Măria Sa Profesorul „este gol”

Magistrocentrismul între autoritate și autoritarism

Pentru structurarea unui învăţământ de masă s-a părăsit modelul preceptorului şi a individualizări educaţiei prin raport de unu la unu.

Copiii înregimentaţi în clase în funcţie de vârstă dispun cu toţii de îndrumarea unui singur adult pentru fiecare domeniu ştiinţific în parte. Acesta este un specialist care deţine tainele unei ştiinţe pe care le poate împărtăşi copiilor cu care lucrează.

Magistrocentrismul presupune autoritatea intrinsecă a profesorului, deci un nivel înalt de competenţe pedagogice, psihologice, ştiinţifice, artistice, culturale, sociale şi nu în ultimul rând o personalitate matură şi echilibrată.

În afara unei autorităţi interioare (care ţine de maturitatea afectivă şi profesională a omului) nu poate exista un real magistrocentrism.

Dacă se preiau elementele externe ale magistrocentrismului şi se încearcă susţinerea profesorului prin autoritarism (ca autoritate protezată prin poziţie, mijloace de pedeapsă şi recompensă, posibilităţi de condiţionare) se ajunge la caricaturizarea acestui sistem de învăţământ cu grave consecinţe pentru educaţie.

Pseudomagistrocentrismul permite transformarea educaţiei în dresaj, duce invariabil la revolta copiilor cărora li se îngrădeşte libertatea devenirii proprii, la ineficienţă, la perpetuarea unui sistem de fals, la corupţie.

Impunerea autorității în școală

Magistrocentrismul se impune şcolii vizibil prin arhitectură şi prin natura relaţiilor stabilite.
Astfel şcoala este o clădire mare care are intrarea principală rezervată profesorilor.

Clasele sunt spaţioase pentru a cuprinde şiruri de bănci în care copiii stau cu spatele unii la alţii, dar cu faţa spre profesor. Catedra, ca spaţiu al profesorului este mare şi adesea înălţată.
Copilul nu are voie să vorbească neîntrebat şi fără să se anunţe şi nici nu îşi poate părăsi banca.

Părintele nu poate accesa spaţiul şcolii decât atunci când este chemat (adesea doar pentru a fi certat sau pentru a cotiza). Spaţiile rezervate pentru părinţii care îşi aşteaptă copiii să iasă de la ore sunt afară şi neamenajate cu bănci.

După toate semnalele, școala este un loc al profesorilor pentru profesori – atunci de ce ne mai străduim cu toții să o plătim din greu?

Majestatea sa e gol

Toate încercările de reformă a şcolii par a viza corectarea elementelor care tulbură magistrocentrismul.

Se doreşte axarea formării profesorilor pe competenţe, formarea ştiinţifică mai temeinică, eliminarea elementelor de corupţie – cu toate acestea, de ani de zile, reformele se încununează cu eşecuri lamentabile care duc la exasperarea cercetătorilor, la lipsa de speranţă a părinţilor şi la sacrificarea generaţiilor de copii.

De aceea ne putem gândi că „buba” e în altă parte, poate că pseudomagistrocentrismul apare ca apărare în faţa unui magistrocentrism care nu se mai potriveşte cu epoca actuală.

Şcoala pretinde, prin rigoare, supunerea celor care au nevoie de ea.
În acelaşi timp însă, statutul său nu se păstrează la nivel de majestate şi nici oferta sa educaţională nu este prea grozavă.

Credibilitatea şcolii este în scădere, statutul cadrelor didactice este degradat la nivel social, cu toate acestea şcoala are pretenţii de Împărat pogorât din alte vremuri, mirat că nu i se acordă respectul cuvenit rangului.

Noi, specialiştii în educaţie, roim în jurul Lui încercând să cosmetizăm aparenţele, să potrivim „hainele”, să-i conservăm imaginea.

Tuturor ne e teamă, ca în basmul lui Andersen, că spunând lucrurilor pe nume ne-am arăta incompetenţa şi nepotrivirea cu postul ocupat.

Mai grav însă este că nu mai auzim glasul inocent al copilului din şcoală care strigă exasperat și exasperant: „împăratul este gol”!