Menopauza și pensionarea

Unde a fost vigilență se instalează relaxarea, unde a fost anxietate se instalează încrederea, unde a fost frică se instalează liniștea. Îngrijorarea pentru ceilalți, pretențiile și așteptările de la aceștia pot de-acum să fie înlocuite cu acceptare.

Menopauza și pensionarea
Photo by Esther Ann / Unsplash

În lumea noastră valorizăm adultul pentru sănătatea și puterea lui de muncă, pentru fertilitatea și virilitatea lui, pentru capacitatea de a se face util social. Utilitatea socială însă obiectualizează adultul care ajunge să se considere chiar el însuși un instrument de lucru, o resursă socială.

Postura de servitori sociali ne permite să ne cerem dreptul de a ne satisface nevoile de  atașament și de apartenență. Dacă suntem utili avem mai multe șanse să nu fim excluși, să nu rămânem singuri, să ne simțim iubiți și prețuiți.

Din copilărie setăm ideea contribuției sociale prezentând „oamenii mari” ca fiind părinți, profesioniști într-un domeniu și a toate știutori. În relația cu copiii întâlnim adesea amânări de răspunsuri: „lasă că vei știi toate acestea când te vei face mare”. Descoperim întrebări precum: „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Facem proiecții: „Asta să faci tu în familia ta, cu copiii tăi”, „Lasă că vei vedea tu când vei avea copii”. Sigur că toate aceste priviri în viitor se prezintă ca o scriere de destin căci așteptările sunt prezentate ca realități sigure.

Privirea utilitarist socială a propriei persoane ne creează și un oarecare confort căci ne scutește de autocunoaștere, de observarea nevoilor, de descoperirea bucuriilor. Putem doar să dibuim ipostazele sociale prețuite din care putem obține bani, vizibilitate și putere prin care ne putem satisface nevoile de siguranță, de atenție și de a contribui. Este o formulă în care câștigăm și noi și comunitatea doar că atunci când nu mai suntem valorizați social ne vine greu să ne mai prețuim.

Când învățăm de mici să ne valorizăm utilitar, adică să ne obiectualizăm, sigur că intrarea într-o vârstă infertilă și ieșirea la pensie reprezintă situații critice de viață. Ce se întâmplă atunci când oamenii nu mai pot face copii și când nu mai pot să muncească? Mai sunt ei valoroși? Valoarea noastră ca oameni se reduce la utilitatea socială?

Pauza menopauzei

Trăirile regăsite în descrierea menopauzei pot fi extrapolate și la alte situații care presupun degradarea corpului.

Majoritatea culturilor umane din toate timpurile valorizează sănătatea oamenilor diferențiindu-se doar prin nuanțe privind atitudinea specifică față de sexe, vârste și diverse deficiențe. În lumea noastră valorizăm sănătatea văzută ca frumusețe și ca forță fizică. Frumusețea presupune fertilitate, iar forța fizică înseamnă virilitate. Prin urmare ne raportăm mai mult decât recunoaștem la capacitatea noastră procreativă. Este de înțeles de ce femeilor le este greu să-și accepte menopauza, iar bărbaților le e dificil cu degradarea corporală.

Indiferent care ar fi idealul de frumusețe al unei epoci, acesta are în spate o valoare biologică dată de sănătatea fertilă care înseamnă tinerețe, vivacitate, simetrie, echilibru psihic. Astfel, femeia trăiește cu cerința subliminală de a-și arăta utilitatea socială prin fertilitate după care îi este dificil să-și mai găsească rostul. Frumusețea pare o datorie.

Societatea, de altfel, se și oferă să continue obiectualizarea femeii. Dacă ea nu mai poate fi utilă social prin fertilitate, poate deveni utilă prin disponibilitatea de a plăti o industrie întreagă de înfrumusețare: machiaj, haine, bijuterii, operații, proceduri și câte și mai câte.

Femeia trece, în mod natural, printr-o grămadă de schimbări în perioada sa fertilă de aproape 35 de ani, aproximativ între 15 și 50 de ani. În acești ani apar modificări date de creștere, de sarcini, de nașteri, de alăptare, de stil de viață și de muncă. Maternitatea aduce o siguranță în privința fertilității, iar femeia nu se mai simte obligată să fie și frumoasă. Totuși, din nevoia sa de atașament și de apartenență socială, femeia se lasă adesea distrasă de la propria sa viață. Ea își face un scop din a fi utilă și integrată pentru a nu se confrunta cu teama de singurătate și de excludere.

Menopauza aduce o pauză necesară cugetării: timpul vieții nu este nelimitat, iar capacitățile personale nu au mereu forța și acuitatea tinereții. Dacă femeia s-a identificat cu fertilitatea și maternitatea sa văzute ca frumusețe, dezirabilitate, disponibilitate și grijă pentru ceilalți, acum are nevoie de reașezări valorice. Centrul existenței necesită o recalibrare pentru echilibru.

Dacă femeia era centrată pe trebuințele celorlalți se va descoperi pe sine. Dacă întreaga tinerețe s-a preocupat doar de sine, femeia se va orienta spre ceilalți. Dacă s-a concentrat pe munca sa, acum e un bun moment de revenire la familie. Dacă, dimpotrivă, s-a dedicat prea mult vieții casnice, acum e momentul să iasă în lume.

Cum menopauza se instalează în corp prin modificarea registrului hormonal și prin renunțarea la fertilitate, trupul devine teatrul exprimării schimbărilor.

Procesul fiziologic este similar celui de la pubertate, dar în sens invers. Nu e de mirare că între aceste două etape apar similitudini: se reactualizează trăirile, preocupările, ba chiar și bolile de atunci.

Stresul schimbării pune corpul femeii în prim plan, bolile cronice sau în remisie tind să se activeze, iar pe lângă acestea se ivesc unele noi. Dificultățile psihice ținute în frâu se acutizează și ele. Este o etapă în care femeia nu poate să facă abstracție de corpul propriu, de trecutul său, de nevoile și de dorințele sale. Dacă până acum s-a concentrat pe ce putea să facă, acum este nevoită să revină la cine este.

Corpul între dorințe și nevoi

Femeia tânără își putea folosi corpul conversiv pentru exprimarea unor tensiuni psihice care nu puteau fi verbalizate. La menopauză însă, schimbările corporale sunt cele care determină modificări psihologice, regândiri ale vieții, reconsiderări ale implicării, ale nevoilor și ale dorințelor.

Dacă până acum, femeia se putea extrage din sine, centrându-se pe copiii săi, pe relații și pe muncă, acum este nevoită să se limiteze la sine. Dacă până acum, femeia se putea baza narcisic pe corpul său pentru a domina, pentru a se integra sau pentru a se valoriza, acum e nevoită să-și construiască un eu ceva mai consistent. Este o recuperare necesară care îi permite femeii să nu se mai trateze ca obiect, ci ca subiect important în sine.

Femeia tânără se raportează la dorințe. Cum acestea sunt insațiabile și imprecise, preocuparea ei se învârte steril în jurul a ceea ce-i lipsește. Corpul este redus adesea la un mijloc de satisfacere a dorințelor. Așa se explică de ce tinerețea în cultura noastră este dominată de oscilația dintre nemulțumirea de sine și de ceilalți, dintre utilizarea de sine și a altora.

Corpul femeii mature însă iese din spațiul narcisic al dorinței și se impune în realitatea nevoii de grijă pentru sine. Nevoia nu este simbolică, ci reală. Concretețea nevoilor precum și satisfacția satisfacerii acestora îi permit femeii să se regăsească pe sine dincolo de imaginile și de cerințele sociale. Corpul nu mai este doar un mijloc utilitar de satisfacere, este parte integrantă a sinelui nostru.

E firesc ca celor mai tineri să le fie greu să înțeleagă ce spun.

Trecerea de la spaimă la grijă

Spaimele de excludere socială, de singurătate și de a nu fi iubită nu mai sunt prioritare. Ele sunt treptat înlocuite de griji relaxate, de plăcerea participării și a contemplării. Corpul în schimbare al femeii își impune realitatea declanșând un demers de autocunoaștere care să-i descopere ce îi lipsește, ce a neglijat, ce nu o mai reprezintă, ce o bucură, ce schimbări devin vitale.

Presiunea schimbărilor corporale generează o atenție psihică orientată spre propriul sine cu scopul reorganizării viitorului. În funcție de configurația nouă pe care o îmbracă viitorul și experiențele trecutului sunt reașezate. Regândirea trecutului reactivează spaime vechi. Schimbările de sine determină o stare de nesiguranță și de vigilență, iar pe fondul acestora  apar anxietatea și oboseala care determină la rândul lor hipersensibilitate și indisponibilitate.

Menopauza este inversul pubertății, ea scoate corpul din starea de fertilitate cu care femeia s-a identificat. Corpul, în plin proces de schimbare, renunță la o funcție importantă și pare că are nevoie de tratamente pentru a-și accepta condiția. Absența fertilității este o pierdere ce declanșează doliul cu toate etapele sale. Doliului fertilității este legat de uterul fizic sau simbolic a cărui funcție pare că era centrală. Simboluri ale maternității și fertilității sunt pierdute și plânse, iar femeia descoperă o mare parte din sine care a fost neglijată.

Bolile reorganizează schema corpului femeii ca să-i permită reașezarea într-o nouă funcționare.

Uterul în sine poate să sufere, ochii din cap ca simbol pentru copii și pentru ceea ce nu vedem cu ochi buni, de asemenea. Pielea ca organ protector și de contact poate fi afectată. Stresul crește tensiunea și colesterolul. Inima o ia razna, iar mintea nu se mai focusează și apar dificultăți de concentrare. Femeia crește în greutate și la propriu și la figurat căci dificultățile acomodării sunt mari.

Toate acestea însă nu sunt nici necesare, nici de evitat. Dacă apar, bolile pot favoriza procesul doliului vârstei anterioare, iar dacă nu, cu atât mai bine.

Doliul și negarea

Doliul fertilității idealizate presupune și o fază de negare care se poate manifesta ca o agățare de problemele centrale pentru adult: copiii, munca, părinții.

Femeia la premenopauză poate face copii care o pot introduce în colectivitatea mămicilor tinere îngăduindu-i un răgaz până la confruntarea cu vârsta sa. Femeia se poate lăsa prinsă și în mrejele dificultăților lor de viață ale copiilor ei mari. Aceștia o pot acapara cu o intensitate care să nu-i permită să se mai ocupe și de sine. Părinții ajunși bătrâni pot deveni și ei solicitanți așa încât femeia își mai poate amâna trăirile proprii. Munca poate să-i ofere femeii un refugiu convenabil mai ales că a ajuns deja la un grad de senioritate de la nivelul căruia se poate ocupa de implicarea sa creativă și de creștere.

O formă de negare poate fi și încercarea de anulare a maturității prin revenirea zgomotoasă la o adolescență mai profitabilă prin perspectiva pe care aceasta o are asupra viitorului. Regretul și privațiunile pot determina regresarea la vârste mai vechi, dar mult mai ofertante precum și agățarea de oameni văzuți capabili să fie salvatori. Negarea vârstei prezente prin arborarea alteia mai promițătoare permite eludarea pierderilor și concentrarea pe descoperirea unor noi interese și bucurii.

Apărările acționale sunt puneri în act care îi dau viața femeii peste cap, dar sunt preferabile unor puneri în corp care i-ar putea pune viața în pericol.

Prin urmare, societatea ar putea să fie îngăduitoare cu soluțiile contrafobice pe care le adoptă oamenii în situații dificile. Aceste soluții evidențiază faptul că bătrânețea este văzută cu spaimă pentru că nu este nicicum valorizată. Dacă am reuși să ne prețuim bătrânii sigur că lucrurile ar fi ceva mai simple în asumarea vârstelor de trecere.

Mai toate dificultățile acestei vârste simbolizează spaima de pierdere care în fapt se referă la frica de a reveni la un sine care a fost neglijat și auto-obiectualizat. E greu să ne vedem o valoare intrinsecă dacă aceasta a fost dată doar de faptul că ne-am pus în slujba altora: a partenerului, a copiilor, a vreunui serviciu, a tuturor celor care aveau o cât de mică nevoie.

În acest caz însă, pierderea permite regăsirea de sine și concentrarea pe descoperirea unui rost personal. Bucuria vieții este mai autentică atunci când trăim împreună cu alții și nu  și pentru ei. Deci menopauza este o perioadă de creștere, de evoluție ca oricare etapă de până acum. Prin potențialul ei de a asigura revenirea la sine, menopauza poate deveni chiar ofertantă după ce sunt depășite momentele de negare sau refuz.

Noi oportunități

Femeia, anterior redusă la capacitatea sa procreativă și de implicare socială, acum are șansa de a se redescoperi cu interese mult mai ample. Chiar și o femeie fără copii, prin faptul că își pune des problema frumuseții, raportarea este tot una care are legătură cu fertilitatea. Or, când fertilitatea este esențială, sigur că pierderea ei aduce oportunitatea de a scoate la iveală toate celelalte dimensiuni umane atât de neglijate.

Oricum s-ar petrece individual traversarea menopauzei, aceasta presupune o renaștere într-o formă mult mai conștientă de sine. Unde a fost vigilență se instalează relaxarea, unde a fost anxietate se instalează încrederea, unde a fost frică se instalează liniștea. Îngrijorarea pentru ceilalți, pretențiile și așteptările de la aceștia pot de-acum să fie înlocuite cu acceptare. Drumul spre toate acestea se face prin obținerea unei griji constante de sine.

Premenopauza, menopauza și postmenopauza fac parte dintr-un proces al descoperirii de sine și al evoluției personale. Când acest proces e blocat pe undeva, resentimentul și frustrarea vor genera tabloul unei permanente nemulțumiri proiectate în afară. Dezechilibrul psihologic necesar procesului de creștere se poate adânci și poate genera tabloul unor tulburări. Sigur că un sprijin psihologic în aceste etape de viață este salutar.

Recunoaștem blocajele traumatice când vedem cum ne transformăm din idealizata Zână bună și solară într-o Babă Cloanță la fel de idealizată, dar în negativ: rea, bârfitoare, certăreață și resentimentară.

Orice deficiență fizică determină o revenire la sine similară chiar dacă apărările sunt altfel nuanțate. Prin urmare, descrierea menopauzei se poate potrivi cu orice situație în care ne confruntăm cu probleme grave de sănătate sau cu vreo deficiență.

Pentru bărbați, confruntarea cu diminuarea forței și abilităților fizice determină trăiri similare. Apare aceeași nevoie de revenire la sine și de constatare a propriei obiectualizări, a faptului că s-au tratat pe ei înșiși ca instrument de satisfacere a cerințelor altora. Pentru majoritatea bărbaților din Europa de est și nord, o astfel de constatare este cel mai adesea înecată în alcool pentru a nu mai putea ieși periculos la suprafață. Alcoolul nu poate fi soluția, el doar neagă o viață trăită deșert și nu-i dă omului șansa unei recuperări de sine.

Pensionarea

Adultul tânăr are putere de muncă și este integrat în medii socioprofesionale. Este cât de creativ și de productiv poate fi. Adultul își satisface prin activitate mai multe nevoi: de afirmare, de atașament, de apartenență. Astfel, activitatea este o formă esențială de manifestare a adultului din cultura noastră.

Vârsta adultă este însoțită de unele degradări corporale lente generate de îmbătrânire, sau acute survenite în urma bolilor grave sau a accidentelor. Când aceste degradări ajung să afecteze capacitatea de implicare socială și chiar independența, omul este nevoit să-și reconsidere locul în comunitate.

În comunitățile care valorizează forța fizică, femeile sunt mai puțin valorizate decât bărbații care sunt superiori sub acest aspect. Dacă forța fizică este valoarea de raportare, toate celelalte aspecte vor fi raportate la aceasta. Într-o astfel de societate, femeile sunt considerate mai puțin valoroase intelectual, moral și sunt plătite mai puțin pentru o muncă similară.

Societatea noastră, deși este tehnologică și democratică, totuși are reminiscențe care arată că forța fizică a fost cea mai importantă valoare. De pildă, s-a pus problema organizării unei olimpiade de matematică diferită pentru fete și pentru băieți. Sigur că fetele nu pot concura cu băieții în olimpiade sportive, dar matematica nu e un sport fizic, iar intelectul nu are diferențe de gen. Prin urmare, intelectul continuă să fie văzut prin raportare la forța fizică.

Într-o societatea care privilegiază forța fizică, bărbaților le este cel mai greu să-și asume pierderea acesteia, dar și a tuturor celorlalte dimensiuni asociate. Astfel, orice imposibilitate temporară de manifestare prin activitate determină o mare suferință a bărbatului.

Excluderea din activitate, este dificilă pentru ambele sexe căci ne face să ne simțim inapți, neprețioși, excluși social. Ea activează spaima de singurătate, de a nu aparține, de a nu fi protejați. Stima de sine scade foarte mult și se instalează sentimentul inutilității și al lipsei de sens. Totuși, cu cât așteptarea socială este mai mare, cu atât suferința crește în astfel de situații.

Având în vedere aceasta, e necesar ca educația să le formeze tinerilor o încredere în sine stabilă precum și competențe care să le permită să-și găsească sau să-și facă loc în orice societate. Astfel, lipsa unui loc de muncă să nu fie văzută ca un eșec, ci ca o situație temporară care-i permite omului o mai profitabilă poziționare în lume.

Pensionarea este un fenomen social care, de asemenea, are nevoie de o regândire având în vedere degradarea sănătății oamenilor, mai ales a bărbaților, în primul an după pensionare. Contează foarte mult semnificația socială și personală pe care o are această etapă, iar această semnificație este ușor de modelat cultural.

În spațiul românesc, femeile sunt încurajate să se ocupe de casă, de nepoți, de bătrâni. Astfel, ieșirea la pensie nu înseamnă ieșirea din social, ci posibilitatea de a fi mai prezentă în familia extinsă. De asemenea, femeile, care au trecut deja prin menopauză, sunt mai pregătite să facă față pensionării. Bărbații însă, mai ales cei care își petreceau o mare parte din zi la serviciu și nu mai aveau energie pentru a se implica în familie, se simt inutili social și familial.

Sentimentul de a nu avea un rost duce repede la degradarea sănătății și, cu timpul, la autoeliminarea din viață dacă nu este găsită o soluție personală. Lucrurile încep să se schimbe odată cu implicarea egală a partenerilor în viața de familie.

În țările unde oamenii au un câștig bun care le permite o pensionare decentă, timpul câștigat poate fi învestit în activități de hobby. Oamenii se pot gândi să-și deschidă mici afaceri care le aduc bucurie, să călătorească, să facă studii și orice le aduce bucurie.

Rostul vieții și depresia

Când se instalează depresia generată de lipsa de rost pe care o lasă în urmă pensionarea, oamenii pot să adopte soluții de tot felul. Pot să-și trăiască schimbările întorcându-se la adolescență. Adolescența este o vârstă cu schimbări similare, dar cu o perspectivă mult mai bună, ceea ce permite adultului matur să fugă de bătrânețe.

Așa se explică investițiile frivole, renunțarea la relații vechi și crearea unora noi, îndrăgostirile și manifestările bizare pentru cei din jur. Sunt, în fapt, soluții contrafobice care permit fuga disperată de bătrânețe.

Toate aceste soluții sunt preferabile bolii care altfel, riscă să se instaleze în vidul lăsat de absența activității cu sens social.

Dar și boala îi permite omului să se valorizeze, să se prețuiască, să se îngrijească, să se vadă prețios. Boala îi oferă omului și un ritual, îi organizează ziua și-i oferă contacte sociale cu medici, cu familia și cu alți bolnavi. Ar fi de dorit ca toate acestea să se poată petrece în contexte mai favorabile de care oamenii să profite. Banii pot fi o plată mai bine investită în activități de plăcere decât în spitalizări de nevoie.

Pregătirea din timp a pensionării

Alegerea la pensionare a unor activități interesante realizate cu plăcere presupune o pregătire din timp până când nu se instalează sentimentul inutilității care să determine o autoexcludere inconștientă dintr-o viață prea puțin ofertantă.

Știind cât de importantă este activitatea și socializarea putem asigura pensionarea pregătind mai multe grupuri de apartenență în care omul să poată activa cu o frecvență constantă.

Omul pensionat nu-și pierde valoare profesională și de aceea el poate fi integrat în anumite activități în care să-și poată transmite experiența, în care să poată oferi formare, supervizare și consultanță tinerilor doritori. Pensia ar trebui să le permită oamenilor, după o viață întreagă de muncă, să-și poată deschide o afacere mică, să se ocupe de grădină, de tot felul de hobby-uri, de călătorii și întâlniri cu prietenii, de cursuri și pregătiri. Pensionarul ar trebui să aibă libertatea de a se ocupa de ceea ce-i place și își dorește fără a se preocupa de ziua de mâine, având în vedere că a cotizat peste 30 de ani pentru aceasta.

Înșelarea pensionarilor de către stat prin pensii de nimic și prin servicii de sănătate nesatisfăcătoare arată cât de puțin civilizați suntem. Ne-am construit statul tocmai pentru a elimina legea junglei și pentru a ne oferi o viață echitabilă. Or despre ce echitate putem vorbi când un om care, a muncit toată viața pentru comunitatea sa și a contribuit consistent la fondul de pensii, nu poate dispune de un trai decent? Știind cum sunt tratați pensionarii cum s-ar putea gândi oamenii cu bucurie la perioada pensionării?

Noi oportunități

De asemenea, pensionarea presupune ca pentru prima dată în viață omul să-și poată gestiona singur timpul, să-și organizeze activitățile și să-și asume implicarea.

Dacă am fost riguros organizați începând cu primele instituții școlare și apoi cu cele lucrative nu putem fi pregătiți pentru libertatea de a dispune de timp și de a ne stabili singuri activitățile. Ne-a fost greu să acceptăm să lucrăm după un program și niște obiective care nu ne aparțineau, dar odată ce am făcut asta întreaga viață, ne este dificil să ne găsim locul și sensul fără acestea.

Ieșirea societății noastre din industrialism vine și cu o soluție pentru aceasta: o implicare flexibilă și individualizată la locul de muncă. Aceasta permite o sporire a creativității și eficienței în muncă precum și o ieșire la pensie mai lină, mai puțin bruscă și adaptată la fiecare. Cu cât munca noastră este mai liber integrată în viață, cu atât pensionarea ne va afecta mai puțin căci trecerea va fi doar una birocratică și nu ne va schimba felul în care ne trăim viața.

Prin urmare, educația ar putea fi mai mult centrată către formarea unor aptitudini pentru munca independentă, plină de inițiativă, ofertantă în sine și nu doar prin recompensa financiară. Bucuria de a munci determină o viață trăită cu rost și independența care permite transformarea activităților pe potriva fiecărei vârste.