Nevoi apărute la pubertate

Crescând, copilul își adaugă noi nevoi pentru care cere noi răspunsuri. Identificându-i trebuințele specifice e mai simplu să-l înțelegem și să-i fim alături.

Nevoia de tată

Așa cum pentru bebeluș, mama este indispensabilă, pentru copilul aflat la pubertate, tatăl este esențial. Putem spune că mama naște copilul, iar tatăl „naște” adolescentul. 

Tații sunt învățați să fie prezenți la zilele speciale ale copiilor. Li se pretinde o atenție intermitentă, când copilul are nevoie de constanță. Evenimentele speciale sunt punctuale, în timp ce cotidianul este format din nonevenimente. De asemenea, copilul nu poate susține rolul de animator pentru părinți. Nu părinții sunt cei care trebuie să participe la evenimentele copiilor, ci invers, copiii au nevoie să participe la viața cotidiană a părinților.

Pentru mama, copilul este special, or el are nevoie să fie apreciat și când este obișnuit. Tatăl ponderează trăirile, iar copilul constată că viața este prețioasă prin liniștea sa curgătoare nu prin senzații tari. El capătă astfel încredere să crească și să se asume.

Cred că lipsa tatălui se află la baza tulburărilor de adolescență ale copiilor, dar și ale societății. Când tatăl lipsește în copilărie, oamenii își ies extremist din sine, se afirmă narcisic și se cred Iisus. Se victimizează și amenință cu „răstignirea” (selfharm) dacă ceilalți nu fac și nu spun ce vor ei să audă. Admiră religii patriarhale punitive pe altarul cărora vor să se sacrifice. Sistemul nervos e biciuit cu senzații tari, tratat cu euforizante ca apoi să fie tranchilizat. Fără un tată, se pierd simțul umorului și simțul realității, iar autoconservarea nu mai funcționează.

Pentru binele ei, comunitatea trebuie să-și asume copiii prin respectarea rolului tatălui și prin suplinirea lui unde e cazul. Pot fi încurajați mai mulți bărbați să devină profesori care să le ofere copiilor un model masculin și să-i protejeze de propriile tentații spre risc.

Nevoia de intimitate

Corpul în schimbare nu mai oferă o protecție suficientă și de aceea copilul are nevoie de un „exoschelet” care să-l conțină. Copilul își extinde corpul psihic la un spațiu fizic căruia să-i aparțină. Camera copilului este de-acum o necesitate. Copilul decide cum își organizează și își întreține spațiul, când, cât și pe cine primește. Copilul își va îngriji sau neglija camera așa cum face și cu corpul său. El are nevoie să-și poată externaliza stările. 

Ca părinți putem fi disponibili și de ajutor, dar nu priește relației cu copilul să fim intruzivi sau să-i impunem reguli pentru spațiul său. Uneori, spaima ne face să fim furioși sau cronic nemulțumiți. Ne putem liniști cu gândul că e mai bine să „sufere” de neglijență camera copilului, decât corpul lui. Este o etapă necesară care trece, iar controlul nostru doar îi sporește durata.

Nevoia de protejare a sensibilității

Copilul în transformare este vulnerabil. El are nevoie de adulți care să-i considere normală sensibilitatea și să-l protejeze de critici, judecăți și atacuri. Sensibilitatea este un atuu nu o problemă, căci îl ajută pe copil să devină empatic și creativ.

Adulții educatori învață să respecte copilul și să-i facă loc să se exprime. Ironiile, neîncrederea, înspăimântarea, condiționarea și altele asemenea sunt ineficiente și rănesc sinele copilului care are mare nevoie să se simtă mândru și capabil.

Nevoia de conservare a energiei 

O mare parte din energia copilului este cheltuită cu transformarea prin care trece. El nu mai are energie nici să ceară darămite să răspundă solicitărilor celor din jur.

Noi, părinții, ne adaptăm la noul ritm al copilului, oscilând între bucurie și spaimă. Ne simțim eliberați când copilul stă în camera lui, dar suntem și speriați de lipsa bruscă de cerințe din partea lui. Copilul ne lasă timp, dar încă nu e autonom. El nu mai cere, nu pentru că nu are nevoi, ci pentru că nu are putere. Solicitările noastre menite să-l scoată din letargie, îl fac să se închidă și mai mult. Copilul are nevoie de timp pe care să-l petreacă în intimitate, dar și de prezența noastră discretă și nesolicitantă.

Părinții cu istoric depresiv în familie sunt mai alertați. Dar pe toți ne ajută să vedem pubertatea ca pe o etapă normală în care îi putem fi alături copilului fără să cerem și fără să motivăm.

Când ne relaxăm, putem sărbători schimbările copilului, transformându-le în oportunități care să-i sprijine independența, asumarea treptată și noi relații.

Garderoba rămasă mică este o șansă pentru cumpărarea unor haine de adolescent. Mofturile la masă ale copilului ne dau ocazia să-i oferim bani de buzunar cu care să se gospodărească.

Nevoia de necontaminare

Copilul care crește vrea să se cunoască, dar nu are energie pentru explorare. În această perioadă, cunoașterea nu este activă, ci pasivă, realizată prin oglindire. Copilul se recunoaște în ceilalți ca într-o oglindă care-i arată ce poate admira și ce poate respinge. E dificil să distingă la alții ce îi aparține lui și ce nu, de aceea copilul este ușor de „contaminat”. El preia așteptările, spaimele și mai ales etichetele cu care îl pricopsesc ceilalți. 

O contrapondere pentru contaminare este izolarea într-un spațiu sigur, inactivitatea și refuzul cerințelor. Sunt atitudini care ne sperie pe noi părinții, obișnuiți cu un copil implicat. Acum însă, putem vedea că nevoia copilului de retragere este o apărare împotriva contaminării. Copilul care revine constant la el însuși își ranforsează benefic stima de sine.

Nouă, părinților, ne este greu să nu patologizăm inactivitatea copiilor când trăim într-o lume care consideră lipsa de acțiune, timp pierdut. Dar, putem să observăm la noi înșine că, atunci când suntem în mișcare, mintea ne este centrată pe soluții, pe acțiuni, pe observarea celorlalți. Când suntem în repaus, gândurile se îndreaptă spre doruri, nevoi, proiecte și relații. Înțelegem că, la pubertate, copilul are nevoie să devină obiectul gândirii proprii, deci este vital să nu facă nimic.

Nevoia de exprimare 

Copilul e nevoit să-și stăpânească un corp nou și să se confrunte cu emoții nemaiîntâlnite. Cuvintele capabile să-i exprime stările îl ajută să-și construiască un eu lărgit care să le cuprindă. Alături de cuvinte, ritualurile îi sprijină integrarea în lume într-o nouă înfățișare. Când copilul nu dispune de cuvinte și de ritualuri face apel la ce îi oferă cultura sa. În cazul nostru, durerea este cea care face legătura între corp și emoții, între singurătatea persoanei și lume. 

Copilul se plânge de dureri în corp, uneori leșină, vomită sau are tulburări de somn. Medicul palpează expert corpul copilului, cere analize de sânge și pune diagnosticul: „copilul este bine, crește!” Deci anxietatea, rușinea, starea de copleșire sunt cunoscute medicului și nu sunt îngrijorătoare, ba dimpotrivă, a vorbit cu un ton care pe copil îl face să se simtă mândru. 

Este neprețuită o autoritate care verbalizează normalizator starea copilului. Când copilul nu găsește cuvinte adulte care să-l ajute, inventează un limbaj bizar împreună cu cei din generația sa. Rezultă o limbă neinteligibilă pentru ceilalți, dar care se impune cu forța șantajului emoțional. Știind aceasta, școala trebuie să ofere autoritatea protectoare care să permită copiilor exprimarea dificultăților emoționale prin interese intelectuale și de relație.

Spaimele copilului că este bolnav, dezagreabil sau bizar pot fi formulate ca teamă că nu are destui prieteni sau că nu are performanța școlară dorită. Profesorii întăresc stima de sine a copilului ajutându-l să-și evidențieze perspicacitatea, să colaboreze și să-i aprecieze pe ceilalți.

Școala poate fi spațiul salvării copilului, locul unde este respectat pentru el însuși, unde se descoperă capabil și ager, unde își poate admira colegii și își poate iubi prietenii. Chiar și nereușitele școlare și sociale trezesc îngrijorări benefice care au soluții la îndemână.

Nevoia de rost

Copilul luat de valul schimbărilor are nevoie să se agațe de ceva stabil. El este dispus să idealizeze orice element constant din proximitate: orice creangă de care își poate prinde coconul este bună. Când copilul își concentrează atenția și energia către un țel, este distras de la dificultățile prin care trece care în atrag narcisic în sine însuși. Scopul vieții pe care îl descoperă nu este relevant în sine, el doar îi oferă copilului ocazia să se strângă în jurul lui, să nu se risipească, să-și formeze capacitatea de autoconținere. În afara unui scop, copilul devine prea anxios și dispus la nevroze de tot felul.

Adulții educatori pot încuraja țelurile copilului fără să încerce să le gestioneze sau să le exploateze cu premii, concursuri sau alte condiționări. Nevoia de rost a copilului este atât de mare încât devine ușor de manipulat. Este un moment bun să trăiască și atracții care să-l vaccineze. Ele nu-i pot face rău copilului cu un mediu sigur. Prin urmare, în loc să intrăm într-o luptă de putere, negând idealurile copilului, putem să rămânem deschiși și disponibili.

Includerea în comunitate

Copilul se simte asemeni bobocului de lebădă din curtea rațelor, gata să fie agresat și alungat (Andersen, H.,C., 1965). Nu găsește un loc care să i se potrivească căci încă, nu știe cine este.

Pubertatea este mai ușoară pentru copil când are în jur o comunitate de adulți care-l include și-l apreciază. Adulții maturi emoțional văd normală vulnerabilitatea copilului și se așteaptă ca el să aibă nevoie de modele și de încurajare. Un astfel de suport este mai important decât genetica. Copilul care se simte respectat și valoros are curaj să-și asume sensibilitatea. 

Cu adulți maturi în jur, copilul nu are nevoie de validare în mediul online și nici de sprijinul emoțional al covârstnicilor. În aceste medii, vulnerabilitatea, atât de necesară dezvoltării emoționale, nu este decât un semn care marchează victima pentru agresori și pentru manipulatori.

La pubertate, copilul înțelege în ce fel de lume trăiește: într-una nemiloasă bazată pe relații de putere sau într-una ofertantă și diversă în care poate avea relații complexe. Impresia pe care o capătă acum îl determină fie să-și ascundă sensibilitatea, fie s-o folosească.