Pregătirea pentru școală

Copilul simte că în viața lui se va petrece o mare schimbare și încearcă să se asigure, să se acomodeze cu ideea. El a mai trecut printr-o schimbare similară când a intrat la grădiniță și este pregătit pentru o etapă nouă. 

Școala vine la momentul potrivit, iar copilul este capabil să gestioneze trecerea. El nu are trebuință decât de o minimă susținere din partea adulților care să-l asculte și care să-i respecte ritmul de acomodare.

Ascultarea 

Schimbările pe care le aduce școala în viața copilului sunt ușor de integrat dacă el găsește o pereche de urechi care să-l asculte cu atenție și cu răbdare. 

Deși cerințele copilului sunt minime, noi, adulții nu suntem pregătiți să-l ascultăm și nici să-i validăm îngrijorările. Nepregătirea noastră își are rădăcinile în trecutul în care nu am fost luați în serios și nici lăsați să ne exprimăm. În prezent, dificultățile copilul ne îngrijorează și simțim urgența unor soluții practice. Viitorul ni se tulbură cu totul când ne simțim neputincioși în sarcina noastră de protectori. Când suntem speriați nu putem să fim neutri căci avem urgența autocalmării. Spaima se opune liniștii necesare ascultării și acceptării fără judecată a spuselor copilului. Când suntem temători mecanismele noastre de apărare mai vechi intră în funcțiune fără să ne dăm seama.

Un mecanism prin care ne apărăm când suntem speriați este fuga. Astfel, putem să fugim de problemele copilului, plecând cu mintea în altă parte, la problemele noastre. Un alt mecanism este negarea: banalizându-i copilului trăirea, îi negăm dificultatea. Lupta este si ea o formă de apărare: preluând controlul asupra situației, ne confruntăm noi înșine cu starea copilului. Putem, de asemenea, să folosim deplasarea: înlocuim teama aceasta cu altă preocupare, cu altă neliniște sau cu vreo acuzație la adresa copilului. Putem să descurajăm mărturisirile copilului prin nerăbdare și agitație. Putem să încercăm să-l controlăm pe copil și să-i dictăm ce să facă și ce să simtă. Oricum ar fi, pare mai simplu să trăim noi înșine teama copilului decât să-l ascultăm cu toată înțelegerea.

Societatea noastră este preponderent acțională, anxioasă și egocentrică. Ea nu ne oferă nici modele și nici spații pentru o ascultare binevoitoare și neutră. Cel mai adesea, utilizăm cuvintele ca motor pentru acțiunea proprie sau pentru activarea celuilalt. Acțiunea ne consumă energia mobilizată de frică și ne ajută să ne calmăm, dar se opune liniștii necesare ascultării. 

Trăim în lumea în care „verba volant” și ne simțim condamnați să demonstrăm că suntem vii mișcându-ne, acționând, atrăgând atenția asupra noastră. 

Ne vine greu să ascultăm și pentru că noi înșine nu avem prea multe experiențe în care să fi fost auziți. Însă, cu toții am trecut prin multe situații în care ascultarea a fost urmată de judecată, de evaluare, de îndemnuri, ba chiar și de constrângeri. 

Când nu avem modele de ascultare, ne e greu să le inventăm. Ba chiar și atunci când înțelegem intelectual necesitatea ascultării nu găsim suficientă liniște în noi înșine care să ne permită să o practicăm.

Ascultându-i pe ceilalți ne surprindem că ne zboară mintea în altă parte, ne amintim că avem ceva urgent de făcut sau acaparăm discuția cu sfaturi și cu expuneri de sine. 

Neputința de ascultare, indiferent cum ar fi camuflată, provine din acele experiențe în care am fost răniți într-o relație de comunicare. Mecanismele noastre de apărare emoțională au fost construite pentru protecție. Ele au funcționat cu succes în copilărie și chiar dacă la maturitate nu le mai calibrăm cu situațiile, nu avem de ce să ne blamăm pentru ele. Când ne acceptăm propriile momente de indisponibilitate îi permitem copilului să găsească alte urechi capabile să-l audă: o rudă, un vecin, un alt copil, un animal de companie. 

„Eu îi vorbeam (lui Grivei) de Școala domnească: - Hai, măi Grivei, [...] d-ai vrea, chiar și tu ai învăța carte” (Delavrancea, B. Ş. 2009).

Acomodarea

Școala introduce copilul într-o lume străină în care se ajunge prin puterea minții. Copilul se simte tulburat de neputința înțelegerii, se simte pierdut și dezorientat. Dezvoltarea intelectuală se petrece lent și presupune multe reluări, uitări, perplexități și greșeli. 

Pentru copil drumul până la școală și clădirea acesteia în sine sunt reprezentative pentru schimbarea care se petrece cu el.  Copilul este un Harap Alb pornit în drumul său inițiatic unde se confruntă cu pericole, se rătăcește și are închipuiri. Învățarea este un pretext pentru descoperirea sinelui și pentru întâlnirea unor oameni semnificanți. 

Pregătirea pentru școală începe cu străbaterea drumului real până la ea. Parcurgerea drumului fizic îi permite copilului să se orienteze, să se relaxeze și să vorbească cu părintele său despre așteptările, fantasmele și temerile pe care le are. Cu fiecare zi, școala va fi mai apropiată și mai cunoscută. Copilul face această pregătire și singur, în jocurile sale.

„colindam pe aceleași cărări din grădina noastră, zicând că am plecat la Școala domnească” (Delavrancea, B. Ş. 2009).

Școala își face loc și în mediul casei. Anumite obiecte sunt cumpărate, unele spații îi sunt alocate viitorului școlar. Astfel, ideea de școală începe să se materializeze în camera copilului care se reorganizează. 

Copilul are nevoie pentru școală de un birou de studiu, de un dulăpior, de o bibliotecă, de o lampă, de cărți, de rechizite, de haine speciale. 

Copilul participă activ la transformările camerei sale înainte ca el însuși să facă vreo schimbare. Este destul de mare de acum și poate să stabilească ritmul modificărilor, să ia decizii și să facă alegeri. Dacă totul se petrece fără grabă, cu liniște și cu timp pentru poveste, școala este o oportunitate. 

Școala nu-i populează copilului doar camera, ea își face loc și în timpul lui. De aceea, copilul are nevoie să vorbească despre dorințele, temerile și așteptările sale. Jocurile și visele copilului îl vor ajuta și ele să-și facă școala accesibilă.

Copilul își exprimă în joc neliniști și așteptări care apoi pot fi mai ușor calibrate și integrate. Visează școala și o fantasmează imaginându-și tot felul de scenarii.

Timpul dedicat începerii școlii prin pregătiri, jocuri, vise și discuții îi oferă copilului ocazia acomodării. Pe măsură ce școala devine tot mai reală și timpul alocat ei va fi din ce în ce mai mare. 

Timpul petrecut la școală este anticipabil cu ore stabilite după un program, cu persoane implicate în aceleași activități ca și el. După școală, activitățile relaxante cuprind și povestirea timpului petrecut în colectiv. Apoi urmează temele și ritualul de pregătire pentru următoarea zi de școală. Dintr-o dată, cam tot timpul copilului se învârte în jurul școlii. În funcție de programul de aici se organizează chiar viața de familie. 

Școala schimbă structura timpului care încetează să mai curgă circular așa cum se întâmpla până acum. Reluarea eternă a zilelor cu fiecare trezire încetează îndată ce scopurile imprimă orientarea liniară spre viitor. La școală, micuțul se pregătește să devină mare și totul pare să fie subsumat acestui scop. I se mai permite să fie și mic? E oare posibil să se facă mare? Nu există certitudini, dar timpul liniar are deja un trecut al dorurilor, un prezent al acțiunii și un viitor al dorinței.

Timpul prezent se subordonează viitorului, iar principiul plăcerii este abandonat pentru cel al realității. Copilului nu i se mai oferă necondiționat totul, i se cere să muncească după puterile lui. Cei dragi care doar se bucurau de el, acum au așteptări și pretenții. Copilul capătă responsabilități și îndatoriri. El trebuie să-și câștige aprecierea asemeni unui om mare.

Contează mult cum introducem aceste schimbări căci copilul își va asuma cu entuziasm noul său rol social dacă este ajutat să aibă succes. Când copilul este sprijinit să facă față, va fi fericit să se implice temeinic, să devină responsabil și autonom. Dar dacă sabotăm succesul copilului, dacă îi prezentăm eșecurile și incapacitățile, el va regresa, refugiindu-se în confortul timpului anterior școlii, când era acceptat necondiționat. 

În cazul eșecurilor inerente, jocul este calea de reparație. Jocul îi permite copilului să exerseze oricât, fără presiune, cu bucurie și într-un mediu sigur. În joc, activitatea în sine contează și nu rezultatul ei. Această distincție îi oferă copilului sens, bucurie și posibilitatea să-și depășească neputințe de tot felul. De asemenea, jocul în grup permite exprimarea de sine și posibilitatea contactului cu experiențele și fantasmele altor copii.