Școala este deprimată și se apără maniacal printr-o neliniște structurală: prăvălind informații peste copii, trimițându-și în stradă profesorii și forțând la reformă miniștrii.

Școala în „horă”

Şcoala actuală este acuzată pe nedrept de lipsa contactului cu realitatea, de abstractizare şi teoretizare în detrimentul legăturii cu practica.

Şcoala este lipsită de contactul cu lumea naturală şi cu natura din copil, dar ea este reprezentativă pentru mediul social şi într-o strânsă relaţie cu acesta.

Şcoala preia, poate fără să conştientizeze, ritmul societăţii din care face parte. Ritmul social, mai ales în metropole, s-a accentuat foarte mult în ultimii ani, se trăieşte ardent într-o „horă” care a accelerat paroxistic. În zona vertijului nu mai e putinţă de reflectare, de aprofundare, de înţelegere şi discernământ, controlul pare a fi al grupului, singura entitate conturată.

În şcoala vremurilor noastre, indivizii îşi pierd limitele personale şi fuzionează construind mase: elevii, studenţii, cadrele didactice, părinţii.

Informații „prăbușite” peste copii

Informaţia pare a fi liantul ce oferă identitate grupurilor şi tot ea se prăvăleşte neîncetat peste copilul sau tânărul supus formării. În faţa unei astfel de agresiuni, e normal ca oamenii să se apere. Din neputinţa unei veritabile procesări şi integrări psihice (ceea ce ar necesita un timp mai îndelungat), informaţiile sunt memorate şi uitate imediat ce s-au transformat într-o apreciere (notă, calificativ).

Acțiunea contra reflectării

Ritmul alert nu mai lasă loc reflecţiei, cugetării, tatonării, experimentării, greşelii. Greşeala este o catastrofă ce trebuie taxată, nu e timp pentru a învăţa din greşeli. Scopurile sunt gata stabilite, iar aderarea la ele este doar o problemă de adaptare. Rezultatele, chiar dacă iluzorii, pot fi cuantificate şi asta este tot ceea contează.

Educaţia se înscrie adânc sub semnul acţiunii, vitezei, rezultatului practic. A aştepta, a avea răbdare, a nu interveni, a avea încredere în potenţialul de autoformare al fiecăruia, a contempla creşterea în ritmul ei natural înseamnă „a pierde vremea”, „a nu găsi soluţii”. O soluţie grăbită, chiar dacă este proastă şi bulversantă, e justificatoare pentru adultul care poate demonstra că „nu a stat cu mâinile în sân” şi deci, îşi merită banii.

Școala este deprimată!

Societatea contemporană se apără maniacal (prin hiperactivitate) contra depresiei. Oamenii nu mai au timp să crească şi să se maturizeze, să se descopere şi să trăiască - ei sunt prea preocupaţi să alerge după scopuri iluzorii care nu le aparţin. Sentimentul de a fi trăit de o societate prea acaparatoare este deprimant şi similar cu ceea ce simte copilul unei mame maniacale, incapabile de a descoperi nevoile de dezvoltare, care se oferă excesiv, la fel, făcând abstracţie de vârste şi evoluţii.

Şcoala perpetuează şi adânceşte boala societăţii, oferind satisfacţie narcisică, preluându-i soluţiile nevrotice (poate că nici nu ar putea altfel). Din perspectiva educaţiei însă, acest drum este unul înfundat, care nu poate duce nicăieri şi care va pune mai devreme sau mai târziu şcoala în situaţia de a-şi declara falimentul.