Conservarea identității la pubertate

Jocul cu pericolul nu mai este necesar când există limite paterne protectoare.

Copilul asistă neputincios la spectacolul transformării sale fizice și psihice și simte că se pierde pe sine. Își pierde corpul de copil și dobândește emoții noi cu care nu știe ce să facă.

Copilul nu se mai recunoaște în oglindă: nasul nu mai seamănă cu al personajelor Disney, membrele îi sunt prea mari, corpul e prea slab sau prea gras, prea înalt sau prea scund. Copilul neajutat să-și integreze schimbările devine un adult care va dori să le corecteze.

Copilul nu se mai recunoaște, nu se mai place și riscă să devină un necunoscut pentru sine însuși. El are nevoie să se recupereze în emoții, stări și nevoi care să-i redea siguranța.

Nostalgia – o emoție complexă

Pentru conservarea sinelui constant, copilul se întoarce prin amintire în trecutul prețios. Nostalgia este o emoție nouă care recuperează siguranța trecutului și indică locuri de retragere unde schimbarea n-a început.

Copilul nostalgic reactualizează trăiri din copilăria mică, redescoperă modalități de funcționare mai vechi. Se uită la poze și la filme, se caută în jucării și jocuri, reactualizează prietenii uitate.    

Nostalgia, descoperită la pubertate, ne însoțește toată viața. Prin ea ne simțim unitari oricât ne-am schimba și putem să resemnificăm trecutul în funcție de prezent. Plata pentru această achiziție este prezentul însuși. Nostalgia ne zădărnicește conexiunea cu momentul actual căci favorizează mintea să fugă în trecut.

Nostalgia transformă timpul într-un continuum multidirecțional. Prin ea reușim să facem față situațiilor dificile precum doliul, depresia, un viitor neofertant.

Starea de reverie

Reveria este inversul nostalgiei, dar împlinește aceeași funcție. Copilul se retrage din prezentul incert într-un viitor imaginat în care își vindecă rănile, frustrările și neajunsurile. Conținutul reveriilor este format din frustrări și umilințe care se cer corectate pentru menținerea stimei de sine. Simpla imaginare a reușitei ajută copilul să fie mai încrezător.

Reveria stă la baza inventării proiectelor și a găsirii soluțiilor. De asemenea, ea ajută copilul să suporte prezentul cu gândul la un viitor mai bun. Agățându-se de viitor copilul reușește să fie mai puțin traumatizabil, să găsească soluții, să aștepte. Reveria este implicată și în formarea rezilienței – acea capacitate a eului de a îndura fără să se frângă. Când reveria formează competențe atât de importante, nu poate fi considerată „timp pierdut”.

Diferențierea

Prin diferențiere, copilul se asigură că nu se confundă cu ceilalți, că se distinge de ei.  Diferența îl face ușor de recunoscut chiar în condiții de amplă transformare. Aceasta îl determină să reziste presiunii grupului și să inventeze răspunsuri noi la probleme vechi. 

În familie el este preferatul bunicii, cel care joacă baschet și cel care nu-și spală farfuria. La școală este bun la matematică și incapabil să scrie un eseu. Este cel care își pierde diverse lucruri și își uită caietele acasă. Etichetele, oricât de limitative și defavorabile ar fi, oferă siguranță.

Diferențierea presupune și riscuri. Când criteriul este „să fii altfel”, copilul exclude orice pare „la fel”. Diferența predispune la căi patologice de evoluție psihică când copilul își asumă roluri nepotrivite, bizare sau periculoase doar de dragul opoziției. Riscurile diferențierii însă, sunt anulate de relația cu părintele de sex opus care încurajează contrastul în condiții sigure. 

Mamele susțin evoluția băieților prin respectul pentru masculinitate manifestat în relațiile cu bărbații din viața lor. Mamele obligate să se descurce singure, acum sunt încurajate să se relaxeze și să mai delege din activități. Tații își sprijină fetițele prin implicarea directă și firească. Ei nu trebuie să maimuțărească o femeie purtând tutu, dar pot, să fie prezenți în viața fetițelor.

Pubertatea copiilor este prea solicitantă pentru mame care nu mai pot să facă față fără ajutor. Mamele singure sunt copleșite de rolul mamă–tată care nu permite diferențierea. Sacrificiul de sine nu ajută, ba mai mult, adâncește resentimentele față de bărbați. Copilul se sperie să crească dacă trebuie să se identifice cu o femeie victimă sau cu un bărbat agresor. 

În lipsa unui bărbat adult, copilul e atras de absență. Băiatul se simte obligat să ocupe rolul tatălui într-o etapă în care are nevoie de protecție masculină. Fetița umple golul lăsat de tată cu o anxietate limitativă și consumatoare de energie. Copilul, în diferențierea sa, riscă să înlocuiască dualitatea feminin–masculin, cu dualitatea existență–absență.

 Un bărbat educator nu oferă doar certitudinea prezenței, el diminuează riscurile pe care și le asumă copilul. Jocul cu pericolul nu mai este necesar când există limite protectoare.

Adicțiile, comportamentele bizare, întrecerile periculoase, sacrificiul și rănirea de sine sunt strigăte ale unui copil care își cheamă tatăl pentru protecție și limitare. Aceste strigăte au nevoie de un răspuns. Nu este un moft, tații sunt indispensabili în pubertatea copiilor lor.

Identificarea

Copilul își conservă sinele propriu prin identificarea cu părintele de același sex. Băiețelul mic, ca și fetița se simt suficient de recunoscuți de privirea mamei. La pubertate însă, este nevoie ca ei să-și afirme masculinitatea, respectiv feminitatea. 

Mama fetiței nu se poate afirma pe deplin dacă trăiește într-o relație tensionată cu bărbații din viața ei. Cum se poate prețui o femeie când se simte agresată, nedreptățită, nesprijinită de partenerul său? Fetița observă chinul mamei și îi vine greu să se identifice cu ea. Mama constată că nu este suficient ce face pentru copil, ea însăși merită o viață mai bună. 

Mama fetiței devine un bun model de identificare dacă-și poartă sieși de grijă. Tatăl băiatului însă, trebuie să-i poarte copilului de grijă. Băiatul are nevoie de implicarea directă a tatălui său, de protecția lui. El nu mai poate beneficia de protecția mamei ca atunci când era mic. La pubertate, protecția mamei este destructurantă psihic pentru băiatul care are nevoie de susținerea unui bărbat pentru a crește. Și tatăl are nevoie de fiu căci masculinitatea sa nu e completă dacă nu-și include băiatul în activitățile și în gândurile sale. Mamele și tații, chiar dacă nu se pot iubi, descoperă că este important să fie respectuoși și recunoscători unul altuia.

Mamele singure, abuzate sau nesusținute de bărbați, au nevoie de sprijinul, nu de pretenția comunității. Altfel, ele cresc fetițe anxioase și băieței care se sperie de propria lor masculinitate pe care nu sunt încurajați să o poarte. Unii dintre băieți chiar renunță la devenirea lor bărbătească, identificându-se cu o mamă cenzuratoare. Așa ne explicăm fenomenul victimizării pentru abuz. O comunitate care nu sprijină mamele singure și nu respectă bărbații, ajunge să trăiască într-o lume cu reguli făcute de copii anxioși ca în „Împăratul muștelor” (William Golding, 1954).