Pedagogia (note de curs)

Pedagogia se centrează pe înțelegerea și practicarea educației. Descoperă și inventează tehnici și metode de învățare și de formare. Încearcă să înțeleagă nevoia general umană de educație și să o satisfacă adecvat.

Pedagogia (note de curs)
Photo by Susan Q Yin / Unsplash

Felul în care oamenii înțeleg educația determină și felul în care se raportează la Pedagogie.

Înțelegem din aceasta că Pedagogia este un domeniu extrem de influențat de cultura din care facem parte, de gânditorii epocii noastre, de viața socială și de contextul istoric.

Scopul  Pedagogiei

Scopul Pedagogiei este studierea și structurarea educației pentru asigurarea adaptării omului la mediul său natural și social pentru a supraviețui cât mai mult și mai bine.

Pedagogia, indiferent de configurația sa particulară dată de epocă și de spațiul cultural, își propune să-i sprijine pe membrii unei comunități să se adapteze la lumea în care trăiesc și să o modifice pentru a le fi mai bine.

Adaptarea specific umană are două aspecte fundamentale: pe de o parte reprezintă modificarea de sine pentru a face față lumii, iar pe de alta, presupune modificarea lumii pentru a satisface nevoile omului.

Ce este Pedagogia?

Pedagogia este domeniul care se ocupă cu asigurarea dezvoltării potențialului uman și al exprimării creative în condițiile unei culturi specifice.

Pentru a ne adapta la mediu și pentru a forța mediul să se adapteze nevoilor noastre este necesar să învățăm din experiența altora, să explorăm, să stabilim relații, să ne descoperim pe noi înșine, să ne cunoaștem și să ne dezvoltăm abilități.

Este un domeniu necesar pentru a structura, sistematiza, pozitiva şi îmbunătăți influenţele educative.

Etimologia cuvântului „pedagogie”

Cuvântul „pedagogie” provine din grecescul: paidos (copil) + agoge (a conduce) și înseamnă călăuzirea copilului, educația copilului.

La înființarea domeniului pedagogiei, termenul era potrivit căci educația era văzută ca un act de conducere a cuiva pe drumul vieții, de către un cunoscător. De asemenea, educația sistematică era văzută ca fiind potrivită doar copiilor, adulților rămânându-le să învețe din experiențe proprii fără să li se pretindă prea multă reflectare de sine și nici flexibilitate.

Sigur că acum pedagogia nu se mai limitează nici la acțiunea de a conduce și nici la vârsta copilăriei.

Aspecte esențiale pentru înțelegerea Pedagogiei

Reperul în Pedagogie este bunul simț educativ și respectul față de natura umană.

Pedagogia va fi mereu influențată de nevoia general umană de educație precum și de caracteristicile culturii și civilizației în care se petrece.

În Pedagogie, greșeala este firească și poate fi lesne îndreptată, nu este o catastrofă, ba dimpotrivă, este o cale către evoluție. Greșită este doar insistența în greșeală, osificarea în practici considerate bune, dar care nu se pot potrivi cu orice context și situație.

Un profesor care admite că greșește se va îndrepta pe sine și va fi mai îngăduitor cu greșeala copiilor care dacă nu pot greși, atunci nici nu mai pot învăța căci nu mai au degajarea tatonării și entuziasmul cercetării. Copiii cărora le e frică de greșeală nu pot fi nici creativi deoarece doar o abatere de la calea bătătorită, poate deschide un drum nou spre invenție, descoperire și creație.

În practica pedagogiei sunt necesare: maturitate afectivă, bază culturală, deschidere interdisciplinară, spirit viu și capacitate de a învăța, o stare de bună ființare în lume și în profesie.

Ce nu este Pedagogia

Pedagogia nu se referă la modelare, dresaj, domesticire, îndoctrinare, salvare și altele asemenea. Dacă a luat-o pe o astfel de cale, demersul încetează a mai fi pedagogic.

Pedagogia nu este o știință exactă, prin urmare nu există rețete pentru bune practici. Cercetările cantitative ne ajută, dar nu ne sunt suficiente.

Pedagogia nu se reduce la instruire, la învățare, la memorare, la formare de deprinderi.

Pedagogia se constituie doar în jurul educației ca proces de adaptare, dezvoltare și individuare a omului.

Evoluția în timp a Pedagogiei

La început, Pedagogia se prezenta ca o sumă de observaţii, generalizări, proverbe și practici asupra creșterii și educației copilului. Învățămintele erau transmise în cadrul comunității, de la o generație la alta, prin viu grai, prin practici și prin ritualuri. Chiar dacă transmiterea era orală și prea puțin structurată, comunitatea punea o presiune foarte mare și nu lăsa prea multă libertate de invenție în cazuri particulare. Regula lui „așa se face” era păzită prin amenințarea excluderii din comunitate pentru cei care nu se supuneau. Dar sigur că strictețea varia de la ritualul riguros la simplul sfat de cumsecădenie.

De pildă, tușa Lena din Borzești îi impunea feciorului devenit tată să-și boteze copilul până împlinește 2 luni căci „altfel e păcat”, îl sfătuia să-i spună „Tatăl nostru” când considera că plânge pentru că „e deocheat” și îl îndemna să nu-l bată „ca să nu se înrăiască sângele în el”.

Explicațiile sunt metaforice, dar adesea sunt corecte, iar practicile eficiente. De asemenea, gradul de impunere variază de la strict către recomandabil în funcție de importanța pe care comunitatea o dă unor acte educative. Strictețea ține mai mult de nevoia de a menține unitatea comunității decât de importanța pentru devenirea copilului ca individ. De altfel, în orice civilizație, la început este o etapă în care comunitatea este cea importantă și nu individul.

Această formă a pedagogiei există și astăzi în mituri, în basme precum și în transmiterile comunitare. Există și comunități de oameni special înființate pentru a-și oferi sprijin reciproc, pentru a-și împărtăși experiențele personale trăite, auzite, descoperite la alții, înțelese din studii, cărți, emisiuni și bloguri.

Chiar dacă civilizația noastră nu se mai află la început, în etapa colectivă, observăm că și în comunitățile de sprijin nou înființate apar tendințe de impunere a ceea ce considerat bine tot sub amenințarea excluderii.

În comunitățile de părinți unde se consideră că școala trebuie să dea multe teme pentru acasă pentru a pregăti copilul pentru un mediu competitiv, dacă îndrăznești să nu aplici preceptul, repede ești etichetat ca părinte dezinteresat, prost sau rău-voitor.

Pedagogia filosofică

Pedagogia, ca orice domeniu din zilele noastre, s-a sedimentat în cadrul major al Filosofiei. Astfel avem o sumă de reflecții și deducții ale marilor gânditori precum Platon și Confucius, dar avem și practicile, valorile și tehnicile educative care structurau comunitatea aflată în această etapă de gândire.

Pedagogia filosofică este importantă și în zilele noastre căci orice gândire asupra educației presupune un întreg sistem conceptual care pornește de la înțelegerea lumii și a omului.

Pedagogia nu poate fi funcțională fără înțelegerea naturii umane, a locului pe care îl ocupă omul în natură și în societate, a valorilor esențiale ale comunității.

De asemenea, pedagogia presupune reflectare filosofică asupra practicilor, asupra tehnicilor și metodelor, asupra relațiilor educative și asupra influențelor și a așteptărilor.

Pedagogia experimentală

La mijlocul secolului trecut, Pedagogia a devenit experimentală după modelul Psihologiei instrumentale, folosind și adaptând metodele acesteia.  Ea culegea și studia fapte ale educației după care considera că există suficientă bază științifică pentru a trage concluzii și a face recomandări.

Sigur că și acum utilizăm pedagogia experimentală când testăm unele ipoteze pe care le considerăm valide dacă dau roade. Multe dintre practicile educative sunt rodul unor cercetări experimentale deși variabilele care influențează educația pot adesea să fie neglijate.

Când un profesor experimentează metode pentru a facilita învățarea, copiii constată interesul lui de a-i sprijini ceea ce le e suficient pentru ca performanța educativă să crească. Sigur că indiferent de experiment, interesul și buna intenție ale profesorului sunt factorii cei mai importanți. Iată e un bun motiv pentru încurajarea pedagogiei experimentale.

Pedagogia industrialistă

Este pedagogia specifică perioadei industriale a omenirii în care școlile au devenit adevărate fabrici.

Procesul de educație a fost considerat asemenea oricărui proces tehnologic, iar copiii-piese au fost supuse prelucrării. Metodele de instruire, tehnicile, materialele s-au standardizat. Sălile de clasă seamănă cu niște hale în care copiii își pierd individualitatea devenind „elevi”. Elevii trebuie să-și uite bucuria copilăriei de a se exprima, de a se mișca și sunt îndemnați să asculte, să suporte, să existe amorf în masa clasei, să se strecoare. Individualitatea copilului pare că trebuie păstrată în secret.

Știința și arta devin discipline ce trebuie predate standard conform unui curriculum național. Educația devine seacă și se reduce la informare, ba uneori numai la memorare. Profesorul e evaluat în funcție de atingerea obiectivelor din planul de lecție și nevoit să treacă de la o clasă la alta predând mereu același lucru.

https://speranta.farca.ro/scoala-sindicalizata-uniformizeaza-copiii/

Școala a fost influențată major de epoca industrială, dar este posibil ca la aceasta să se fi ajuns tocmai datorită școlii așa cum a fost ea structurată de către Comenius. https://speranta.farca.ro/scoala-temei-pentru-industrialism/

Pedagogia ca știință socio-umană

Mijlocul secolului trecut a fost marcat de nevoia validărilor științifice și de aceea mai multe domenii ale înțelegerii omului precum Pedagogia, Psihologia, Sociologia s-au declarat științe.

Structurarea Pedagogiei ca știință a avut trei mari influențe majore în dezvoltarea domeniului: au apărut abordări pedagogice diferite; s-au creat științele educației și s-au dezvoltat subdomenii ale Pedagogiei.

Diferite abordări pedagogice

Pedagogia a început să îmbine studiile de cercetare cu teoria, rezultând numeroase concepții asupra educației: unele psihologizante, altele sociologizante, altele filosofice sau economice. Astfel, acum dispunem de mai multe perspective din care putem vedea educația.

Abordarea psihologică pune în centru nevoia de formare a oamenilor, iar pentru satisfacerea acesteia este necesară o înțelegere a psihicului uman și a proceselor învățării și ale dezvoltării.

Abordarea sociologică pornește de la nevoia societății pentru formarea membrilor săi. Aici se prospectează posibilitățile de evoluție a pieței muncii, se studiază comportamentele sociale individuale, de grup și de masă, se cercetează impactul educațional al relațiilor interumane.

Abordarea filosofică are în vedere valorile, credințele și obiceiurile culturii comunității în care se petrece educația. Se încearcă elaborarea unei concepții de ansamblu, coerente de structurare a școlii astfel încât aceasta să reflecte societatea. De asemenea, sisteme de educație din zone și timpuri diferite pot fi analizate și comparate pentru a descoperi soluții pentru probleme curente.

Abordarea economică se referă la calculul beneficiilor pe termen lung ale investițiilor în educație. Cum pot fi eficientizate cheltuielile, ce resurse sunt necesare și pot fi mobilizate și cum pot fi maximizate beneficiile.

Toate aceste abordări sunt necesare pentru gândirea și ameliorarea unui sistem educativ pentru ca el să fie coerent și funcțional.

Științe ale educației

Îndată ce Pedagogia s-a constituit ca domeniu structurat științific a început să se apropie de toate celelalte domenii ale socialului pentru a spori înțelegerea și eficiența educației și pentru a deveni utilă acestora printr-o formare adecvată a oamenilor. Pedagogia a coagulat în jurul ei o întreagă familie științifică formată din interferența ei cu alte științe și domenii utilizate în demersul său. Împreună cu acestea a structurat domenii interesate de educație.

La interferența cu fiecare domeniu s-a creat o știință a educației care are ca obiect de studiu educația privită din perspectiva domeniului de legătură.

Între Pedagogie și Psihologie s-a constituit Psihologia educației ca știință menită să studieze mecanismele psihologice ale învățării precum și caracteristici ale dezvoltării umane de care este nevoie să se țină seama în educație. Psihologia educației are ca obiect de studiu educația (ca și Pedagogia), dar perspectiva este una psihologică. Justificarea acestui domeniu ține de faptul că pentru o influență educativă veritabilă este nevoie de cunoașterea psihologică a persoanelor cu care lucrăm.

La interferența Pedagogiei cu Sociologia se structurează Sociologia educației care studiază relațiile educative precum și impactul bidimensional dintre societate și educație. Justificarea acestui domeniu ține de faptul că educația este și un proces de socializare, de integrare și adaptare la comunitatea umană de apartenență. Pentru o acțiune educativă conștientă e necesară cunoașterea mecanismelor sociale, a raporturilor și relațiilor dintre acestea.

La interferența cu Filosofia, Pedagogia structurează Filosofia educației care se ocupă de integrarea procesului educațional în ansamblul devenirii umane. Cu ajutorul acesteia pot fi concepute și înțelese sistemele educative în ansamblul lor. Filosofia educației ne oferă o perspectivă amplă, integratoare care vizează omul și lumea în ansamblu.

La interferența cu Științele și Artele, Pedagogia structurează Didacticile domeniilor. Justificarea acestora ține de faptul că științele și arta, trebuie structurate aparte pentru a fi predate, pentru a fi accesibilizate și integrate în formarea educativă. Aici întâlnim didactica predării limbii române, didactica predării matematicii, didactica predării artelor plastice, didactica predării muzicii, didactica predării fizicii…

Între Arte și Pedagogie s-a constituit Pedagogia artei care se ocupă cu studiul impactului educativ pe care îl are arta în educație și cu felul în care arta poate fi predată.

Între Politică și Pedagogie au apărut Politicile educaționale care studiază impactul pe termen mediu și lung pe care îl are educația în societate. Pe această bază, pot fi luate decizii politice de a implementa schimbări considerate necesare în sistemul de învățământ.

La interferența cu Istoria, Pedagogia structurează Istoria pedagogiei. Aceasta este o prezentare istorică a ideilor pedagogice și a personalităților creatoare în Pedagogie. Evoluția ideilor și concepțiilor pedagogice depind de cultura și momentul istoric, dar au și influențat numeroase schimbări sociale.

La interferența cu Medicina se structurează Igiena învățării, iar dacă interacțiunea se realizează și cu Psihologia, apare Pedagogia specială dedicată oamenilor cu probleme speciale.

Tot așa putem vedea interacțiunea Pedagogiei cu fiecare domeniu al socialului în care trăim: Dreptul, Economia, Sportul, Sănătatea, Arhitectura și toate câte puteți gândi.

Domenii ale Pedagogiei

Pedagogia are ca miez, domeniul său central: pedagogia generală. Odată cu structurarea Pedagogiei ca știință s-a simțit nevoia decelării în cadrul său a unor domenii specializate care să aprofundeze doar un aspect al educației. Aprofundarea unui domeniu al educației se realizează cu participarea științelor educației și a altor domenii care pot aduce o contribuție.

Așa au apărut domenii precum cele studiate în cadrul Modului psihopedagogic: Instruirea care studiază în profunzime educația intelectuală. Curriculum educațional se ocupă îndeaproape de parcursul școlar cu tot ce conține acesta. Managementul clasei are în vedere înțelegerea și gestionarea a tot ce se petrece în microcosmosul clasei de copii. Didactica specializării se centrează pe înțelegerea logicii unei discipline și pe descoperirea metodelor și tehnicilor eficiente de educație. Instruirea asistată de calculator studiază modalitățile de adaptare a relației educative la mediul online precum și modalitățile de introducere a calculatorului ca instrument educativ. Practica pedagogică are în vedere pregătirea, observarea și exersarea rolului de profesor.

Pedagogia generală împreună cu Psihologia educației generează domenii precum: Pedagogii ale vârstelor (Pedagogia timpurie, Pedagogia preșcolară, Pedagogia școlară, Pedagogia adolescentului, Educația tânărului, Educația adultului), Consilierea școlară.

Pedagogia generală împreună cu Sociologia educației generează alte domenii: Pedagogia comparată, Politicile educaționale, Managementul școlii, Managementul clasei, Managementul studiului individual, Comunicare educațională.

Pedagogia generală împreună cu Filosofia educației generează ca domeniu: Teoria educației.

Pedagogia generală împreună cu Didacticile generează domeniile: Curriculum, Instruire, Evaluare.

Pedagogia însă dezvoltă permanent domenii care să satisfacă nevoi sociale de educație precum: Educație timpurie, Educația părinților, Educația familiei, Educație specială, Educație pentru medii defavorizate, Educație pentru minorități, Educația adulților și multe altele.

Repere ale pedagogiei contemporane

În fiecare etapă istorică și în fiecare cultură, pedagogii încearcă adaptarea educației la firescul societății respective astfel încât oamenii să-și formeze abilități specifice de adaptare.

În timpurile noastre, cultura fiind structurată în jurul credinței în Democrație și în Drepturile omului, se încearcă configurarea educației conform acestor valori fundamentale.

Astfel observăm următoarele tendințe în educație:

Centrarea pe cursant

Liberalismul individual pune accentul pe importanța fiecărui om în parte și încearcă renunțarea la clase sociale. În educație se observă trecerea de la relația profesorului cu clasa către o relație educativă cu fiecare cursant.

Ellen Key atrage atenția de acum 100 de ani asupra importanței individualității irepetabile și de necomparat a copilului în educație.

Aceasta ar presupune că școala este o instituție apărută din nevoia de educație a copilului și nu este o slujbă a adultului care folosește copilul drept pretext pentru a avea un loc de muncă puțin solicitant, cu plată lunară de la stat. Prin urmare, ar trebui să se renunțe la elemente magistrocentrice precum satisfacția narcisică a profesorului care este mare în raport cu copilul mic, care are mereu dreptate, care subordonează și are drepturi preferențiale. De asemenea e nevoie să ne deplasăm interesul de la predarea disciplinelor către utilizarea acestora în procesul dezvoltării copilului.

Când copilul este central în școală cum explicăm prezența catedrei în fața sălii de clasă cu locurile copiilor înșiruite astfel încât ajung să stea unii cu spatele la alții? Cum explicăm faptul că profesorii intră pe ușa din față, iar copiii pe cea din dos? De ce există o scară a profesorilor prohibită pentru copii? Cum își permit adulții să vorbească între ei despre un copil aflat de față fără să i se adreseze direct? De ce predăm tot felul de lucruri înainte de a ne asigura că le putem face utile în viața de zi cu zi a copiilor?

Formarea pentru independența responsabilă

Conform democrației, fiecare om are drepturi și responsabilități. Oamenii promovați social sunt cei independenți și responsabili, iar educația trebuie să îi pregătească pentru aceasta.

Cum se presupune că un copil poate învăța să fie independent când în școală i se ia independența de mișcare și de exprimare? Când trebuie să facă doar ce i se permite și să spună doar ce i s-a spus? Cum poate ajunge copilul un om responsabil când este protejat de consecințele actelor sale și când nu este implicat în propriul său proces de educație? Cum poate deveni copilul curios, dacă este îndopat cu informații necerute și dacă nu i se răspunde întrebărilor? Cum poate deveni copilul curajos dacă este speriat cu teme, teste, evaluări de tot felul? Cum se poate concentra un copil pe descoperirea individualității proprii, când este permanent comparat, îndemnat ce să facă și cum să devină? Cum își poate explora copilul creativitatea dacă nu are timp să se plictisească, dacă nu are siguranța explorării, dacă îi e frică să greșească și să experimenteze?

Sigur că sunt multe de făcut pentru trecerea școlii la un sistem pedagogic democratic de la un sistem industrialist care forma cohorte de buni executanți.

Evident că aceste schimbări nu pot fi introduse în școală de către oameni care au fost crescuți într-un sistem vechi ce i-a deformat. Oamenii deformați de un sistem industrialist nu vor putea aduce schimbarea în școală indiferent câte reglementări și legi ale educației i-ar forța. Ei nu pot să nu perpetueze sistemul care i-a traumatizat.

Singura soluție viabilă de schimbare a școlii este formarea profesorilor. O formare a profesorilor centrată pe student, cu urmărirea individualizată a progresului, cu extragerea principiilor educative din practică, cu analiza propriilor experiențe, cu adăugarea interesului pentru dezvoltarea personală și formarea moral-afectivă, oferă o cu totul altă perspectivă.

Profesorii astfel formați nu vor mai putea lucra tehnicist și abrutizat, ei înșiși vor schimba natural sistemul făcând școala să se potrivească firescului lor și al copiilor.