Nevoile adolescentului

Orice cultură e problematică deoarece a strâns și a încifrat o sumedenie de experiențe și de traume. Dar cu fiecare generație, ea are șansa terapiei, a repunerii în ordine a dificultăților sale. Adolescenții fac acest demers, dar nu se descurcă singuri. Ei au nevoie de sprijin.

Adolescența nu este doar un barometru cultural, ci și unul individual.  Ea evidențiază ce oferte a avut copilul și de ce manifestări a avut parte, care i-au fost dificultățile și ce mecanisme de apărare a construit.

Când înțelegem că adolescenții sunt în etapa soluționării problemelor culturii din care provin, ale familiei și propriei lor copilării, ne dăm seama cât de dificil trebuie să le fie. E firesc să fie speriați, nesiguri și deseori copleșiți.

Dacă noi, adulții învățăm să le oferim adolescenților spațiu de manifestare și de implicare în viața reală, atunci această vârstă are toate șansele să nu mai fie problematică, dar și să ne vindece traumele culturii din care facem parte.

Nevoile pe care le observăm la adolescenți ne relevă miturile cotidiene pentru care  lumea noastră solicită eroi. Identificând și satisfăcând nevoile adolescenților poate reușim să rupem unele lanțuri traumatice cu care suntem și noi legați.

Nevoia de a fi „cineva”

Dacă școlarul mic se bucura de anonimatul social pe care îl obținea făcând parte dintr-un colectiv, adolescentul este sufocat de acesta. Adolescentul nu mai poate fi un elev oarecare într-o clasă, nu poate să fie „nimeni”. El are nevoie să se exprime, să se implice, să fie remarcat, să fie „cineva”.

Adolescența este o vârstă plină de forță fizică, intelectuală, emoțională și creativă pe care comunitatea noastră o irosește. Neutilizată, această putere se întoarce împotriva socialului. Adolescentul însuși se sufocă sub propriile sale calități care nu-și găsesc debușeu.

Adolescenții se implică până la epuizare în activități de voluntariat pe care și le organizează tot ei. Dar chiar ideea de voluntariat arată că societatea nu e dispusă să-i lase să-și câștige independența prin munca lor și îi menține dependenți de părinți. Valoarea muncii lor nu e recunoscută și trebuie oferită gratis. În schimb și lor, ca unor copii, li se oferă gratuități de tot felul. Este o atitudine infantilizantă!

Dacă adolescenții nu găsesc posibilitatea de a fi cineva în activități acceptabile social, vor ieși în evidență oricum: prin zgomote, prin manifestări agresive și autoagresive, prin coafuri și haine extravagante, prin atitudine. Ei vor deranja pentru deveni vizibili, pentru a fi remarcați, pentru a conta.

Cultura noastră este o cultură a maselor, a aglomerărilor mari de oameni în care cu greu se pot crea relații individualizate care să reziste ritmului frenetic al schimbărilor. În acest context, apare mitul vedetei, al celui care reușește să se facă auzit și văzut mai mult de câteva minute. E simplu să înțelegem cu ce se confruntă adolescenții când recunoaștem și la noi aceeași dorință de a conta.

Nevoia de proprietate

Adolescentul nu se mai poate limita la posesiile copilului. El are nevoie să poată fi stăpân pe corpul său și pe acțiunile sale. Are nevoie de teritorii mai ample de manifestare și de activități care să-i permită decizia și implicarea. Cu cât adulții din comunitate nu sunt dispuși să admită aceste posesii, cu atât adolescentul va fi mai tentat să le ia cu forța.

Familia are nevoie de o reorganizare a casei și de o restructurare a relațiilor pentru respectarea intimității, a proprietății și a libertății adolescentului. Școala nu mai poate fi rigidă și trebuie să ofere spații largi de manifestare liberă. Comunitatea locală poate să pună la dispoziție pentru adolescenți spații închise și în aer liber pentru întâlniri, pentru petreceri, pentru activități sportive și de hobby, pentru deplasare pietonală și cu bicicleta. Dacă nu înțelegem să le oferim adolescenților suficient spațiu și oportunități de manifestare, ei își vor marca posesiile agresiv și distructiv. Ei își pot lua agresiv corpul propriu în posesie însemnându-l prin tatuaje, tăieturi sau piercing-uri. Obiectele și spațiile personale sunt mânjite, murdărite aduse în dezordine. Teritoriile sunt marcate prin scrijeliri, prin graffitti, prin distrugeri. Spațiul celorlalți este inoportunat prin urlete, injurii, muzică bubuitoare, prin pocnitori și petarde. Timpul adolescentului este decalat față de ceilalți pentru a profita de spațiu fără intervenții. Noaptea devine zi și ziua noapte, masculinul devine feminin și femininul masculin, adulții dominatori sunt transformați în sclavi care repară stricăciunile, plătesc daunele, curăță și-i întrețin.

Lupta pentru posesie generează relații de vinovăție, de frustrare și furie. Nemulțumirea grefată pe fondul unei simbioze întreținute social face ca separarea să fie dificilă.

Când societatea în sine este adolescentă este dificil să organizeze modalități acceptabile de separare și de manifestare independentă. Totuși putem să fim mai puțin ofertanți și să-i lăsăm pe adolescenți să se organizeze și să-și administreze ei înșiși spațiile, proprietățile, activitățile și timpul. În felul acesta avem mai mult timp pentru noi și pentru propriile noastre activități. Sigur că uneori nu suntem de acord cu deciziile și cu modurile de gestionare ale adolescenților, dar e timpul să înțelegem că nu e treaba noastră, iar dacă nu ne este cerută părerea, nu va fi bine primită dacă o oferim.

Această nevoie a adolescenților ne arată cât de deprivați suntem noi înșine de posesii pe care le avem doar condiționat: plătim pentru ele taxe, impozite, rate. Pentru posesiile noastre ne vindem timpul și nu ne mai rămâne suficient să ne bucurăm de ele. Oricum orice posesie este atât de gestionată de instituții birocratice încât aparținerea este doar o aparență. Teritoriile ne sunt vandalizate și încălcate prin zgomote atât de des încât pare că nu ne aparțin. Putem înțelege dificultatea pe care ne-o oglindesc adolescenții.

Nevoia de independență

Adolescentul vrea să-și proclame independența asemeni unui stat colonizat care a fost organizat de o națiune externă ce s-a declarat civilizatoare. Și el a fost la dispoziția adulților care l-au îngrijit așa cum au considerat, care i-au oferit ce au crezut că are nevoie, care au decis pentru el ce au crezut că e mai bine. În spatele acestei oferte i-au umplut timpul cu activități, l-au pus să învețe tot felul de lucruri fără interes, l-au speriat cu eșecuri de tot felul, l-au manipulat și condiționat.

Adolescentul refuză presiunea socială concretizată în așteptări și cerințe, dar nici nu știe ce-i priește. Se vede transformându-se în adult, dar se simte încă incapabil să-și gestioneze propria viață. Face parte dintr-o lume pe care n-o înțelege și asupra căreia nu are pârghii de control. Nu-i convine cum a fost susținut, îngrijit și gestionat, dar nici singur nu știe ce să facă și parcă n-ar vrea să se ocupe.

Viața socială pare dirijată de adulții momentului, în fața cărora adolescentul se vede neputincios. El are un loc lipsit de recunoaștere socială veritabilă și e lipsit de posibilitatea de a se întreține singur. Societatea îl vrea la această vârstă, iar el trebuie să se lupte pentru independența sa la care i se pare că, oricine emite vreo părere sau vreo pretenție atentează.

Devenirea independentă a adolescentului are nevoie să fie susținută de adulți, nu împiedicată. Și noi adulții trăim aceeași frustrare când vedem că legea ne constrânge, dar nu ne protejează, când vedem că birocrația ne sufocă, când vedem că oricine poate dărâma ușor ceea ce noi construim cu greu.

Nevoia de limite

Adolescentul își testează limitele funcționalității sale fizice și psihice, încălcând adesea limitele celor din jur. Principiul de viață al adolescentului pare a fi: nicio limită. Deși respinge tumultuos orice încercare de limitare, el are nevoie de limite externe.

Limitele sunt respinse de-a valma nu mai contează dacă sunt impuse pentru a supune adolescentul sau pentru a-l sprijini. Chiar dacă sunt limite clare care îi organizează un mediu de siguranță, în locul lor este preferabil pericolul.

Singurele limite acceptate de către adolescent sunt cele ale legii în contextul în care face parte dintr-o societate în care legea este valorizată și respectată. Se pot crea și microclimate, precum școala, bazate pe legi asigurătoare care nu au menirea să supună membrii, ci să le creeze un mediu sigur. Fără aceste obișnuințe vechi și generale de respect al comunității pentru lege, adolescența este și mai grea.

Adolescentul face dezordine și zgomot, deranjează și agresează pentru a cere ajutor. El sperie pentru că se simte speriat de o lume prea laxă sau prea dezorganizată pentru a-l sprijini.

Cu cât adolescentul se simte mai puțin limitat, cu atât mai mult se simte în nesiguranță. El singur se sperie de ce-i pot face alții și de ce-și poate face singur. Respingând limitele el arată necesitatea acestora într-o lume nefuncțională fără ele.

Într-o societate fără reglementări sau cu legi aplicate preferențial, adolescentul se simte în pericol ceea ce-l va determina ca, pentru apărare, să fie agresiv cu sine și cu alții. Dacă societatea nu reglementează excesele, nu putem avea pretenția ca adolescentul să se limiteze singur. Nevoia de lege asigurătoare, nu opresivă, este o nevoie a noastră a tuturor.

Nevoia de a fi înțeles

Adolescentul funcționează uneori ca un om aflat în stare de panică și este vizibil pentru toată lumea. Chiar când pare calm și deschis tot copleșit se simte așa că nu mai este interesat de nevoile celor din jur. Nu are resurse să se lase deoparte și să se ocupe de ceilalți. Nu poate să fie atent și nici să se concentreze prea mult pe un subiect sau pe o stare. Se simte adesea ca un vulcan în erupție și se simte îndreptățit să facă ravagii în jur.

Adolescentul este într-un amplu proces de cunoaștere a capacităților fizice și psihice, a limitelor minime și maxime ale rezistenței sale. În această etapă, centrarea pe propriul sine este mare, iar disponibilitatea pentru a-i sprijini pe ceilalți e foarte scăzută. Adolescentul are nevoie să fie înțeles fără ca el să poată fi înțelegător. Are nevoie să fie ascultat fără să i se pretindă să asculte, să fie acceptat, chiar dacă el îi judecă aspru pe toți.

În cultura noastră se practică simbioza cu copilul până la vârste mari. Aceasta face ca adolescența să presupună o separare care adesea este dureroasă. Simbioza cu bebelușul este necesară pentru supraviețuirea lui, dar simbioza cu adolescentul este sufocantă.

Adulții se simt adesea depășiți mai ales atunci când adolescentul face câte un „test drive”, de verificare a tuturor posibilităților corpului propriu.

Părinții, în spațiul nostru cultural, iau prea în serios lumea copilului și consideră că e necesară implicarea lor asiduă. Putem recunoaște față de noi înșine că nici pentru noi nu știm ce e mai bine, deci cum am putea ști pentru copil? Pe de altă parte viața vine cu bune și rele și nu e datoria noastră să ferim copilul de intemperii. Sigur, e important să-l ferim de pericole reale pe care nu le poate preveni singur și să-i oferim un mediu sigur și susținător, dar deciziile bune sau proaste îi aparțin.

Această atitudine este valabilă și pentru profesori care nu au de ce să pună presiuni, să forțeze, să determine adolescentul să se implice. Amenințările, judecățile, morala, laudele și manipulări de tot felul nu pot avea ca rezultat decât tensionarea relațiilor de educație. Copilul acceptă astfel de setări ale relației cu adulții, dar adolescentul are datoria de a se detașa de ele pentru a-și obține independența.

Înțelegerea celor din jur îi va permite adolescentului să se înțeleagă el însuși și apoi să-i înțeleagă și pe ceilalți.

Relațiile empatice se opun celor simbiotice. Simbioza este dominată de nevoia de celălalt pentru întregirea sinelui. Empatia presupune existența a cel puțin doi oameni întregi capabili să se susțină singuri și care au o relație de înțelegere. Înțelegerea îi permite adolescentului ca încet, încet să-și formeze capacitatea de autosusținere precum și capacitatea de fi el însuși empatic.

Adolescentul însă, reia simbiozele vârstelor mici tocmai pentru a le folosi ca resursă pentru maturizare. O primă etapă a empatiei apare încă din stadiul simbiotic sub forma identificării proiective.

Adolescentul se epuizează în astfel de identificări. I se pare că totul este despre el, orice poveste, orice relatare a cuiva i se potrivește, și el a fost în situația aceea, și el a trăit acele lucruri. Orice ar povesti oricine, el deja știe, lui i s-au întâmplat toate și mai și. Fiecare suferință a cuiva declanșează suferințe proprii pentru emoții simțite în trecut și recontextualizate acum. „Și eu” este o primă etapă de formare a empatiei, la care excelează adolescentul.

Funcționarea adolescentului la nivelul identificării proiective ne oglindește cât de mult și noi funcționăm așa. Și noi îi învinovățim pe alții pentru stările noastre. Și noi avem pretenții ca alții să ne împlinească așteptările. Și noi ne sacrificăm, ne oferim drept salvatori și ne impunem sprijinul.

Nevoia de model

Adolescenții vor încerca să preia modelul adulților din jur precum și al covârstnicilor din grupul de prieteni.

Civilizația noastră oferă suficiente modele de acomodare armonioasă cu mediul natural și social? Oferă modele de libertate asumată, responsabilă, plină de respect pentru ceilalți? Oferă modele de gestionare a emoțiilor proprii și de manifestare a lor în forme profitabile individual și social?

Dacă facem o analiză a modelelor culturii noastre putem observa că se practică concurența în detrimentul colaborării, excluderea în locul toleranței, învinovățirea în locul asumării responsabile. Observăm că sunt judecați oameni care ar avea nevoie de sprijin, că sunt speriați în loc să fie înțeleși, că sunt amenințați în loc să fie convinși. În lumea noastră preferăm controlul celorlalți în locul controlului de sine; îngrijorarea în locul grijii.

Poziția de putere nu înseamnă „căderea în cinstea” de ne îmbunătății lumea. Ea este locul profitabil din care cerem imperativ altora să ne slujească. Adesea suntem robii propriilor noastre dorințe, alergăm după fericiri iluzorii și suntem obsedați de control. Acestea sunt modelele societății noastre pe care le sădim în oameni prin educație.

Cum le putem reproșa adolescenților că ne arată oglinda lumii în care au trăit?

Speranța Farca „Despre frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020 subcapitolul „Adolescentul” (pp.88 – 110)