Cum poate sprijini comunitatea mamele îngrijorate

Mamele sunt un mediu de sprijin pentru bebelușii lor, de aceea au nevoie și ele să fie susținute de comunitatea din care fac parte. Comunitatea oferă semnificații pentru emoțiile individuale și ajută la exprimarea lor într-o formă sau alta.

Societatea noastră inhibă furia, tristețea și neajutorarea și predispune la exprimarea îngrijorării, a vinovăției și a controlului prin acțiune.

Specialiștii la care apelează mama pentru sprijin medical, psihologic, educațional sau de ajutor social pot fi mai adecvați cu nevoile ei dacă îi înțeleg îngrijorările și sursa socială a acestora.

Comunitatea ne oferă modele pentru gestionarea stărilor afective și ne asigură sprijin atunci când avem nevoie. Tumultul de emoții variate pe care le simte mama bebelușului este adesea direcționat spre acceptabila îngrijorare. Aceasta aduce o simplificare, dar și o presiune prea mare atâta vreme cât îngrijorarea ar trebui să conțină toate emoțiile neexprimate.

Comunitățile nu sunt perfecte, ele oferă sprijin, dar pot învăța să profite de pe urma membrilor îngrijorați. Membrii îngrijorați sunt ușor de manipulat și de fidelizat. Este inutil să amintim faptul că o mamă îngrijorată  este în stare să facă orice pentru binele copilului ei.

Pentru a diminua efectele nocive ale sprijinului comunității, ne ajută să înțelegem nuanțat îngrijorarea mamelor. Dacă observăm pârghiile sociale generatoare de îngrijorare, poate le putem anula.

Cultul vinovăției

Întreaga noastră cultură este clădită pe vinovăție, pe sacrificiu și pedeapsă. Majoritatea miturilor fundamentale de la cele grecești, romane, biblice până la cele istorice atestă aceasta. După vină urmează ispășirea prin pedeapsă fără vreo reparație reală, fără vreo înțelegere a situației care ar putea stopa repetiția.

Într-un astfel de context, mamele tind să se învinovățească pentru orice suferință reală sau presupusă a copilului. Aceasta le incapacitează acțiunile și le conflictualizează relația.

Întreaga comunitate le tratează pe mame ca și cum ar fi vinovate ab ințio pentru orice. De ce doarme cu copilul în pat, dacă se întoarce peste el și-l sufocă? Sigur că plânge copilul, laptele ei este insuficient, prea slab, prea gras, îi creează colici! De ce îi pune copilului căciulă... De ce nu-i pune? Exemple întâlnim la tot pasul căci la orice vârstă a copilului lumea se simte îndreptățită să comenteze acțiunile mamei și foarte rar să o ajute.

Specialiștii implicați în susținerea mamelor au rolul de a se concentra pe situația prezentă, pe explicarea ei în ansamblu ca pe un fapt de viață. În loc să căutăm vinovați putem să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut pentru remedierea situației concrete cu care ne confruntăm. De cât să vânăm vrăjitoare, mai bine să-i observăm mamei strădania și să-i oferim înțelegerea și ajutorul nostru concret și adecvat.

Vinovăția nu este o emoție rea în sine. Ea ne ajută să ne asumăm greșelile și să le reparăm. Dacă folosim vinovăția pentru a ne flagela pe noi sau pe alții toată lumea are de suferit. O mamă care își pierde stima de sine se infantilizează și nu își mai poate susține copilul cu întregul său potențial. Vinovăția nu are niciun motiv să depășească sensul său de conștientizare post factum: Aș fi putut face mai bine, acum pot repara și am mai multă experiență pentru viitor!

Idealizarea copilului

În majoritatea miturilor și basmelor europene, copilul este prezentat ca un îngeraș  drăgălaș potrivit pentru a fi iubit. El este privit în perspectivă cu considerație pentru cine va deveni și nu pentru cine este. Dacă ne gândim la practicile din grădinițe și din școli, observăm cum copilăria pare o stare imperfectă care trebuie sacrificată pentru pregătirea adultului.

Totuși, apar tot mai multe voci care impun copilul ca persoană completă cu dreptul de a-și trăi vârsta. Acest concept însă nu este suficient integrat. Dovadă stă faptul că manualul avizat după care se dă admitere la facultatea de Psihologie din București susține că bolnavul psihic și copilul nu sunt persoane.

Idealizarea copilului la care se adaugă faptul că nu este considerat persoană duce la încoronarea lui simbolică. Copilul rege, e mai presus de oricine și justifică orice sacrificiu, iar drepturile părinților se reduc.

Sigur că orice copil este o persoană cu drepturi, dar să fie considerat mai presus de ceilalți presupune o responsabilitate nedreaptă, cărei nu-i poate face față. Întreaga familie centrată în jurul copilului poate fi prea mult. Dacă rolul copilului devine esențial în familie, sigur că el se va simți responsabil pentru nefericirea noastră și pentru sacrificiile făcute. Or aceasta creează o legătură patologică de care nimeni nu are nevoie.

Copilul are nevoie să se simtă un om în lumea aceasta cu drepturi egale cu ale altora pe care să învețe să le respecte. Nimeni nu este nici mai prejos, nici mai presus.

Specialiștii implicați în sprijinul mamelor, pot ajuta la normalizarea rolului copilului în comunitate. Toți membrii familiei sunt la fel de importanți și fiecare este responsabil pentru fericirea proprie. Copilul are dreptul indiscutabil de a-i fi satisfăcute nevoile pe care el însuși nu și le poate împlini. Părinții însă, nu sunt „zâne bune” care au datoria de a împlini și dorințe.  

Un drept fundamental al omului este acela de exprimare. Or exprimarea emoțională liberă presupune să ne putem manifesta toată gama de afecte atâta vreme cât nu deranjăm pe altcineva. Copilul, are și el dreptul să-și exerseze exprimarea variatelor emoții. Deci, are și el dreptul să fie nefericit!

Cum ar putea copilul să fie confortabil cu nefericirea sa dacă aceasta pune pe jar întreaga familie care se dă peste cap să-l înveselească? Cum să se simtă copilul responsabil pentru nefericirea sa, când adulții din jur se înghesuie să se simtă vinovați?  

Presiunea fericirii poate fi mai dificilă decât stările firești de nefericire de care nimeni nu este străin. Copilul poate învăța din felul în care noi înșine ne conținem  și ne reparăm nefericirile. Dar direct, doar emoțiile noastre ni le putem gestiona, nu și pe ale copilului.

Responsabilizarea excesivă a mamelor

Societatea contemporană dispune de specializări științifice în domenii care necesită studiu aprofundat. Cu toate acestea, atunci când vine vorba despre o intervenție asupra copilului, mama, deși nespecialistă, trebuie să-și asume decizii medicale, educaționale, de îngrijire și de socializare.

Specialiștii, asemeni lui Pillat din Pont, se spală pe mâini. Ei plasează responsabilitatea vreunui posibil eșec asupra mamei și așa destul de angoasată. Cum ar putea mama să ia relaxată decizii fără a cunoaște consecințele? Cum poate asuma ea ceea specialiștii în domeniu nu fac fără semnătura ei? Cum ar putea ea decide în situația în care este atât de implicată afectiv?

În deciziile de specialitate putem cere avizul unui coleg și putem consulta mama, dar ar trebui să o scutim de nesiguranțele noastre. Nu este drept ca mama să semneze acte medicale sau educaționale pentru exonerarea responsabilității instituționale.

Sigur, mama nu trebuie ajutată cu forța și nici scutită de acele decizii pe care și le asumă. Ea doar nu trebuie presată să-și asume aspecte ce țin de specialitatea profesioniștilor. Decizia mamei în aceste contexte este un drept nu obligație.

Abundența ofertelor

Societatea nu mai oferă ritualuri clare pentru creșterea și educația copilului, ci o multitudine de oferte adesea extreme, vehemente și contradictorii. Mama e nevoită să aleagă între acestea știind că doar ea va suporta acuzațiile viitoare.

Sigur că această abundență pierde din vedere individualitatea relației mamei cu copilul deși este singura care contează.

Ca specialiști în sprijinirea mamelor ne-ar ajuta dacă înțelegem că nu putem susține un bine generic făcând abstracție de oameni în mod individual. În loc de idei spectaculoase și credințe vehemente ne-ar folosi modestia de a ne raporta simplu și uman la fiecare mamă în parte. Nu ne ajută nici să o judecăm și nici să încercăm să o convingem, ci doar s-o ascultăm căci cel mai adesea, tot ea ne furnizează și soluția care i se potrivește.

Descoperirile științifice au o importanță statistică, dar nu se potrivesc mereu și situațiilor individuale. Ne e mai simplu să descoperim ce o ajută pe mamă într-o situație particulară dacă acceptăm că nu știm, că putem greși. Așa vom putea reconsidera soluții invalidate și vom fi gata să oferim modalități noi de sprijin.

Ne ajută mult dacă înțelegem că oamenii sunt mai importanți decât ideile, oricât de spectaculoase ar fi acestea și oricât am fi de mândri de ele!

Soluții de fugă în situația disconfortului

Comunitatea din jurul nostru nu are repere pentru a ne înțelege toate îngrijorările, dar ne oferă câteva modalități acceptabile de a fugi de ele.

Cele mai frecvente sunt fuga în muncă și în boală. Dacă ceilalți nu pricep de ce se îngrijorează o mamă cu un copil sănătos, vor înțelege lesne dacă are multă treabă sau dacă se îmbolnăvesc ea sau copilul.

Pe mamă nu o ajută sprijinul cuiva care își arată superioritatea, făcându-i adevărate demonstrații de virtuozitate. Mama nu este în situația de a putea fi admirativă. Ea se compară și se vede stângace, temătoare și nepricepută. Uneori nici nu înțelege limbajul în care i se vorbește, alteori e copleșită de informațiile pe care le pierde din memorie sau le încurcă. E pisăloagă și pare prostuță. Sigur că vrea să fugă la serviciu unde este competentă. Consideră că bebelușul ei merită să fie îngrijit de cineva mai priceput!

De asemenea, când mama se îmbolnăvește fizic sau psihic, se poate vedea cât este de epuizată și de lipsită de ajutor. Boala îi oferă un timp justificat pentru a se mai ocupa și de ea însăși.

Când mama cere ajutor frecvent pentru posibile boli ale copilului, arată că simbioza este copleșitoare pentru ambii. Ea apelează la un specialist ca la un terț capabil să pună o limită în relația lor și să le ofere un punct de separație.

Chiar dacă mama evită trăirea îngrijorării, starea ei este descoperită de fuga în activitate sau în boală. Prin acestea, mama semnalează nevoie de încurajare, de sprijin și de ajutor.

Boala sau fuga în activitate pot fi strigăte de ajutor ale mamei care se desconsideră și care are nevoie de sprijin.

Concluzii

Nicio mamă nu poate să facă față de una singură creșterii copilului. Ea are nevoie de o comunitate de sprijin care să-i ofere înțelegere și susținere. Dacă mama se neglijează nu se va putea descurca pe termen lung cu îngrijirea copilului.

Comunitatea în ansamblu poate să valorizeze anumite emoții accentuându-le, și poate ignora unele nevoi. De aceea, este importantă existența unor specialiști care să se angajeze cu responsabilitate în sprijinirea mamelor.

Când comunitatea oferă instituții de sprijin competente, adesea doar existența lor este asigurătoare, iar mamele, foarte rar, apelează la ele.

Din sprijinul adecvat al mamelor comunitatea are doar de câștigat. Ea va avea mame fericite, implicate și responsabile și copii cu nevoi nesatisfăcute puține.

Parte a unui articol prezentat la Conferința Internațională Perinatal Health, Psychological, Social and Medical Approach, organizată de Asociația Bebe Bienvenu