Scrânciobul lumii actuale: când jos în depresie, când sus în anxietate

O lume schimbată

În decurs de mai puțin de un an viața noastră s-a schimbat. Petrecem mai mult timp în casă cu familia, ne realizăm multe dintre activități prin intermediul platformelor online.

Ne-am modificat obișnuințele de petrecere a timpului liber și chiar valorile. Acum ni se par periculoase lucruri despre care am fi râs acum un an și avem griji pe care anterior le puneam în sfera patologicului.

Contextul social anterior valoriza implicarea până la epuizare, alergatul de la un obiectiv la altul fără oprire, consumarea produselor și serviciilor de tot felul. Grijile erau pentru oameni slabi. Valoroși erau oamenii neîngrijorați, mereu în mișcare și aflați în contact permanent cu ceilalți.

Peste noapte, ne-am trezit într-o societate în care anxietatea este norma, în care atitudinile valorizate anterior sunt considerate iresponsabile, periculoase și blamabile.

Acum câteva luni, frica de microbi, obișnuința dezinfectării , spaima de apropiere socială, fobia de boală erau considerate simptome de nevroză obsesională. În prezent, toate acestea țin de obișnuința cotidiană a omului nou, a omului responsabil.

Obsesia din umbra isteriei

Într-o lume isterică în care oamenii erau încurajați să se agite, să relaționeze mult, să se exprime, să se remarce, umbra noastră obsesională nerecunoscută și neacceptată, abia a așteptat un motiv pentru a ieși la iveală.

Abia am așteptat să transformăm hiperagitația în hipervigilență, să întoarcem exuberanța socială într-o închidere în familia proprie.

Pare că aveam nevoie să aducem la lumina zilei frica de oameni, de lume, de boală și de moarte. Sunt spaime care ne bântuiau în secret și despre care credeam că sunt doar ale noastre.

E o mare ușurare să vedem cum temerile noastre ascunse acum pot fi fluturate public, fără cuplă, ba chiar cu aprobare socială.

Eroi vechi

Eroul vremurilor trecute era cel care își asuma idei, luptându-se agresiv pentru ele, până la moarte. Era un erou maniacal menit să ne scoată din depresie, un erou al urii și al competiției (am scris pe larg despre asta).

Societatea prepandemică era maniaco-depresivă. Cu toții alergam năuci, fără scop, mânați de nevoia vitală de a ieși în față.

Simțeam că „fiind cineva” pentru ceilalți vom căpăta un sentiment de consistență pentru noi înșine. Consumam mult pentru a umple lipsa de sens. Ne agitam pentru că nu ne puteam bucura cu adevărat. Făceam baie de mulțime din neputința de a avea relații importante. Activitatea continuă ne ajuta să nu picăm într-o letargie autoagresivă generată de constatarea că eram obligați să ne umplem viața cu lucruri fără vreun sens real pentru noi.

Într-o lume a succesului nu putea fi loc de odihnă, de greșeală, de relații veritabile. Totul stătea sub semnul grabei, al concurenței, al luptei, al acumulării așa încât nici nu aveam timp să ne întrebăm pentru ce ne agităm așa. Cu toții eram obosiți să ținem pasul într-o horă care se învârtea din ce în ce mai repede. Ni se băgau pe gât activități fără rost care, odată împlinite, deveneau neimportante în fața altora cu deadline-uri apropiate.  

Oamenii își aduceau copiii la psihoterapie pentru ADHD și veneau ei înșiși pentru burnout. De fapt, nu voiau decât un spațiu mic pe o canapea și un pic de timp în care să fie ascultați pentru a se putea ei înșiși înțelege. Oare cum putem descoperi ce este important pentru noi dacă nu ne ascultăm? Și cum ne-am putea asculta dacă nu suntem ascultați?

Pandemia a oferit acest spațiu și timp pentru a putea constata cât de utopic este modelul omului hiperactiv, consumerist și fericit.

Eroii noi

Pandemia a oprit goana către nicăieri, prea brusc pentru a nu fi afectați. A resetat valorile: activitățile și construcțiile nu mai contează, socializarea e periculoasă, frica de moarte e pe primul plan.

Omul nou al zilelor noastre este cel care „crede în știință” ca-n religie, care își suprimă viața pentru a nu muri. Este un model ce pledează pentru anxietatea vigilentă menit să ne scoată din aceeași depresie care ne absoarbe.

Eroul este medicul care se luptă cu moartea și care e capabil să o învingă.

Oamenii se tem de spitale și se îmbolnăvesc tot mai mult. Simptomele psihice se corporalizează pentru a-i da de lucru eroului planetar. Pentru atacurile de panică chemăm ambulanța, medicii se uită neputincioși la corpuri sănătoase îmbolnăvite de frică.

Am ajuns să schimbăm simptome împovărătoare cu altele la fel de grele fără să ne ocupăm însă de sursa care le generează, de dificultățile noastre profunde.

Tristețea însingurată din spatele simptomelor noastre

Soluțiile sociale pe care le găsim problemelor cu care ne confruntăm arată care este de fapt dificultatea.

Construcțiile maniacale care ne făceau să alergăm de dimineață până seara haotic fără să înțelegem cum ne-a trecut ziua, ne apărau de tristețea însingurată, de spaima de a fi noi înșine cu problemele noastre.

Atacurile de panică și anxietatea în care trăim acum ne ajută să fim vigilenți pentru a putea înfrunta pericolele. Aceasta înseamnă că ne pasă de noi, că ne prețuim, că nu vrem să murim – ce poate fi mai contradepresiv decât atât?!

Prin urmare și isteria maniacală, și vigilența anxioasă sunt apărări la fel de consumatoare de energie în fața aceleiași tristeți de a rămâne singuri cu traumele noastre.

Înainte încercam să tratăm burn-out-ul așa cum ne preocupă acum atacurile de panică, dar în spatele acestor reacții se află mereu aceeași „sete ce ne soarbe... un adânc asemene uitării cei oarbe” (Eminescu în Luceafărul).

Indiferent cu ce se confruntă omenirea, indiferent de soluțiile comunității, noi vom găsi apărări doar pentru propriile noastre probleme.

Chiar și când lumea se confruntă cu o pandemie globală, noi tot de propria noastră tristețe însingurată ne ocupăm chiar dacă schimbăm atitudinile maniacale cu cele anxioase și în loc de burnout facem atacuri de panică.

În burnout ca și în atacul de panică este vorba despre o energie foarte mare pe care nu o folosim cum trebuie. Poate că simptomele noastre ne spun povestea unui om energic, plin de forță vitală care este închis în cușcă. Lipsa de libertate vine din sentimentul că, pentru a fi acceptați, ar trebui să facem totul pentru alții, așa cum ni se spune fără să avem dreptul de a ne întreba: nouă ce ne face bine, ce ne place, ce ne bucură? Cine suntem și ce visăm să devenim?

Poate că nu apărările noastre sunt cele care au nevoie de psihoterapie, căci problema pentru care au apărut rămâne aceeași: tristețea de a fi singuri cu problemele noastre care par de neînțeles pentru alții. Cine ar vrea să ne asculte durerile afective, supărările, poveștile de viață? Cine are răbdare cu noi, dacă nici nu mai avem?

Presiunea fericirii și revenirea la teama de moarte

Când scopul social al vieții individuale este fericirea, sigur că nefericirea devine un reper.

Fericirea este necesară, dar este doar un ideal pe care-l putem atinge subiectiv doar uneori. Aceasta înseamnă că atunci când nu suntem fericiți, suntem nefericiți?

Fericirea, ca stare subiectivă de moment, nu se poate croniciza individual, și nici nu poate fi un scop în sine. Când fericirea a devenit țel comunitar, individual am ajuns tot mai conștienți de nefericirea noastră, tot mai triști și mai însingurați.

Vedem în jurul nostru oameni fericiți care prezintă tot felul de modele de succes în care nu ne încadrăm. În afara acestor modele nu e loc și pentru bucuria simplă de a trăi? Dacă nu este un observator extern care să ne prețăluiască succesul, nu putem fi mulțumiți de noi înșine? Dacă nu suntem vedete, urmăritori sau „hateri”, nu contăm?

Înainte de a ajunge la siguranța existenței care ne-a permis țintirea spre fericire, scopul vieții individuale era supraviețuirea. Era simplu: cel care n-a murit e un supraviețuitor, deci a reușit. Fericirea e mult mai dificil de demonstrat și de aceea, cu prima ocazie am regresat la scopul primar al umanității: supraviețuirea. De ce să ne complicăm când singura noastră grijă este aceea de a supraviețui?

Numai că în confruntarea cu ideea morții nu mai putem lua lucrurile așa cum vin. Ne prețuim prea mult ca să ne putem vedea muritori, ne agățăm de ideea că putem controla moartea, învinovățim pe oricine și oricum pentru că moartea nu poate sta în responsabilitatea noastră.

Nu mai avem credințe în zei care să ne despovăreze și chiar dacă încercăm să aderăm la credințe noi în „știință”, în OMS sau în „teoriile conspirației”, parcă nimic nu ne ajută să ne liniștim.

De fapt am combinat spaima de a fi nefericiți cu frica de moarte și am ajuns terifiați de gândul hipercontrolului. Ei, poate că de aici avem o șansă să ne maturizăm un pic.

Poate că vom învăța să trăim cu ideea că vom muri, poate vom învăța să trăim cu ideea că nu știm multe lucruri, poate că vom învăța că nu putem controla orice, poate vom învăța să nu ne mai învinovățim pentru ce nu ține de noi, dar să fim responsabili cu ceea ce stă în puterea noastră.  

Nici nu e așa de greu, am făcut cu toții acest demers în adolescență și ne putem reaminti chiar dacă a trecut ceva timp de atunci și se pare că am uitat.

Concluzie

Frica de moarte ne ajută să ne extragem din modelul utopic al omului hiperactiv, consumerist, realizat și fericit.  Ne ajută să ne îndepărtăm de lumea aflată sub semnul grabei, al concurenței, al luptei, al acumulării unde nu e loc de odihnă, de greșeală și de relații veritabile.

Conștientizarea morții ne oferă mai multe daruri dintre care să alegem: putem muri de frica morții; putem reînvăța să ignorăm că suntem muritori; putem să devenim agresivi și învinovățitori pentru a ne distrage atenția; putem deveni îngrijorați și vigilenți pentru a trăi câte o moarte în fiecare zi; putem deveni grijulii și prevenitori; putem prețui viața bucurându-ne de fiecare moment... fiecare dintre noi își poate inventa darul său, poate lua mai multe deodată sau pe rând.

Orice am alege este în conformitate cu o nevoie de moment și ne ajută în dezvoltare. Nicio alegere nu e mai bună sau mai rea și nici nu este definitivă. Dar mai important decât orice este că prin simplu fapt de alegere, suntem liberi, iar libertatea este un motiv suficient pentru care viața merită trăită cu toate spaimele și cu toate greutățile sale.