Structurarea eului între extreme la pubertate

Pentru limitarea anxietății, copilul își reduce prezența în lumea concretă și își extinde explorarea mentală. Copilul adaugă idei în spațiul simbolic, care până acum era compus din basme, jocuri și vise. El devine capabil de gândire abstractă și de viață spirituală. 

Înregimentări ideologice 

Lumea ideilor este esențială pentru umanitate, dar copilul are nevoie de îndrumare să nu se rătăcească. Ideile par fantezii ludice care nu pot afecta realitatea. Doar că, dacă sunt puse în act, ele capătă consecințe reale.

Ideile stau la baza proiectelor realizate, a ideologiilor și a credințelor. Toate acestea ne structurează limbajul și ne determină majoritatea acțiunilor. 

Copilul nu știe cum să se raporteze la lumea ideilor în care abia a intrat. El va considera real tot ce se potrivește cu dorințele lui, de aceea trebuie învățat să se întrebe, să se îndoiască, să cerceteze, să admită opinii diverse. 

Rațiunea permite echilibrarea emoțională prin intermediul empatiei. Dacă însă, intelectul este utilizat ca mecanism de apărare împotriva anxietății, omul se închide într-un narcisism steril. Intelectul capătă funcția de triaj al ideilor „bune” în funcție privilegiul pe care-l promit. Astfel, se ajunge la disonanțe cognitive când una și aceeași idee este „bună” dacă favorizează și „rea” dacă este constrângătoare. Pentru ilustrare, citez din memorie dintr-o manea auzită în vecini: „Am greșit, orice om greșește/ Ai greșit, greșeala se plătește”. 

Un intelect capabil să integreze emoțiile și să ofere acces la lumea ideilor este o plasă de siguranță care-i permite copilului să facă saltul spre adolescență. Acesta lecuiește frica, sprijină separarea de părinți, integrarea în comunitate și descoperirea unui rost personal. Ideologiile manipulatoare fac același lucru, iar copilul este vulnerabil și are nevoie să fie pregătit să se protejeze de prădători intelectuali.

Într-o lume animistă, copilul va crede că are o influență de zeu. Stelele îi scriu destinul, pietrele purtate schimbă cursul evenimentelor, natura însăși e gata de „self harm” dacă nu are el grijă. Într-o lume teistă, puterea este delegată unor zei pe care copilul îi poate îmbuna. Într-o lume capitalistă, copilul își găsește rostul în concurență, câștig și consum. Într-o lume fascistă contează balansul între statutul de victimă și cel de agresor, sunt căutate privilegii și ocazii de dominare. Într-o lume comunistă, copilul renunță la individualitate pentru unitatea de grup, se camuflează și dorește să adere la clasa privilegiată. Într-o lume narcisică, e multă singurătate în mijlocul multor obiecte de uz. În centrul dorinței copilului nu poate fi decât el însuși,  iar singura activitate cu sens este autmodelarea. Într-o lume democratică copilul crede în idei precum echitatea și autonomia. El învață să se dezvolte, să se asume, să-i respecte pe ceilalți și să colaboreze. Indiferent de ideologie, copilul nu face decât să proiecteze autoritatea parentală pentru separare.

Prin adoptarea religiei comunității sale, copilul nu se mai simte singur, deznădăjduit sau la voia întâmplării. Copilul sesizează modificările ideologice ale lumii în care trăiește și va prefera credințele noi, în curs de testare. 

Copiii vorbesc într-un dialect neștiut de adulți. Când noi, părinții ne temem de riscul trecerii străzii, apar pericole pe care nu le înțelegem și de care nu-i putem proteja. Ne simțim neajutorați și înstrăinați, participând noi înșine la procesul de separare.

La pubertate sunt testate noi idei de conviețuire socială, iar părinții nu mai pot menține mediul de siguranță. Întreaga comunitate devine responsabilă căci în „laborator” sunt copiii.

Comportamente de risc

La pubertate începe procesul de separare. Într-o lume în care teama este o pârghie pentru control, desprinderea presupune înfruntarea spaimei, deci asumarea riscului. Copilul care a trăit cu „sabia lui Damocles de-asupra capului”, provoacă pericolul căci este preferabil fricii permanente. Cu cât se teme mai tare, cu atât va risca mai mult.

În covârstnici, copilul găsește tovarăși pentru acțiuni riscante. La adăpostul grupului, sentimentul de invulnerabilitate crește. Riscul pare un simplu joc care merită să fie făcut pentru aprobarea celorlalți și pentru un loc bun în ierarhie. În grup, copilul nu se mai confruntă doar cu temeri reale, ci și cu unele născocite de dragul experienței extreme.

Comportamentele de risc ale copiilor nu apar natural, ele semnalează un mediu nesigur, plin de lupte pentru putere în care copilul a fost speriat și rănit. 

Când copiii trec bariera autoconservării făcându-și rău sau rănindu-i pe alții e nevoie de o intervenție promptă și amplă. Adulții sunt nevoiți să stopeze atitudinile care fac rău, să îngrijească rănile și să restabilească siguranța mediului. După toate acestea pot fi organizate pericole virtuale în care copiii să-și exerseze abilitățile de supraviețuire.

Școala este un spațiu sigur de experimentare a pericolului. E un risc să chiulești, să nu te pregătești sau să ignori cerințele profesorului. Copiii suportă consecințe precum notele proaste, absențele, pierderea unor oportunități de învățare. Copiii care vin dintr-un mediu familial în care educația a fost înlocuită cu înspăimântarea își asumă aceste riscuri până când se simt în siguranță.

Riscurile asumate îl ajută pe copil să se simtă eroic. Eroismul corespunde fanteziilor care ogoiesc sentimentul de inferioritate atât de dureros la această vârstă. Pentru alegerea eroului copilul chestionează mediul social în extremele sale și se joacă cu acestea așa cum fac bebelușii cu jucăriile pe care le întorc pe toate fețele. Copilul își pune problema poziției sale în lume și a schimbărilor care ar corecta ce au ales părinții și i-ar fi lui favorabile. 

Într-o societate misogină, fetițele oscilează între imaginea androginei și a „pițipoancei”. Cu ambele poate să trezească valuri de ură. Într-o lume care obiectualizează bărbatul, văzându-l ca „provider”, băiețeii baleiază între efeminare și masculinitate toxică. Copiii simplifică dilemele lumii noastre la elemente practice: Să-și lege sânii sau să-și mărească buzele? Să se tatueze sau să-și schimbe pronumele? Să militeze pentru extremiști musulmani sau pentru drepturi LGBTQ+. Ambele, bineînțeles, pubertatea dorește să reliefeze contrariile și să le împace.

Copiii care se pun în pericol, adesea ne semnalează abuzurile normalizate care nu pot fi remediate dacă nu sunt văzute într-o lumină nouă.

Ne împotrivim manifestărilor de agresivitate ale copilului, dar găsim eroice violențele eroilor din mitologie, din istorie și din filme. Promovăm eroi care se sacrifică și căsăpesc, dar ne miră victimizarea și  bulling-ul la pubertate.

Riscurile cele mai grave nu sunt cele care atrag atenția, ci acelea petrecute în izolare. Uneori sunt doar trăiri și gânduri care vor erupe abia în adolescență. Până atunci, noi, părinții putem oferi un cadru liniștit în care copilul să se exprime fără teama că ne va îngrijora. 

Copilul la pubertate se izolează de privirea altora, dar are nevoie de urechi dispuse să-l asculte fără anxietate, fără consecința unor acțiuni, fără raționalizare, doar cu empatie.