ei. 

Niciun copil nu-și poate impune la grădiniță obiceiuri de acasă dacă nu este îndemnat tacit sau încurajat în vreun fel de către educatori. 

Educatoarele sunt foarte importante căci ele permit proiecția imaginii materne de siguranță, dar stabilesc și felul în care copiii înțeleg socialul. Educatorii bărbați aduc un plus de joc și de relaxare în grupele de copii. Poate că ei nu sunt prea pricepuți la îngrijire, dar sunt asigurători, capabili să încurajeze și să-i înveselească pe copii. 

Grădinița, prin funcția sa de socializare, are nevoie să creeze un microclimat cât mai natural, similar cu cel al comunității din care face parte. De aceea este important ca aici copiii să întâlnească educatori femei și bărbați, tineri și în vârstă.   

Deschiderea către social a copiilor este valoroasă pentru devenirea lor, dar și pentru lumea pe care o vor crea ca adulți. Acum pot fi semănate semințele toleranței, ale bunăvoinței, ale încrederii, dar și practici precum respingerea, manipularea, bullying-ul. Așa că ar fi util să fim atenți la modelele pe care le oferim copiilor. Copiii interiorizează ceea ce practicăm cu ei și nu ceea ce le predicăm sau le cerem.