Școala între fantezie și joc

Importanța școlii constă în utilitatea ei care depinde de capacitatea de adaptare la nevoile copilului și la cerințele sociale. Pentru copil, școala pare magică când îi satisface nevoile de dezvoltare și de integrare în comunitate.

Școala este un tărâm magic în care semnele prind sens și se organizează în povești coerente, în jocuri și ghicitori. Etapa magică pregătește construcția simbolică și permite exprimarea spaimelor și a dorințelor. E important ca în această perioadă să nu populăm lumea imaginară a copilului cu profesori care să întruchipeze zmei și zgripțuroaice, care să iște lupte nedrepte și încercări de netrecut. Dacă facem aceasta, idealizarea școlii va rămâne, dar va fi una negativă. Va deveni un câmp de luptă plin de forțe rele, de spaime și de furii.

Fantezii și așteptări

Copilul a crescut și își dorește să intre în lumea adulților pe care o crede nesfârșit de ofertantă. Prin vizorul fanteziei sale, alimentată de dorințe și de curiozități, lumea pare plină de forță, de oportunități și de libertăți. 

Pentru accesul în lumea adulților, copilul își dorește să-i respecte pe cei din jur, să muncească, să se supună unui program și unor reguli. Sunt restricții ușor de asumat când oferta este pe măsură. Dacă va fi dezamăgit, revolta copilului va viza tocmai aceste responsabilități.

Când un școlar mic e îndărătnic, nerespectuos, agitat sau încearcă să se eschiveze, ne arată că mediul este copleșitor pentru el. Prin urmare, nu copilul trebuie corectat, ci mediul său.  

Copilul, în drum spre școală, este asemeni lui Făt-Frumos plecat în lume. Este scindat între: dorință și spaimă, curiozitate și sfiiciune. Idealizează școala și îi e frică.

„Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fug [...] Îmi tâcâia inima [...] Și nu vedeam înaintea ochilor de frică [...] Mi-era frică și mi-era dragă” (Delavrancea, B. Ş. 2009).

Copilul privește școala cu evlavie, ca pe un spațiu sfânt în care toate lucrurile trebuie să se petreacă „așa cum a zis Doamna învățătoare”. El crede că va deprinde puterea fermecătoare prin care să transforme alchimic sunetele în semne cu înțeles. Stiloul este o baghetă vrăjită, iar abecedarul, o carte sfântă. E o magie să citești, să scrii și să socotești! 

„Condeiul lui Ionel e vrăjit [...] trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini” (Arghezi, T. 1943).

Pentru aceste daruri așteptate, sufletul copilului se umple de recunoștință și e gata să iubească orice profesor care îi deschide poarta cunoașterii. Pentru copil, cunoașterea este o cale prin care poate să devină om mare care contează și de care se va ține seama. El vrea să se îndepărteze de numeroasele frustrări provenite din lipsa de libertate dată de tot ce nu știe și de tot ce nu poate. Educația este eliberatoare căci îi permite să devină stăpân pe sine și pe lumea sa. Prin urmare, școala îi poate oferi statutul de „împărat” oricui.

 „Câte nu spuneam pisicii! - He! he! Martinico [...] hai la Școala domnească, că sunt profesori buni [...] te face împărăteasa șoarecilor” (Delavrancea, B. Ş. 2009).

Statutul de școlar al copilului este atât de important încât îl implică și la nivel inconștient. Visele i se învârt în jurul școlii exprimându-i în imagini dorințele și temerile. Inconștient, copilul se pregătește să integreze realitatea școlii în spațiul așteptărilor sale, al poveștii care urmează să fie trăită. 

„Noaptea visa școala: un palat mare, mare și frumos, ca în basme, cu porți de fier, cu geamlâcuri, cu uși de cleștari, cu ziduri văpsite ca niște icoane” (idem).

Joc și de relaxare

Pentru copil viața este un joc de explorare și descoperire, de învățare și inventare. Școala va fi și ea un spațiu natural al jocului. Frica este singura emoție a copilului care îl poate smulge din joc. Când trebuie să lupte pentru supraviețuire, copilul copleșit de realitate, nu mai are energie pentru fantezie și nici relaxarea explorării. 

Mintea noastră funcționează diferit când suntem relaxați și când suntem anxioși. Când suntem presați sau speriați, lăsăm deoparte orice interes și ne concentrăm activ forțele pentru supraviețuire. În aceste condiții nu avem disponibilitate pentru învățare și, în niciun, caz nu putem fi creativi. Prin urmare, seriozitatea tensionată, competiția, amenințările și orice ne produce frică sunt stări incompatibile cu educația și deci, nu au ce să caute în școală. 

Școala este un mediu special creat pentru educație și de aceea, trebuie să fie sigur și propice jocului. Doar un mediu sigur și ofertant permite explorarea lumii și dezvoltarea de sine. Orice copil, când este sănătos, caută activ experiențe educative care să-l ajute să înțeleagă lumea și să se adapteze la ea.

Jocul creează un spațiu mental simbolic plăcut și sigur în care copilul cercetează lumea și își formează abilitățile necesare supraviețuirii. În joc nimic nu este de-adevăratelea, iar copilul se poate pregăti pentru orice viitoruri își imaginează, poate exersa cu plăcere până își formează deprinderi, poate relua evenimente neînțelese în termeni proprii, poate stabili și rupe relații fără teama de pierdere, poate colabora și poate pune limite.

Observând jocul copiilor descoperim aceeași pasiune, implicare și seriozitate caracteristică cercetătorilor și creatorilor adulți. Jocul, spre deosebire de viața reală, prin faptul că se petrece în spațiul simbolic, este lipsit de teamă și plin de plăcere. Aceste aspecte îl fac să fi de neînlocuit în educație.

Readucerea jocului în școală determină înlocuirea anxietății actuale cu bucuria învățării. Permite trecerea de la concurență la colaborare, de la învățarea superficială pentru notă, la învățarea temeinică de plăcere, de la un mediu plin de frica de eșec la un mediu sigur în care copilul poate să cerceteze implicat.

În joc, expertul este copilul, așa că se va implica și îi va arăta adultului calea de educație cea mai potrivită pentru el. Jocul îi permite copilului să colaboreze cu adulții pentru educația sa. În joc, copilul înțelege consecințele realității fără să se sperie, pierderile nu sunt grave, eforturile sunt plăcute, iar repetițiile necesare formării abilităților nu sunt plictisitoare. Deși muncește din greu, copilul care se joacă se bucură. 

Copiii care sunt lăsați să se joace temeinic și fără vinovăție devin adulți creativi, bucuroși pentru rezultatele altora, susținători și responsabili. În continuarea jocului, munca devine și ea plăcută, ne determină să trudim cu hărnicie și cu implicare. O astfel de muncă nu așteptă indicații și prețuire de la șefi, nu așteaptă salariul și concediul. O astfel de muncă va avea rezultate căci ea nu cheltuiește timpul omului, ci îl împlinește. Munca-joc nu are sclavi, nu cere sacrificii, ea ne oferă oportunitatea exprimării de sine și posibilitatea construcției. Munca-joc ne permite să fim stăpânii vieții și ai timpul nostru.