Cât de eficientă este psihanaliza atunci când vrem să scăpăm de simptome deranjante? Durata mare a psihanalizei o face impracticabilă? Este ea o psihoterapie adresată doar unei „caste”? Psihanaliza este doar pentru oameni cu probleme sexuale sau pentru „nebuni”? Îmi pot pierde talentul dacă merg la psihanalist ? Mai este psihanaliza actuală după un secol de la Freud?

Acestea și multe altele încă sunt întrebări cu care m-am confruntat ca psihanalist. Sunt întrebări care înscriu psihanaliza în mitologia secolului nostru: în jurul ei se brodează fantasme, se țes imagini de basm, apar stereotipii decorative, se construiesc temeri și se încearcă răspunsuri diverse. Toate acestea păstrează vie psihanaliza, îi permite să folosească fiecăruia după nevoie, să ni se dezvăluie ca artă a înțelegerii omului.

Psihanaliza îi ajută pe oamenii nebuni?

Nu ştiu în alte psihoterapii cum se întâmplă, dar în psihanaliză, cel care cere sprijinul este pacientul. El îşi conştientizează o problemă, doreşte să-i fie mai bine și de aceea apelează la ajutorului unui psihanalist.

Shakespeare, în Regele Lear, spune că omul nu este de tot nebun dacă poate cere ajutor. Tot astfel, omul care cere sprijin psihoterapeutic este conștient de dificultatea în care se află, întrevede posibilitatea vindecării, cere sprijin, are încredere, se implică, e consecvent, îşi gestionează resursele afective, de timp şi financiare - se dezvoltă.
E un demers ce îmi pare imposibil pentru un om nebun.

Psihanaliza nu este o psihoterapie pentru „nebuni”, dar nu înseamnă că nu este pătrunsă de fascinația psihozei.
Pentru psihanaliză, întreaga evoluție a omului este un balans între boală și sănătate, balans care invocă nevoia de echilibru. Cu cât echilibrul este mai precar, cu atât tulburarea afectivă se vădește a fi mai veche, mai grea, mai absorbitoare, mai greu de înțeles pentru ceilalți, ajungând până la ceea ce numim nebunie.

Nebunia este deci un miraj al psihanalizei care, prin numeroși psihanaliști ai săi (Jung, Lacan, Bion, Kohut, Casement etc.), se străduiește să înțeleagă neînțelesul, să accepte inacceptabilul, să sprijine intangibilul, să dezlege misterul, să ispitească psihoza către sănătate.

În aspirația sa de înțelegere profundă, Psihanaliza îşi modifică tehnica şi cadrul, încearcă să se adapteze şi să poată oferi sprijin oamenilor şi în situaţii de puternică regresie, în stări de profundă tulburare afectivă. Cu toate acestea, psihanaliza singură, nu reușește să facă față stărilor de criză psihotică deși aspiră către o asemenea înțelegere.

Psihanaliza se adresează oamenilor cu probleme sexuale ?

Psihanaliza nu este nicicum interesată de probleme, de boală, de simptome de orice natură ar fi ele (sexuală sau nu). Psihanaliza se adresează omului ca întreg, unitar cu tot ce este, a fost şi va fi, cu toate pierderile, copleşirile şi evoluţiile sale.

De asemenea, direcţia psihoterapiei psihanalitice îi aparţine în totalitate pacientului. Psihanalistul doar îi oferă un cadru sigur în care pacientul se poate dezvolta, dar nu-i direcţionează gândurile, nu-i oferă sugestii, nu-i dă soluţii.

Psihanaliza vizează personalitatea ca întreg şi nu este compatibilă cu o abordare unilaterală.
Tocmai pentru unitate, se înţelege că din abordarea psihanalitică nu poate lipsi sexualitatea aşa cum nici organele sexuale nu lipsesc din corpul omului.

Freud s-a străduit să arate că dacă ne ascundem organele sexuale din motive sociale, nu înseamnă că ele nu există. Ba mai mult, cu cât le negăm conştient existenţa cu atât ajung să ne domine inconştient, iar mecanismul este foarte simplu, inteligibil chiar pentru copii.

O fetiţă de 5 ani, la orice întrebare răspundea cu unul dintre cuvintele: caca, pipi, pârţ. Acestea erau cuvinte tabu pentru a căror rostire fusese pedepsită. Ea îşi asumase acum rolul de a-i însănătoşi pe adulții din jur arătându-le că există, în mod firesc, toate acestea. Tabuul impus prin pedeapsă însă o orientase spre a decupa din realitate doar aspectele interzise, renunţând la unitate.

Psihanaliza găsește leac pentru simptome psihologice ?

Simptomul este o creaţie autoterapeutică a psihicului uman pentru instaurarea echilibrului.
Uneori însă, plata pentru acest echilibru este prea mare, iar omul este tentat să găsească o soluţie rapidă şi eficientă centrată pe dizolvarea simptomului. Aşa au apărut numeroase psihoterapii de sorginte psihologică (diferite de psihanaliză) ce propun remedii clare într-un număr de şedinţe.

Psihanaliza însă are respect pentru simptom, pentru intenţia lui terapeutică şi de aceea nu i se opune.
Simptomul este o soluţie de moment pe care omul a găsit-o, iar destructurarea lui poate fi periculoasă. Un simptom necesar dizolvat poate genera urgenţa înlocuirii cu altul mai puternic, care să nu mai poată fi uşor de extras. Așa se face că frica de aglomeraţie se poate înlocui cu insomnie, spaima de lift cu tahicardie, riposta necontrolată cu migrene și altele asemenea (alăturarea este pur aleatorie).

Prin psihanaliză, omul descoperă surse ale unor tensiuni, deznoadă legări traumatice şi găseşte soluţii multiple pentru aceeaşi problemă, îşi descoperă resurse pe care nu le putea accesa. Atunci când are alternative, omul îşi alege în mod natural soluţia cea mai potrivită pentru el, cea mai eficientă cu beneficii maxime şi costuri minime.
Pe această cale a psihanalizei, indirect, simptomul este părăsit doar atunci când nu mai este necesar.

O pacientă a cerut sprijin psihanalitic pentru că îi era frică să rămână singură cu bebeluşul ei în casă, o alta pentru că voia să nu mai aibă migrene şi o alta pentru că îşi dorea un copil şi o familie, dar se îndrăgostea doar de bărbaţi însuraţi. În nici una dintre aceste situaţii, problema de fond nu era în locul indicat de simptom. Deşi simptomele erau atât de diferite parcursul acestor paciente a indicat un drum comun: nevoia de creştere, de individuare, de reluare a dezvoltării dintr-un loc vechi al „împietririi”.

Psihanaliza durează foarte mult în timp ce alte psihoterapii sunt mai eficiente ?

Este foarte adevărat că parcursul psihanalitic este de durată, or poate că o psihoterapie psihologică (comportamentală, cognitivistă, gestaltistă etc.) sau un curs despre cum să gestionezi situații dificile ar avea efecte mai rapide.

Psihanaliza nu se grăbește căci se acordă la ritmul pacientului, nu tinde spre eficiență, căci aspiră la unitate profundă, nu caută rezolvări, căci vizează înțelegeri și elaborări.
Psihanaliza înseamnă deznodare a traumei și reluare a creșterii din locurile unde s-au produs blocaje. Dacă nu grăbim un copil să crească mai repede, nu vom zori nici dezvoltarea omului prin psihanaliză.

Psihanaliza e periculoasă căci poate „dizolva” talente și înzestrări ?

Omul are o înzestrare curioasă: el caută doar ceea ce va fi fost găsit și se teme să nu rămână păgubaș de ceea ce a pierdut deja.

Dacă ceva ne este propriu, ne definește, face parte profund din ființa noastră, apoi nimeni și nimic nu ni-l poate lua.

De aceea, înainte de a vedea ce influență are psihanaliza asupra omului va trebui să descoperim sursa individuală a „talentului”. Să ne întrebăm dacă acea capacitate creativă a omului este un simptom al bolii sale sau dacă este o sursă de sănătate și echilibru.

Între „creația-simptom” și „creația-sublimare” distincția este evidentă.
Atunci când este vorba despre „creația-simptom” vorbim despre boală, despre un comandament puternic ce supune existența omului tot mai mult. Omul nu este liber și nici nu se poate bucura de creația sa, el trebuie să lucreze tot mai mult și mai mult până ajunge în cele din urmă la epuizare. El se află sub dominația operei sale care îl secătuiește.

Când este vorba însă despre „creația-sublimare”, omul a atins stadiul cel mai înalt al maturității sale afective și nu mai are altceva de făcut decât să-și consolideze eul în raport cu realizările sale, să găsească repere pentru autoechilibrare.

Astfel, psihanaliza, în primul caz, ar putea să „dizolve” fără voie simptomul, iar în al doilea caz ar putea să nu fie necesară. Cum însă în realitate lucrurile nu sunt extreme, psihanaliza poate sprijini descoperirea căii către libertate, către asumarea de sine cu destin cu tot.

Este posibil ca urgența de a crea să nu mai existe în cazul „creației-simptom”. Psihanaliza însă îi permite omului să-și deschidă calea către „creația-sublimare”, către sensul matur al existenței.

Omul îşi va pierde talentul doar dacă acesta este un simptom, o expresie a bolii. În timp însă creativitatea omului este sporită prin capacitatea de sublimare obţinută prin psihanaliză.
Degajat de povara unor traume vechi, a unor poveri purtate fără voie, omul îşi creşte forţa eului şi pe cea de creaţie.

Psihanaliza este o concepţie a lui Freud de acum 100 de ani şi nu poate fi actuală ?

Freud, ca şi alţii mari gânditori, a avut capacitatea de a intui o realitate deja existentă, de a o numi, de a o problematiza şi de a deschide un domeniu de cunoaștere.

Merele cădeau şi înainte ca Newton să sesizeze aceasta, dar numai el a putut utiliza banalul fenomen la îndemâna tuturor pentru o explicație majoră (precum gravitația). Lui Newton i-a urmat Einstein care, începe a relativiza toată obiectivitatea celorlalți.

Analog cu întâmplările din Fizică și Psihanaliza are un drum similar. Socrate, prin maieutica sa, arată că adevărul este în fiecare, la fel și știința lui, numai că oamenii „nu știu că știu” și le trebuie un cadrul asigurator în care să se poată regăsi, redescoperi. Chiar babele care descântă de boală, deochi, coșmaruri și altele asemenea, arată că ele știu originea psihică a tuturor acestor legări.

Freud, ca și Newton, s-a oprit asupra banalului, l-a cercetat și a descoperit miracolul: inconștientul.
Ca și gravitația, și inconștientul exista înainte ca Freud să-l numească. Odată numit însă, el poate permite o mai amplă înțelegere a naturii umane – înțelegere care se putea numi oricum, dar Freud a botezat-o psihanaliză.

Psihologiile moderne cu nume interesante l-au dat uitării pe Freud, altele îl consideră desuet, altele limitat, dar toate îi folosesc conceptele, descoperirea, înțelegerea, considerându-i gândirea un bun natural, general uman – e bine așa, ceea ce a gândit el rămâne după sine și prin „copiii” ce-i poartă numele și prin cei ce nu.

Psihanaliza însăși își respectă originile freudine, sau se detașează de ele prin varii curente și școli, dar cu fiecare creator al său se îmbogățește, devine mai profundă, mai sigură, mai temeinică.
Ca orice domeniu, şi psihanaliza se adaptează permanent la realitățile fiecărei societăți redescoperind miracolul individual al fiecăruia.

Psihanaliza se adresează doar unui cerc strâmt al celor iniţiaţi ?

Ideea că psihanaliza ar fi un fel de lojă masonică (mă ierte masonii nepsihanalişti), un fel de club al vrăjitoarelor, este destul de răspândită.

Idei precum acelea că inconștientul nostru ne ghidează acțiunile, că ceea ce simțim în prezent este evocarea a ceea ce am simțit când eram copii, că cele mai crunte coșmaruri pot ilustra dorințe profunde – sună cam de speriat, oricum contra tuturor construcțiilor noastre civilizate de acoperire și cenzură.
Așa se face că psihanaliza pare un demers natural unui copil și unul vrăjitoresc poate pentru adulți.

La această percepție se adaugă și aura mistică pe care și-o creează unii psihanaliști în jurul lor (deh… nimeni nu este perfect). E tentant adesea, chiar și după o psihanaliză personală, să crezi că ai cheia înțelegerii a tot și toate, să intelectualizezi ceea ce simți și să arunci priviri superioare de la nivelul limbajului an-tan-te al breslei. Îmi permit s-o spun aceasta pentru că şi eu am trecut printr-o astfel de etapă pe care nu o neg, ba chiar o consider prolifică pentru înțelegerea psihanalitică a eului (și care se află exprimată în prima mea carte de-un ermetism înduioșător).
Ca și în viață, și în psihanaliză, starea de înțelepciune se obține, greu și treptat.

De asemenea, există psihanalişti care se pot exprima şi în limbajul obişnuit aşa cum a făcut-o Freud (asta nu înseamnă că nu-l ador pe Lacan, un desăvârşit creator și vorbitor de „psihanalită”).

Psihanaliza însă, este un domeniu mai presus de reprezentanții săi. Este un domeniu al descoperirii de sine cu umilință, al acceptării naturii umane cu tot cu imperfecțiunea sa, cu bune și rele, cu frumoase și urâte „așa cum îi este dat omului să trăiască pe lumea aceasta” (după cum ne spune Creangă ca nepsihanalist).

Psihanaliza se adresează doar intelectualilor ?

Psihanaliza reia intuiţia copilului asupra lumii, întrebările simple pe care şi le pune fiecare în existenţa sa, se străduiește să înțeleagă dorinţele noastre profunde care nu sunt nicidecum esoterice şi nici intelectuale.

Personal, pot spune că exprimările psihanalitice cele mai fascinante pe care le-am auzit au aparținut copiilor sau oamenilor simpli, dar cu o personalitate integrală. Aceasta arată că putem descoperi înțelepciune în copilărie precum și în existențe prea puțin elaborate intelectual.

Intelectul ne ajută să creăm apărări puternice pentru a ne menține o imagine de sine cu care ne considerăm identici, dar dincolo de asta, în psihanaliză, nu slujește la mai nimic.

Cu toate acestea, majoritatea pacienților mei, în afara copiilor, sunt intelectuali. Aceasta poate pentru că scrierile psihanalitice pot fi prea ermetice și creează o falsă imagine în care psihanaliza apare ca un demers al gândiri și nu al afectului.