Cât de eficientă este psihanaliza atunci când vrem să scăpăm de simptome deranjante? Durata mare a psihanalizei o face impracticabilă? Este ea o psihoterapie adresată doar unei „caste”? Psihanaliza este doar pentru oameni cu probleme sexuale sau pentru „nebuni”? Îmi pot pierde talentul dacă merg la psihanalist ? Mai este psihanaliza actuală după un secol de la Freud?

Acestea și multe altele încă sunt întrebări cu care m-am confruntat ca psihanalist. Sunt întrebări care înscriu psihanaliza în mitologia secolului nostru: în jurul ei se brodează fantasme, se țes imagini de basm, apar stereotipuri decorative, se construiesc temeri și se încearcă răspunsuri diverse. Toate acestea păstrează vie psihanaliza, îi permite să folosească fiecăruia după nevoie, să ni se dezvăluie ca artă a înțelegerii omului cu efect eliberator.

Psihanaliza îi ajută pe oamenii nebuni?

Nu ştiu în alte psihoterapii cum se întâmplă, dar în psihanaliză, cel care cere sprijinul este pacientul. El îşi conştientizează o problemă, doreşte să-i fie mai bine și de aceea apelează la ajutorului unui psihanalist.

Shakespeare, în Regele Lear, spune că omul nu este de tot nebun dacă poate cere ajutor. Tot astfel, omul care cere sprijin psihoterapeutic este conștient de dificultatea în care se află, întrevede posibilitatea vindecării, cere sprijin, are încredere, se implică, e consecvent, îşi gestionează resursele afective, de timp şi financiare - se dezvoltă.
E un demers imposibil pentru un om nebun.

Psihanaliza nu este o psihoterapie pentru „nebuni”, dar nu înseamnă că nu este pătrunsă de fascinația psihozei.
Pentru psihanaliză, întreaga evoluție a omului este un balans între boală și sănătate, balans care invocă nevoia de echilibru. Cu cât echilibrul este mai precar, cu atât tulburarea afectivă se vădește a fi mai veche, mai grea, mai absorbitoare, mai greu de înțeles pentru ceilalți, ajungând până la ceea ce numim nebunie.

Nebunia este deci un miraj al psihanalizei care, prin numeroși psihanaliști ai săi (Jung, Lacan, Bion, Kohut, Casement etc.), se străduiește să înțeleagă neînțelesul, să accepte inacceptabilul, să sprijine intangibilul, să dezlege misterul, să ispitească psihoza către sănătate.

Adesea, „nebunul satului” este considerat cel care nu preia cultura grupului. Or toate culturile se structurează în jurul unor idealuri nebune prin care instaurează reguli și legi constrângătoare. Cultura unui grup normalizează prin practicare extinsă multe comportamente patologice. Aceasta l-a îndreptățit pe Freud să remarce că ce face „toată lumea” nu este nici pe departe un indicator de sănătate. Prin urmare, „nebunii unor sate” pot fi oameni care nu vor să întărească prin practică o patologie de grup. În acest caz, „nebunii” sunt cei care se mențin sănătoși în situații de patologie colectivă, oferind tuturor șansa vindecării.

De asemenea, multe dintre stările noastre și ale altora sunt considerate nebunești din cauza faptului că nu sunt raționale și nici inteligibile. Or stările noastre emoționale au alte legi de raportare care nu sunt cele ale rațiunii și nu se potrivesc cu aceasta. Noi nu suntem doar rațiune și e bine că este așa. Dacă am trecut de 20 de ani știm bine că raționamentele noastre conștiente dau greș adesea. Pe de altă parte, cultura noastră nu ne ajută să ne înțelegem emoțiile, nici măcar să le identificăm și să le numim. În această situație ni se pare nebunesc ce nu putem înțelege.

Psihanaliza, în acest caz, permite identificarea, numirea și recuperarea afectelor personale de care ne-am îndepărtat dureros. Când mintea nu se mai separă de corp, când rațiunea nu se mai separă de emoții, întreaga viață recapătă rosturi pierdute. Sigur că este vindecător să ne putem regăsi pe noi înșine.

Chiar dacă Psihanaliza nu se poate descurca singură cu dificultăți psihotice, ea este foarte potrivită atunci când ne simțim îndepărtați de noi înșine sau de lumea în care trăim. E potrivită pentru situațiile în care ne dorim să devenim inteligibili, unitari, să renunțăm la „războaiele civile” din noi înșine și la „luptele de gherilă” cu cei de lângă noi.

Psihanaliza se adresează oamenilor cu probleme sexuale ?

Psihanaliza nu este nicicum interesată de probleme, de boală, de simptome de orice natură ar fi ele (sexuală sau nu). Psihanaliza se adresează omului ca întreg, unitar cu tot trecutul, prezentul și viitorurile sale. Sunt importante pierderile care au nevoie să fie plânse și acceptate împreună cu spațiile goale lăsate. Sunt importante momentele de copleșire și de forță. Sunt importante durerile unui potențial neîmplinit, ale unor posibilități irosite care dezvăluie locuri libere pentru manifestări viitoare. Sigur că în toată această complexitate a potențialului de energie vitală sexualitatea oferă o metaforă foarte bună pentru forțele noastre creativive și constructive.

Psihanaliza oferă n cadru strict (simplu și neschimbător) și sigur (fără judecăți și cerințe) pentru ca omul să-și poată exercita libertatea de a se descoperi, de a se dezvolta. Direcţia psihoterapiei psihanalitice îi aparţine în totalitate pacientului. Psihanalistul doar îl urmează, descoperind acel potențial ascuns care nu se putea manifesta și pentru împlinirea căruia omul a venit de fapt. Acest potențial de creștere implică mai mereu sexualitatea fie direct, fie în formă sublimată: ca forță creativă sau de construcție.

Psihanaliza vizează personalitatea ca întreg şi nu este compatibilă cu o abordare unilaterală.
Tocmai pentru unitate, se înţelege că din abordarea psihanalitică nu poate lipsi sexualitatea aşa cum nici organele sexuale nu lipsesc din corpul omului. Dar sigur, că nici nu ne reducem la acestea.

Freud s-a străduit să arate că dacă ne ascundem organele sexuale din motive sociale, nu înseamnă că ele nu există. Ba mai mult, cu cât le negăm conştient existenţa cu atât ajung să ne domine inconştient, iar mecanismul este foarte simplu, inteligibil chiar pentru copii.

O fetiţă de 5 ani, la orice întrebare răspundea cu unul dintre cuvintele: caca, pipi, pârţ. Acestea erau cuvinte tabu pentru a căror rostire fusese pedepsită. Ea îşi asumase acum rolul de a-i însănătoşi pe adulții din jur arătându-le că există, în mod firesc, toate acestea. Tabuul impus prin pedeapsă însă o orientase spre a decupa din realitate doar aspectele interzise, renunţând la unitate.

Psihanaliza găsește leac pentru simptome psihologice ?

Simptomul este o creaţie autoterapeutică a psihicului uman pentru instaurarea echilibrului.
Uneori însă, plata pentru acest echilibru este prea mare, iar omul este tentat să găsească o soluţie rapidă şi eficientă centrată pe dizolvarea simptomului. Aşa au apărut numeroase psihoterapii (diferite de psihanaliză) ce propun remedii clare într-un număr de şedinţe. Acestea sunt adesea eficiente în ceea ce-și propun și foarte potrivite oamenilor care caută aceasta.

Psihanaliza însă are respect pentru simptom, pentru intenţia lui terapeutică şi de aceea nu i se opune.
Simptomul este o soluţie de moment pe care omul a găsit-o, iar destructurarea lui poate fi periculoasă. Un simptom necesar dizolvat poate genera urgenţa înlocuirii cu altul mai puternic, care să nu mai poată fi uşor de extras. Așa se face că frica de aglomeraţie se poate înlocui cu insomnie, spaima de lift cu tahicardie, riposta necontrolată cu migrene și altele asemenea (alăturarea este pur aleatorie). Tocmai datorită „principiului economic” (Freud) oamenii nu fac degeaba nici măcar ceea ce ajunge să-i deranjeze. Prin urmare nu distrugerea simptomului este calea vindecării, ci înțelegerea cauzei care l-a generat. Cauzele vin adesea din nevoi neîmplinite pentru că au fost înlocuite cu nevoile altora, cu dorințe sau cu cerințe. Când învățăm să ne neglijăm nevoile trăim în deficit, iar simptomul nu face decât să încerce să ne apropie de o satisfacere chinuită și mascată a unor trebuințe naturale. De aceea, în psihanaliză simptomul este un far care ne călăuzește către zona deficitară care are nevoie de atenție.

Prin psihanaliză, omul descoperă surse ale unor tensiuni, deznoadă legări traumatice şi găseşte soluţii multiple pentru aceeaşi problemă, îşi descoperă resurse pe care nu le putea accesa. Atunci când suntem liberi să ne punem pe primul plan, să ne ocupăm de noi înșine, avem și alternative dintre care le putem alege pe cele care ni se potrivesc cel mai bine. sigur că nu vom mai alege calea chinuită și ascunsă a simptomului, când avem variante luminoase și eficiente cu beneficii maxime şi costuri minime.
Pe această cale simptomul dispare nu pentru că ne-am luptat cu el, ci pentru că nu mai este necesar.

O pacientă a cerut sprijin psihanalitic pentru că îi era frică să rămână singură cu bebeluşul ei în casă, o alta pentru că voia să nu mai aibă migrene şi o alta pentru că îşi dorea un copil şi o familie, dar se îndrăgostea doar de bărbaţi însuraţi. În nici una dintre aceste situaţii, problema de fond nu era în locul indicat de simptom. Deşi simptomele erau atât de diferite parcursul acestor paciente a indicat un drum comun: nevoia de creştere, de individuare, de reluare a dezvoltării dintr-un loc vechi al „împietririi”.

Psihanaliza durează foarte mult în timp ce alte psihoterapii sunt mai eficiente ?

Este foarte adevărat că parcursul psihanalitic este de durată, or poate că o psihoterapie psihologică (comportamentală, cognitivistă, gestaltistă etc.) sau un curs despre cum să gestionezi situații dificile ar avea efecte mai rapide.

Psihanaliza nu se grăbește căci se acordă la ritmul pacientului, nu tinde spre rezolvări, căci aspiră la unitate profundă, nu caută soluții, căci vizează înțelegeri și elaborări.
Psihanaliza înseamnă deznodare a traumei și reluare a creșterii din locurile unde s-au produs blocaje. Psihanaliza este un mod de viață al unui om care crește. Dacă nu grăbim un copil să crească mai repede, nu vom zori nici dezvoltarea omului prin psihanaliză.

Psihanaliza e periculoasă căci poate „dizolva” talente și înzestrări ?

Omul are o înzestrare curioasă: el caută doar ceea ce va fi fost găsit și se teme să nu rămână păgubaș de ceea ce a pierdut deja.

Dacă ceva ne este propriu, ne definește, face parte profund din ființa noastră, apoi nimeni și nimic nu ni-l poate lua.

De aceea, înainte de a vedea ce influență are psihanaliza asupra omului va trebui să descoperim sursa individuală a „talentului”. Să ne întrebăm dacă acea capacitate creativă a omului este un simptom al bolii sale sau dacă este o sursă de sănătate și echilibru.

Între „creația-simptom” și „creația-sublimare” distincția este evidentă.
Atunci când este vorba despre „creația-simptom” vorbim despre boală, despre un comandament puternic ce supune existența omului tot mai mult. Omul nu este liber și nici nu se poate bucura de creația sa, el trebuie să lucreze tot mai mult și mai mult până ajunge în cele din urmă la epuizare. El se află sub dominația operei sale care îl secătuiește.

Când este vorba însă despre „creația-sublimare”, omul a atins stadiul cel mai înalt al maturității sale afective și nu mai are altceva de făcut decât să-și consolideze eul în raport cu realizările sale, să găsească repere pentru autoechilibrare.

Astfel, psihanaliza, în primul caz, ar putea să „dizolve” fără voie simptomul, iar în al doilea caz ar putea să nu fie necesară. Cum însă în realitate lucrurile nu sunt extreme, psihanaliza poate sprijini descoperirea căii către libertate, către asumarea de sine cu destin cu tot.

Este posibil ca urgența de a crea să nu mai existe în cazul „creației-simptom”. Psihanaliza însă îi permite omului să-și deschidă calea către „creația-sublimare”, către sensul matur al existenței.

Omul îşi va pierde talentul doar dacă acesta este un simptom, o expresie a bolii. În timp însă creativitatea omului este sporită prin capacitatea de sublimare obţinută prin psihanaliză.
Degajat de povara unor traume vechi, a unor poveri purtate fără voie, omul îşi creşte forţa eului şi pe cea de creaţie.

Psihanaliza este o concepţie a lui Freud de acum 100 de ani şi nu poate fi actuală ?

Freud, ca şi alţii mari gânditori, a avut capacitatea de a intui o realitate deja existentă, de a o numi, de a o problematiza şi de a deschide un domeniu de cunoaștere.

Merele cădeau şi înainte ca Newton să sesizeze aceasta, dar numai el a putut utiliza banalul fenomen la îndemâna tuturor pentru o explicație majoră (precum gravitația). Lui Newton i-a urmat Einstein care relativizează obiectivitatea celorlalți.

Analog cu întâmplările din Fizică și Psihanaliza are un drum similar. Socrate, prin maieutica sa, arată că adevărul este în fiecare, la fel și știința lui, numai că oamenii „nu știu că știu” și le trebuie un cadrul asigurător în care să se poată regăsi, redescoperi. Chiar babele care descântă de boală, deochi, coșmaruri și altele asemenea, arată că ele știu originea psihică a tuturor acestor legări.

Freud, ca și Newton, s-a oprit asupra banalului, l-a cercetat și a descoperit miracolul: inconștientul.
Ca și gravitația, și inconștientul exista înainte ca Freud să-l numească. Odată numit însă, el poate permite o mai amplă înțelegere a naturii umane – înțelegere care se putea numi oricum, dar Freud a botezat-o psihanaliză.

Psihologiile moderne l-au dat uitării pe Freud, altele îl consideră desuet, altele limitat, dar toate îi folosesc conceptele, descoperirea, înțelegerea, considerându-i gândirea un bun natural, general uman – e bine așa, ceea ce a gândit el rămâne după sine și prin „copiii” ce-i poartă numele și prin cei ce nu.

Psihanaliza însăși își respectă originile freudine, sau se detașează de ele prin varii curente și școli, dar cu fiecare creator al său se îmbogățește, devine mai profundă, mai sigură, mai temeinică.
Ca orice domeniu, şi psihanaliza se adaptează permanent la realitățile fiecărei societăți redescoperind miracolul individual al fiecăruia dintre pacienții săi.

Psihanaliza se adresează doar unui cerc strâmt al celor iniţiaţi ?

Ideea că psihanaliza ar fi un fel de lojă masonică (mă ierte masonii nepsihanalişti), un fel de club al vrăjitoarelor, este destul de răspândită.

Idei precum acelea că inconștientul nostru ne ghidează acțiunile, că ceea ce simțim în prezent este evocarea a ceea ce am simțit când eram copii, că cele mai crunte coșmaruri pot ilustra dorințe profunde – sună cam de speriat, oricum contra tuturor construcțiilor noastre civilizate de acoperire și cenzură.
Așa se face că psihanaliza pare un demers natural unui copil și unul vrăjitoresc poate pentru adulți.

La această percepție se adaugă și aura mistică pe care și-o creează unii psihanaliști în jurul lor (deh… nimeni nu este perfect). E tentant adesea, chiar și după o psihanaliză personală, să crezi că ai cheia înțelegerii a tot și toate, să intelectualizezi ceea ce simți și să arunci priviri superioare de la nivelul limbajului an-tan-te al breslei. Îmi permit s-o spun aceasta pentru că şi eu am trecut printr-o astfel de etapă pe care nu o neg, ba chiar o consider prolifică pentru înțelegerea psihanalitică a eului (și care se află exprimată în prima mea carte de-un ermetism înduioșător).
Ca și în viață, și în psihanaliză, starea de înțelepciune se obține, greu și treptat.

De asemenea, există psihanalişti care se pot exprima şi în limbajul obişnuit aşa cum a făcut-o Freud (asta nu înseamnă că nu-l ador pe Lacan, un desăvârşit creator și vorbitor de „psihanalită”).

Psihanaliza însă, este un domeniu mai presus de reprezentanții săi. Este un domeniu al descoperirii de sine cu umilință, al acceptării naturii umane cu tot cu imperfecțiunea sa, cu bune și rele, cu frumoase și urâte „așa cum îi este dat omului să trăiască pe lumea aceasta” (după cum ne spune Creangă ca nepsihanalist).

Psihanaliza se adresează doar intelectualilor ?

Psihanaliza reia intuiţia copilului asupra lumii, întrebările simple pe care şi le pune fiecare în existenţa sa, se străduiește să înțeleagă dorinţele noastre profunde care nu sunt nicidecum esoterice şi nici intelectuale.

Personal, pot spune că exprimările psihanalitice cele mai fascinante pe care le-am auzit au aparținut copiilor sau oamenilor simpli, dar cu o personalitate integrală. Aceasta arată că putem descoperi înțelepciune în copilărie precum și în existențe prea puțin elaborate intelectual.

Cu toate acestea, toate pacientele mele sunt intelectuale. Adică femei capabile să se întrebe care sunt motivele profunde; să cerceteze posibile cauze; să meargă pe ipoteze, uneori false; să fie curioase și să se bucure de descoperirile inconștientului propriu.
Psihanaliza are mult de furcă cu acei intelectuali care se apără cu ajutorul unor construcții mentale de propria lor umanitate față de care se cred superiori. Sunt situații în care intelectul a fost utilizat pentru claustrarea emoțiilor, dar tot el are cheia eliberării.
Prin urmare, da, intelectul ne aparține iar demersul psihanalitic este și unul intelectual fără să se reducă la acesta. În psihanaliză ne regăsim cu totul și nu ne putem lipsi nici de rațiune, nici de intelect.