Importanța jocului în copilăria mică (1 și 3 ani)

Jocul este un limbaj care îi permite copilului să devină stăpânul lumii sale. Prin joc, copilul își construiește dimensiunea simbolică a psihicului, aceea care-i va permite să mențină echilibrul între lume și sine, între nevoi și posibilități de împlinire, între trecut, prezent și viitor.

Importanța jocului în copilăria mică (1 și 3 ani)
Photo by Yuri Shirota / Unsplash

Facilitatori ai jocului

Copiii nu pot supraviețui fără spațiul simbolic al jocului, ei au nevoie să fie fericiți și majoritatea părinților înțeleg aceasta. Pentru ca un copil să pătrundă în spațiul magic al jocului este nevoie ca părinții să ofere un spațiu sigur, timp neîntrerupt și disponibilitate ludică.

Spațiul sigur pentru joc

Copilul are nevoie de spații reale pentru a putea pătrunde în lumea simbolică. Acestea pot fi locuri în casă, în curte și în comunitate unde copilul să fie în siguranță oricât ar explora. Obiectele din aceste locuri nu pot fi periculoase, iar copilul se poate rătăci fără să se piardă, se poate juca fără să se accidenteze serios.

Siguranța spațiului de joc îi oferă copilului libertate, iar părintelui, momente de relaxare.

Timpul neîntrerupt

Ca și spațiul, timpul pentru joc trebuie să-i aparțină copilului. Dacă gestiunea timpului se află la părinți, copilul nu-și poate forma independența. El nu se poate lansa în călătorii simbolice dacă știe că poate fi întrerupt oricând. Frustrarea întreruperii jocului este atât de mare încât poate să-l determine pe copil să se joace doar superficial compensând cu o companie permanentă a părintelui.

Un copil al cărui joc este întrerupt se simte asemeni adultului căruia îi sună alarma pentru deșteptare tocmai când visează intens.

Ingeniozitatea, bucuria și perseverența prezente în jocul copilului se vor găsi în activitățile adultului care va deveni. Dacă adulții muncesc fără chef și plăcere arată cât de nesocotit, întrerupt și limitat le-a fost jocul când erau copii.

Nu există motive reale pentru a întrerupe jocul copilului căci acesta este compus din reprize scurte. E suficient doar să anunțăm copilul că avem nevoie de el și să-l așteptăm. În acest fel îi arătăm respect pentru timpul și activitățile sale și îi oferim un model care-l va ajuta și pe el să aștepte fără grabă. Dacă noi nu tensionăm relația prin nerăbdare și impuneri, vom avea mai puține opoziții obositoare din partea copilului. Copilul insistă și se luptă doar când simte că timpul său nu-i aparține.

Disponibilitatea ludică

Jocul copilului este extrem de important, dar nu și serios. Jocul este un mecanism de manifestare a simbolicului, nu a realului. Deci nu poate fi înțeles asemeni acțiunilor din spațiul real. Mai degrabă putem vedea jocul ca pe un vis diurn sau ca pe o poveste.

Prin jocurile sale copilul își comunică și-și echilibrează nevoile și tensiunile interne. De aceea e important să-i respectăm intimitatea. Indiscrețiile, cenzurările și raționalizările noastre îi obturează libertatea jocului.

Interpretările sunt și ele neavenite căci singurele înțelegeri corecte ale sensului jocului îi aparțin jucătorului însuși. Tot astfel se întâmplă și cu visele și creațiile cuiva, doar visătorul și creatorul în cauză dețin sensul interpretării corecte, iar cel mai adesea, nu la nivel conștient. Astfel, lansarea imaginației noastre în interpretarea produselor simbolice ale altcuiva este la fel de caraghioasă precum ghicitul în stele.

Deci nu putem fi serioși cu jocul și nici nu putem să-l luăm în derizoriu. Atitudinea potrivită este cea jucăușă! Copilul are nevoie să înțelegem că spațiul simbolic este diferit de cel real și că are alte legi și înțelesuri. Aici imaginația poate să zburde nestingherită. Ce se întâmplă în joc nu este de-adevăratelea.

Ca părinți sau profesori știm că jocul este cea mai bună cale de-al învăța ceva pe cel mic. Alteori, ne putem juca cu copilul doar de dragul bucuriei de a fi împreună. Jocul însă încetează când adulții fie se joacă în locul copilului, fie încearcă să-l controleze.

Sigur, uneori le putem fi parteneri de joacă atât cât ne face tuturor plăcere, dar copiii au nevoie să nu fie controlat sau cenzurat jocul. În jocul său, copilul experimentează manifestarea liberă. De aceea, preferă să se joace singuri sau cu alți copii.

Jocuri specifice vârstei

Copilul mic își exprimă în joc principale spaime care îl frământă, își reia terapeutic experiențele, învață despre lume și relaționează cu cei din jur.

Jocuri de atașament

Copilul mic are nevoie să se asigure împotriva spaimei de separare pe care o trăiește ori de câte ori nu-și vede mama în preajmă. Dacă dorul de alte persoane apropiate este tolerabil, separarea de mamă îi trezește copilului spaime puternice. Inventând jocuri de asigurare, copilul face suportabilă teama aceasta.

Însuflețirea unui obiect

Copilul nu o poate face pe mamă să stea mereu cu el, dar o poate reprezenta simbolic printr-un obiect pe care îl poartă cu sine. Un ursuleț de pluș, o păturică, orice obiect de care nu e nevoit să se despartă e numai bun pentru a o reprezenta pe mamă. E un joc ce-i permite copilului să facă față separării: mama poate pleca dacă spiritul ei rămâne impregnat în obiectul pe care îl posedă. Acest obiect ce conține reprezentarea mamei este „obiectul tranzițional” despre care vorbește D. Winnicott.

Acțiunea recuperativă

Copilul se simte stăpânul acțiunilor sale, iar acestea pot anula magic plecarea mamei. Copilul inventează jocuri menite să reverseze timpul: se învârte, merge cu spatele, se vâră sub masă, aruncă și recuperează o minge. Sunt jocuri de acțiune prin care copilul simbolizează revenirea la timpul cu mama prezentă, anularea plecării sau reîntoarcerea ei magică. Reminiscența acestor jocuri de control magic o vom găsi în superstițiile adultului.

Interiorizarea mamei

Când mama e plecată, copilul nu se mai simte la fel de deznădăjduit și neputincios dacă o simte în sine însuși. Asemeni mamei sale, copilul își poate liniști ursulețul și îi poate oferi păpușii mâncare. El însuși este, într-un fel simbolic, mama. După ce își exersează rolul de „mamă” cu jucării va trece spre alte persoane și spre sine. Interiorizarea mamei îl ajută să se îngrijească, să se protejeze și să se prețuiască așa cum ea a făcut-o. Aceasta stă la baza capacității adultului de a avea grijă de sine și de ceilalți.

Înstăpânirea

Prin înstăpânire asupra persoanelor, copilul se asigură că poate controla distanțele. Vrea în brațe, vrea să se îndepărteze, să se ascundă sau să se cuibărească. Jocul cu distanțele fizice îi permite copilului să le gestioneze și emoțional.

Cum persoanele au propria lor voință în gestionarea distanțelor, copilul poate exersa jocul de stăpânire a pierderii cu obiecte. Jocul cu mingea este foarte potrivit pentru simbolizarea controlului plecării-venirii mamei. Mingea se supune controlului copilului și poate fi aruncată și recuperată după voință.

Acest joc de înstăpânire se va găsi la adult în capacitatea de a gestiona distanțele fizice și emoționale în relație cu ceilalți.

Jocuri de cercetare

Copilul se mai confruntă cu o spaimă împotriva căreia are nevoie să se asigure prin joc: teama de necunoscut. Aria de cunoscut este atât de restrânsă pentru copilul mic încât el este nevoit să se confrunte la orice pas cu câte o surpriză căreia e nevoit să-i facă față. Sigur că își inventează jocuri care să-i permită să se simtă în siguranță.

Ritmarea pentru control

Copilul observă că strădania lui de adaptare la prezent poate fi în orice moment zădărnicită printr-un eveniment neprevăzut. Aceasta îl face pe copil să încerce să se asigure prin controlarea timpului. Timpul poate fi făcut să ritmeze în secvențe circulare prin acțiunile sale repetitive. Când există posibilitatea anticipării, efectul surprizei este suportabil.

Necunoscutul poate fi îmblânzit prin rime, prin acțiuni și gesturi care se reiau ritmic. Ritmul permite anticiparea și controlul timpului. Plăcerea pentru poezie, pentru muzică, pentru dans, pentru decorații, pentru ritual, vine din ritmul asigurător al acestora și se păstrează întreaga viață.

Repetiția îi oferă copilului bucuria anticipării și îi va permite să exerseze cu entuziasm. Prin exercițiu va dobândi abilități și competențe de tot felul.

Copilul are nevoie de mult previzibil în viața sa pentru a-și putea canaliza energia spre dezvoltare. Când sunt prea multe schimbări în viața copilului, jocurile de control simbolic al neprevăzutului își pierd bucuria relaxării și devin o necesitate serioasă. Așa apar ticurile și compulsiile. Obsesia de mai târziu este și ea o curbare a timpului în jurul unui gând repetitiv.

Jocul de rol

Copilul întâlnește oameni noi sau cunoscuți care fac lucruri pe care nu le pricepe. Pentru a nu fi luat prin surprindere e nevoit să se acomodeze cu necunoscuții și să înțeleagă ce-l nedumirește. În spațiul jocului, copilul poate intra în pielea personajelor din lumea sa și poate relua experiențele de câte ori are nevoie.

De ce tânărul întâlnit pe stradă avea mâna legată cu o eșarfă? Poate fi și el legat astfel? De ce mama a țipat când a văzut un câine? El poate să țipe? Cu ce efect?

Copilul se joacă de-a mama, de-a tata, de-a frații. El își îngrijește jucăriile și vorbește cu ele, exersează activități cotidiene. Își construiește o lume simbolică în care povestește nonverbal și verbal ce a trăit și ce a înțeles din experiențele sale.

Punerea în locul altora exersată în jocurile de rol îl ajută pe copil, prin identificarea proiectivă, să înceapă formarea empatiei.

În identificările sale, copilul se iluzionează că-i controlează pe ceilalți cărora le stabilește scenariul în joc. Astfel, copilul se pregătește activ pentru situații anticipate, își controlează emoțiile și menține relația cu părinții când ei sunt absenți.

Când separările sunt trăite prea dureros, iar controlul persoanelor de atașament nu e posibil, copilul se retrage din lumea simbolică într-o lume a obiectelor și a ideilor pe care le poate gestiona strict.

Făurirea lumii

Copilul se confruntă cu o doză mare de necunoscut în realitatea pe care abia încearcă să o înțeleagă. Necunoscutul este mai suportabil atunci când îl creează el însuși. Copilul își pune amprenta puternic în spațiul din jur. El poate desena, picta, modela, poate construi din cuburi, poate asculta povești. Sigur că va experimenta și multe altele mai puțin dorite de adulți. Cert este că el poate schimba lumea din jur și poate trezi perplexitatea adulților forțați să simtă și ei o parte din necunoscutul cu care se confruntă el.

Cunoașterea lumii

Copilul e interesat de legitățile naturii, de cum funcționează lucrurile în mod repetat. E un bun observator și își fixează în memorie denumiri ale obiectelor, ale evenimentelor, ale emoțiilor. Realitatea e mai ușor de stăpânit dacă existăe o hartă mentală a denumirilor ei. Felul în care poate stăpâni mental realitatea îl va ajuta să se controleze și pe sine.

Dacă poate numi obiectele pe care le dorește, cu timpul se va putea deplasa către ele. Dacă poate turna lichidul sau boabele dintr-un recipient în altul, își va putea controla și vezica. Dacă poate modela coca cu mâinile va putea face și control sfincterian.

Lumea din afara copilului este o expresie la-ndemână pentru cea din interiorul lui pe care o poate cunoaște prin analogie.

Copilul învață să-și folosească mintea pentru autoasigurare și control și va folosi acest mecanism întreaga sa viață.

Întrebările

Întrebările copilului arată capacitatea lui de a colabora pentru înțelegerea lumii. El își poate conecta prin limbaj mintea la o minte mai știutoare.

Evoluția întrebărilor copilului este similară cu a oricărui cercetător: Cum se cheamă? Ce este? Pentru ce? De ce?

Copilul are nevoie să știe cum se numește un obiect sau un fenomen pentru a putea să se joace cu el în mintea sa. Numele obiectului îi oferă posibilitatea reprezentării și în absență deci, îi oferă putere.

Copilul află că ce bea el se numește apă. Atunci când îi e sete, în mintea sa va apărea apa necesară. Cuvântul rostit apă” are putere asupra altora care se vor grăbi să-i potolească setea. Iată o veritabilă magie!

Denumirea nu este însă suficientă pentru jocul mental al copilului. El vrea să știe mai multe caracteristici ale obiectului pentru a-l putea recunoaște și pentru a-l diferenția.

Apa e diferită de lapte, dar curge ca și acesta. Poate fi găsită în sticle, pahare, curge de la robinet, și din nori, este în bălți, în râu, în lac și în mare. Poate fi multă sau puțină, curată sau murdară.

Îndată ce această etapă de recunoaștere a fost încheiată, copilul vrea să știe la ce-i servește lui obiectul cercetării.

Apa ține de sete, spală murdăria și răcorește. Ea e distractivă când înveți să înoți, când stropești, când torni dintr-un recipient în altul. Apa e și periculoasă când îți face frig, când uzi casa și mama te ceartă sau când nu poți respira sub ea la mare.

Spre sfârșitul vârstei de trei ani, copilul va fi interesat și de unde vine obiectul, care este cauza lui producătoare.

De unde vine apa? Cum poate fi produsă sau găsită?

Acest demers al copilului mic poate fi descoperit în orice cercetare științifică. Dacă înlocuim apa din exemplu cu „psihodezvoltarea umană” sau cu orice altceva ne interesează, putem scrie o lucrare de doctorat.

Copilul, ca și noi de altfel, se joacă cu aceste întrebări încercând să stăpânească lumea simțurilor prin numire și prin anticiparea efectelor. Populându-și mintea cu denumiri și semnificații, copilul își structurează dimensiunea simbolică a eului său psihic.

Spațiul și timpul

Lumea simbolică a copilului se întinde de la prezentul senzațiilor la viitorul efectelor. Anticiparea viitorului însă îi este utilă copilului doar pentru asigurare. Ritmul și ritualul îi facilitează copilului anticiparea și îl ajută să se simtă în control. Noutatea nu poate fi integrată decât într-un spațiu sigur, cunoscut. Trecutul ține și el de memoria unui ritual asigurător pentru prezent.

Pentru anticipare, copilul își ancorează simțurile în prezentul care poate fi descris spațial. Lucrurile simțite au lungime adâncime și grosime. Acestea, raportate la sine sunt aproape sau departe, în față sau în spate, sus sau jos, mici sau mari.

Spațiul devine reper pentru timpul prezent. Simțurile copilului îi dau posibilitatea să distingă însușiri distincte ale obiectelor: culoare, mărime, sonoritate, senzații de atingere, gust, miros. Timpul se curbează în jurul prezentului și se rotește în jurul activităților care se reiau mereu de la început într-un ritual anticipabil.

Mecanisme de apărare și legități descoperite

Motivația de cunoaștere a copilului este susținută de nevoia de a prezerva iubirea asigurătoare, de a crea un spațiu sigur, controlat pentru prezent.

Prin anticipare, cunoașterea compensează simbolic neajunsurile prezentului și explică orice întâmplare.

Pe baza datelor furnizate de memorie și de simțuri, copilul extrage concluzii și legități prin care își explică lumea. Mecanismele și legile descoperite cu experiența precară a acestei perioade pot funcționa întreaga viață.

O pacientă adultă, când se vedea în pericol de a pierde întâietatea în familie sau la serviciu, devenea agitată, anxioasă și nervoasă. Și-a amintit că la trei ani i s-a născut un frate de care mama se ocupa mult. Atunci ea s-a speriat crezând că nu va mai fi iubită. A devenit un copil atât de agitat încât la 10 ani a fost diagnosticată cu ADHD. Deficitul de atenție din diagnostic îi exprima în fapt problema: îi lipsea atenția mamei. Agitația era mecanismul prin își exprima spaima de a nu mai primi atenție și prin care o obținea. Acest mecanism inventat la 3 ani intra în funcțiune ori de câte ori simțea un deficit de atenție din partea cuiva important pentru ea, chiar dacă acum era adult.

Jocul este deci un mecanism simbolic de exprimare și echilibrare psihică.

Absența jocului pune în pericol dezvoltarea copilului, dar și bunăstarea adultului. Aceasta este un indicator al unor mari deficiențe de mediu. Mediul care nu permite jocul poate fi unul în permanentă schimbare ceea ce solicită întreaga energia a copilului pentru adaptare. Poate fi un mediu ocupat de alții care sunt prea implicați, prea cenzurativi, prea anxioși. Poate fi un mediu periculos care generează o frică paralizantă și necesită o vigilență permanentă.

Jocul copilului poate fi împiedicat și din cauze interne care țin de o boală fizică sau de o suferință psihologică.

Oricum ar fi, lipsa jocului este un indicator că ceva nu este în regulă și e nevoie de remediu.

Observând cât de important este jocul pentru dezvoltarea copilului putem să recuperăm și noi adulții din valoarea lui oferind mai mult sens și bucurie vieții noastre.

Bibliografie

‎Venirea pe lume a copilului
‎Health & Well-Being · 2014