Psihologia și educația adulților

Astfel, oamenii trăiesc mai mult și mai bine, dar sunt nevoiți să se adapteze la schimbări pe tot parcursul vieții fără să-și piardă consistența unității de sine.

Școlarizarea societății

Instituționalizarea educației a permis conștientizarea acestui proces natural, eficientizarea și diversificarea lui. Educația instituțională este mai degrabă realizată la nivelul dimensiunilor intelectuale și sociale unde a și determinat numeroase schimbări. Astfel avem de a face cu o evoluție impresionantă a științei, a tehnicii precum și a posibilităților de grupare și de manifestare socială. Dezvoltarea emoțională rămâne în grija familiei care se ocupă cum poate și a psihoterapiei care se intelectualizează tot mai mult urmând reflexele școlii.

Școala impulsionează cercetarea, descoperirile și arta.  Revoluțiile tehnologice, științifice și produsele creației modifică lumea în care trăim și generează nevoi de acomodare, deci de educație. Se creează un cerc în care nevoia de educație este alimentată și susținută: școala impulsionează evoluția tehnologică, iar aceasta face necesară școala. Școala devine accesibilă tuturor și pentru că evoluția tehnologică sporește confortul și lasă un timp liber care-i poate fi dedicat cu ușurință.

Educația pentru toți, instituționalizată pe termen nedefinit, a dus la școlarizarea societății. Oamenii crescuți în școală ajung să-și construiască o societate după chipul mediului care i-a format. Astfel putem spune că trăim într-o epocă a școlarizării permanente!

În lumea noastră, mulți adulți solicită cursuri pentru formarea unor competențe atunci când viața lor se schimbă. De pildă, mirii urmează cursuri de dans pentru nuntă; viitorii părinți se pregătesc la cursuri pentru naștere și pentru îngrijirea bebelușului; părinții merg la cursuri de parenting. Orice serviciu nou oferă pregătiri specifice; sălile de fitness oferă cursuri pentru menținerea formei fizice. Sunt, de asemenea, obișnuite cursurile pentru dezvoltare personală și pentru hobby-uri.

Trăim deci într-o societate profund schimbată de școală. Ne aflăm în punctul unei noi „renașteri”, a educației căci, datorită schimbărilor precipitate, ea devine necesară tuturor adulților.

Educația ca elixir al „tinereții fără bătrânețe”

Pentru copil educația înseamnă oportunitate pentru o viață mai bună, însă pentru adult, educația înseamnă „tinerețe fără bătrânețe”.

Educația la vârsta adultă este un elixir al tinereții la îndemâna tuturor. Ea menține creierul flexibil și antrenat, iar de sănătatea acestuia depinde întreaga noastră existență. De asemenea, educația presupune relaționare cu alți oameni. Stabilind relații ne satisfacem nevoia de apartenență și ne asigurăm împotriva spaimei de singurătate.

Educația la vârstă adultă pornește de la premisa că încă ne putem schimba, că încă putem evolua, că încă mai putem crește și ne mai putem adapta. Flexibilitatea și adaptabilitatea tinereții se poate extinde prin educație și la vârstă adultă crescând încrederea în sine și micșorând diferențele ce stau la baza conflictului dintre generații.

Cu cât ne simțim mai puțin în pericol de a fi excluși, de a nu face față schimbărilor, de a nu ne găsi locul, cu atât vom fi mai puțin rigizi, mai puțin posesivi și mai puțin conflictuali cu noile generații. Atunci când ne simțim în siguranță suntem mai echilibrați, mai susținători cu ceilalți, mai implicați în propria noastră evoluție și în viața socială.

Când suntem în dificultate, ne reactivăm mecanisme de apărare vechi care au fost funcționale în trecutul nostru. Când prezentul este foarte solicitant avem nevoie de toate resursele, inclusiv de cele care au fost învestite în momente problematice din istoria noastră. Astfel, căutându-ne soluții și resurse vechi descoperim probleme cu care ne-am confruntat în trecut și de care nu ne-am mai ocupat. Dificultatea actuală ne ajută să ne putem regla problemele din trecut, eliberând o parte din energia blocată acolo. Această energie poate fi acum folosită constructiv. Aducerea în conștient a vechilor dificultăți ne sprijină autocunoașterea care ne alimentează stima de sine. Când prezentul nu mai poartă povara trecutului, dificultățile actuale se simplifică și pot fi ușor exprimate verbal. Exprimarea în registrul verbal ne scutește corpul de manifestarea prin simptome și boli.

Prin urmare și dificultățile ne pot sprijini dezvoltarea dacă suntem atenți la noi înșine și la nevoile noastre mereu în schimbare. Uneori, de dragul confortului și al stabilității, putem să nu mai ținem pasul cu schimbările din propria noastră viață. Când rămânem ancorați în cutume și idei fixe avem impresia unei vieți lipsite de sens căci toate semnificațiile vieții noastre ilustrează emoții vii, mereu schimbătoare.

Astfel, educația permanentă ne ajută nu doar să ținem pasul cu lumea care evoluează, ci și cu schimbările prin care trecem noi înșine. Iar conectarea la propriile noastre nevoi, interese și emoții ne menține bucuroși, flexibili și adaptabili, deci tineri.

Nevoia de liniște și de fericire

Inteligența este șansa speciei noastre la supraviețuire, dar și blestemul la nefericire.

Specia umană a supraviețuit datorită capacității minții noastre de a rezolva probleme. Nu forța, puterea, agilitatea, tăria sau adaptabilitatea fizică ne-au ajutat să supraviețuim, ci mintea noastră capabilă să găsească soluții la toate problemele pe care ni le-a adus existența de-a lungul veacurilor.

Specialitatea specific umană de a rezolva probleme are un cost mare. Inteligența ne ajută când avem dificultăți, dar ne încurcă atunci când nu avem probleme căci are tendința de a le inventa.

Problemele pe care le poate găsi mintea noastră sunt nelimitate, căci este nestăvilită în capacitatea de a inventa viitoruri posibile. Dificultatea apare abia atunci când aceste probleme ajung să fie prea multe pentru posibilitatea noastră emoțională de conținere. Prea puține probleme ne fac să ne simțim inutili și fără sens, iar prea multe ne fac să fim permanent în alertă și să nu ne putem liniști. Alerta prelungită determină un stres cronic, anxietate și, în cele din urmă, ne afectează viața psihică și corpul.

Educația are leac pentru modul în care funcționează mintea noastră: îi poate oferi probleme la nivel simbolic fără să afecteze viața reală. Astfel, ea îi oferă intelectului combustibilul adecvat de dificultăți fără să genereze anxietate și stres.

De pildă, atunci când rezolvăm probleme la matematică, mintea noastră are suficient de lucru și nu mai este nevoie să fim anxioși privind viitorul în care putem anticipa toate nenorocirile. Școala nu rezolvă problemele emoționale, dar le deplasează în zona intelectuală unde pot fi rezolvate cu mai puțină anxietate decât dacă ar fi deplasate la nivelul corpului. Parcă e mai bine să avem bătăi de cap cu o problemă de matematică decât o migrenă!

Educația este deci cea care ne permite să fim liniștiți și fericiți, dar și să ne antrenăm mintea cu sens. Este esențial însă ca educatorii să nu facă din educație un stres în sine. Căci pentru noi, planul simbolic ne influențează felul în care privim realitatea. Astfel, problemele simbolice pot fi confundate cu probleme de viață și de moarte.

Uneori, sunt deplasate la nivelul intelectului chiar spaimele de eliminare și de moarte cu toată angoasa presupusă de ele. Copilul simte un abandon real care îl pune în pericol de moarte când este amenințat că își ratează viitorul și că nu-și va găsi locul în grupul de congeneri. Mulți dintre adulții care au resimțit un stres școlar cronic în copilărie îl poartă cu ei și la locul de muncă. Ei au tendința să se încarce cu mai multe sarcini decât pot gestiona ca apoi să-și neglijeze nevoile fiziologice. Ei beau cafea pentru a se menține treji, mănâncă prost și își afectează relațiile personale pentru reușita profesională de care, nici măcar nu se bucură. Munca ajunge un instrument de tortură și de izolare așa cum era pe vremuri învățarea.

Educația este doar un instrument și depinde de noi să-l folosim în beneficiul sănătății noastre psihice și nu într-un mod vicios sau bolnav.

Dimensiunea colectivă a Eului nostru

Am fost învățați să credem că fiecare dintre noi gândește cu creierul său, dar lucrurile nu stau în totalitate așa. Încă dinainte de naștere, suntem profund influențați de modul de viață și de credințele colectivității care ne-a format părinții și a celei care include pe noi. Foarte mult din ceea ce vrem și ne dorim ține de lumea în care trăim, de ceea ce vor și își doresc alții, de ceea ce suntem învățați să vedem ca fiind dezirabil. Stima noastră de sine, capacitățile și valorile pe care ni le cultivăm, felul în care ne vedem pe noi înșine depind de comunitatea căreia îi aparținem.

Când ne întreabă cineva cine suntem și ce credem despre noi, constatăm că nu putem răspunde decât raportându-ne la relațiile și la competențele noastre, la valorile comunității, la felul în care am fost tratați și văzuți de cei din jur.

Este firesc să fim astfel căci individualitatea noastră nu este posibilă în afara unei comunități de sprijin. Viața în comunitate ne permite să nu fim permanent vigilenți și să ne relaxăm, ne cere în schimb să ne formăm o personalitate care să integreze valorile sociale.

Atunci când asigurarea grupului lipsește, în condiții de izolare socială, se poate observa o creștere a vigilenței în mod paroxistic ceea ce generează anxietate și stres traumatic.

Cu ocazia procedurilor de izolare în penitenciare s-au observat destructurări ireversibile ale creierului. Aceasta a determinat considerarea izolării ca fiind tortură și interzicerea ei în cadrul drepturilor omului. Cu ocazia pandemiei din 2020, impunerea izolării oamenilor în case și în familii a dus la o creștere a nivelului de anxietate similar cu cel din situații de război. De asemenea, bătrânii forțați la o viață izolată se confruntă cu o reducere a funcțiilor cognitive și cu o deteriorare a sănătății. Speranța lor de viață scade foarte mult după moartea partenerului de viață.

Aceste exemple arată că noi, oamenii, nu putem face față condițiilor de izolare socială, fără sacrificii de sine. În această lumină, vedem că nevoia noastră de apartenență este una vitală cu care nu ne putem juca. Prin urmare izolarea, excluderea, eliminarea, ignorarea socială sunt practici abuzive care determină traume grave și de aceea nu pot fi permise în lumea noastră indiferent ce s-ar întâmpla.

Eul individual are o dimensiune simbolică foarte pronunțată căci viața emoțională depinde de credințele și ideile pe care ni le facem despre lume. Majoritatea spaimelor noastre au legătură cu ceea ce credem că se poate întâmpla și cu felul în care apreciem ce ni s-a întâmplat. Ne entuziasmăm și ne bucurăm de proiecte imaginate. Ne angajăm și ne mobilizăm în funcție de felul în care ne vedem pe noi înșine. Deci, structura noastră simbolică ne mobilizează emoțional, dar ea este construită în raport cu valorile, credințele, conceptele și obiceiurile comunității din care facem parte.

Astfel, putem spune că Eul nostru individual are o mare parte colectivă. În acest caz, viața noastră cu sens și bucuria de a trăi depind de integrarea socială.

Când personalitatea noastră profundă, prin dimensiunea sa simbolică, depinde atât de mult de comunitatea care ne-a format este firesc să ne fie dificil să suportăm schimbări sociale. Astfel integrarea în alte culturi, adaptarea la noi comunități precum și acomodarea cu schimbările din propria noastră comunitate devin probleme ce țin de dezvoltarea personală.

Izolarea în „bule sociale” restrânse care să ni se potrivească valoric este și ea o practică, dar este limitativă și poate fi o sursă pentru conflictul dintre generații, clase sau categorii sociale. Această izolare este răspunzătoare pentru fanatisme de tot felul și are la bază groaza de un Celălalt văzut ca distrugător de simboluri. Izolarea în grupuri restrânse nu poate fi funcțională în contextul unei vieți îndelungate, active și mobile. Cu cât trăim mai mult, tinerii vor schimba valorile lumii noastre, iar ea nu ni se va mai potrivi. Conflictul dintre generații doar ne exprimă rigiditatea, nu ne oferă și soluția adaptării.

Cu cât trăim mai activ cu atât ne vom lovi mai des de sisteme de valori variate. Cu cât suntem mai mobili cu atât vom trăi mai mult în alte comunități unde va trebui să ne integrăm. De noi depinde dacă ne bucurăm de multitudinea oportunităților sau ne speriem de observația că simbolurile noastre nu sunt un dat natural, ci doar o invenție de moment a unei comunități specifice.

Educația ne ajută să nu ne izolăm și să ne adaptăm la noi sisteme de valori aduse de generația tânără și de comunitățile cu care venim în contact. Ea permite adaptarea membrilor, indiferent de vârstă, la modificările care au loc în societate precum și la schimbări de comunitate în ansamblu. Educația se adresează exclusiv dimensiunii simbolice a eului nostru sprijinindu-i flexibilitatea, adaptabilitatea și capacitatea de integrare. Prin urmare educația pe tot parcursul vieții ne asigură integrarea în comunitate de care avem nevoie pentru o viață liniștită și trăită cu sens.

În spatele dificultăților de adaptare ale adulților descoperim, în copilărie sau în adolescență, rele tratamente, agresivități de tot felul, excluderi și izolări. Greșelile de educație pot fi reparate prin psihoterapie. Recăpătându-ne flexibilitatea psihică reușim să ne păstrăm, în condiții de schimbare, unitatea cu noi înșine și cu lumea în care trăim.

Centralitatea socială a vârstei adulte

În epoca noastră, vârsta adultă este cea mai valorizată. Întreaga educație a copilului este gândită pentru a-l sprijini „când va fi mare”. Bătrânul nu este valorizat nici profesional, nici social și doar mai amintește altora din când în când despre „cine a fost”. Astfel, întreaga lume socială este centrată în jurul vârstei adulte care este și cea mai profitabilă, dar care suportă și cele mai mari așteptări.

Adultul, om în putere, trebuie să răzbească, să se descurce, să poată, să știe, să se adapteze, să se integreze. El trebuie să se susțină financiar pe sine, dar și întreaga familie. Trebuie să se conțină emoțional pe sine și pe cei din jur. Astfel, pe cât de mare este avantajul, pe atât de dificilă este presiunea. Nu este de mirare că incidența bolilor psihice grave este cea mai mare la această vârstă.

Copilul a crescut idealizând starea de adult. Și-a făcut suportabilă copilăria gândindu-se că toate dificultățile se vor sfârși când va ajunge „mare”. Or, adult fiind, omul constată cât de mult s-a înșelat. Credea că va fi liber și va face ce-și dorește, dar acum este mai supus diverselor îndatoriri decât oricând. Credea că va avea puterea să se impună și să refuze, dar cum nu a făcut-o niciodată, nu mai poate. Credea că va fi sigur, că va ști ce e bine, iar acum înțelege că orice decizie are numeroase neștiute și multe dezavantaje, dar  este nevoit să-și asume responsabilitatea ei pe de-a întregul. Când era mic se supunea voinței părinților, iar acum se supune voinței copiilor și a tuturor adulților mai puternici din jur.

Adultul se vede nevoit să facă alegeri care înseamnă renunțări și responsabilitate. Se vede nevoit să-și dedice timpul câștigării existenței și susținerii copiilor. Abia acum înțelege că vârsta aceasta este valoroasă social pentru că e dedicată altora!

Adultul a fost format să nu-și aparțină, dar să-și asume decizii, datorii și responsabilități. El este valoros doar pentru ce și pentru cât poate să ofere, pentru energia, pentru forța sa de muncă, pentru dedicația sa. Adultul este evaluat permanent în funcție de performanțele vremii, este comparat cu exemple excepționale de reușită. Este condiționat să creadă că trebuie să renunțe la timp liber, la plăceri și la sine pentru a se dedica muncii și familiei.

Adultul e prețuit tocmai pentru că poate fi transformat în resursă socială, este obiectualizat și exploatat. Un astfel de tratament este abuziv, chiar dacă ni se pare firesc pentru că am crescut în această paradigmă. Doar pentru că omul se află la vârsta maximei sale forțe, nu înseamnă că nu mai are nevoi, că nu ar trebui să mai conteze.

Exploatat fiind de alții, adultul ajunge adesea să se epuizeze cu bună știință. Epuizarea este expresia exploatării internalizate care îl face pe adult să treacă peste limitele sale omenești de care pare că s-a deconectat. Deconectarea de sine se manifestă prin faptul că omul nu-și mai ascultă nevoile fiziologice, iar psihologic pare într-o permanentă fugă și alertă.

Doar bolile îi mai oferă omului răgaz, iar plăcerile sunt adesea limitate la vicii. Așa că nu ar trebui să ne mire varietatea comportamentelor de autorănire și de autosabotare practicate consecvent de adulți.

Este important să conștientizăm faptul că niciun om, la nicio vârstă nu se poate manifesta la nivelul maxim al potențialului său dacă nu este liber. Adultul este și el o persoană și nu o resursă exploatabilă, iar pentru a fi cu adevărat folositor celor din jur are nevoie ca, în primul rând, să se ocupe de satisfacerea propriilor sale nevoi.

De asemenea, dacă societatea îi abuzează pe adulți exploatându-i, și ei vor prelua modelul purtându-se similar cu copiii și cu bătrânii, sabotându-se pe sine și nesocotind resursele naturale și sociale.

Din neputință, frustrare și resentiment, adulții ajunși în poziții de putere pot genera lupte, războaie și alte manifestări care să-i ajute să-și externalizeze conflictele.

Unitatea de sine

Solicitările vieții cotidiene presupun angajarea intelectuală, socială, emoțională și spirituală. Mai mult decât atât, unitatea sinelui nostru este foarte importantă căci de ea depind echilibrul și sănătatea noastră psihică.

Dezvoltarea emoțională pornește de la numirea emoțiilor și adecvarea lor până la empatie. Dezvoltarea intelectuală începe cu abilitatea de a cunoaște și recunoaște elemente ale lumi concrete și se încheie cu capacitatea de abstractizare și inovație. Dezvoltarea socială pornește de la posibilitatea relaționării cu o persoană până la adaptarea participativă la mai multe grupuri sociale. Dezvoltarea spirituală pornește de la formarea unei dimensiuni simbolice coerente până la participarea activă și creativă la viața valorică a comunității.

Aceste dimensiuni ale personalității umane pornesc dintr-un punct unic aflat la nivelul emoțiilor, evoluează separat și se întâlnesc tot într-un punct unic, de data aceasta la nivel sublimat.

De pildă, frica de necunoscut ne face să fim deopotrivă curioși, curajoși și devotați pentru a ne apropria spații intelectuale și fizice în care mai apoi să ne simțim în siguranță împreună cu ai noștri. Curiozitatea ne va susține în demersuri de cunoaștere, de cercetare și de construcție. Curajul ne va îndemna să descoperim, să cucerim, să apărăm spații și teritorii noi. Devotamentul ne va sprijini adaptarea și integrarea. Toate acestea, indiferent de forma lor specifică de manifestare ne vor ajuta să ne simțim fericiți. Astfel, am plecat de la frica de necunoscut, ne-am implicat variat toate dimensiunile psihice și am ajuns pe căi variate la unitatea de sine trăită ca fericire.

Unitatea sinelui nostru nu este mereu atinsă mai ales că avem tendința să ne utilizăm energia concentrat pentru dezvoltarea unui aspect în detrimentul celorlalte. Astfel, când suntem copleșiți emoțional nu mai putem face față provocărilor sociale sau intelectuale, iar când ne preocupă devenirea intelectuală nu mai avem energie și pentru altceva. Deplasându-ne energia de la o dimensiune la alta ne simțim împărțiți între propriile noastre cerințe și suntem nevoiți să ne stabilim priorități. Maturitatea însă ține de convergența tuturor dimensiunilor noastre psihice către simpla bucurie de a trăi care ne asigură unitatea.

Putem întâlni oameni evoluați intelectual, dar regresați emoțional, neintegrați social și cu o viață simbolică la nivel mediu. Combinările dintre dezvoltarea dimensiunilor psihice sunt foarte numeroase generând tot atâtea dificultăți și probleme. Maturitatea noastră însă aduce un echilibru al forțelor psihice într-o unitate constructivă aflată în armonie cu lumea în schimbare.

Unitatea dimensiunilor noastre psihice este asigurată prin creativitate și apartenență. Creativitatea neajută să putem găsi soluții de a schimba lumea ca să ni se potrivească, iar apartenența ne asigură că nu suntem singuri. Prin urmare, maturitatea depinde de capacitatea noastră de a construi și de a ne integra.

Educația ne ajută să ne orientăm forța vitală către manifestarea creativă, către construcție și către colaborarea cu alți membri ai comunității. Unitatea internă a sinelui nostru ne permite să proiectăm aceasta și la nivelul comunității unde putem construi p atitudine de concordie și de susținere a celor din jur.

Defectele de educație ajung să fie traumatice și să determine atitudini distructive manifestate asupra propriului sine și asupra celor din jur. Acestea pot fi atitudini excentrice, discordante, rigide, concurențiale și inconsecvente. O stimă de sine scăzută se proiectează și asupra altora prin agresivități de tot felul.

Pârghiile prin care adulții reușesc să se maturizeze sunt apartenența și creativitatea. În societatea noastră, aceste manifestări sunt înlesnite de viața de familie și de cea profesională.