Dependența copiilor de ecrane

Copilul, pe lângă cele necesare supraviețuirii,  are nevoie și să se simtă parte din lume. Pentru aceasta, adulții îl pot ajuta să înțeleagă fenomenele naturale și sociale și să participe la viața familiei și a comunității. La fel ca noi toți, și copilul are nevoie de acces la informații și de participare cu succes la viața socială. Informarea, presupune restructurarea înțelegerii prezente a lumii, iar participarea înseamnă efort de acomodare cu ceilalți. Ambele activități necesită un mare consum de energie care trebuie compensat prin jocuri relaxate, solitare și nedirijate. 

În zilele noastre, copiii apelează prea mult la spațiul virtual când nu sunt suficient informați și implicați, dar și atunci când nu au un spațiu de relaxare la dispoziție. Prin ecrane, copilul încearcă să balanseze stimularea cu relaxarea exact așa cum procedează și adulții din jurul lui. 

Efectul ecranelor

Cultura noastră fiind vizuală, ne-am inventat platforme vizuale de educație, de comunicare, de muncă și de divertisment. Ecranele sunt nelipsite din viața noastră, iar copiii trebuie să aibă acces la lumea noastră cu tot ce presupune ea. Este însă necesar să înțelegem cum funcționează mintea noastră în raport cu ceea ce vedem.    

Nu e adevărat ce văd

Mintea noastră, în mod natural, atribuie realității ceea vine de la văz. „Nu cred până nu văd”, stabilește vizualul ca probă a adevărului. Dar, filmele, jocurile video și mare parte din materialele încărcate pe platformele de socializare sunt ficțiune. Astfel, copilul consumator, este nevoit permanent să-și contrazică simțul comun: „nu este de-a-devăratelea, deși am văzut cu ochii mei”. Aceasta presupune o mare cheltuială de energie și duce inevitabil la oboseală psihică. Pe fondul oboselii, copilul devine agitat și nemulțumit. Pentru contracarare, el are nevoie de un timp similar de contact direct cu o realitate împărtășită cu ceilalți.

Privesc și visez

Imaginile propuse de ecrane, care nu țin de realitatea obiectivă și totuși apar în stare de veghe, sunt similare cu o halucinație. Pentru limitarea confuziei dintre realitate și imaginea ecranului, psihicul apelează la o stare similară cu cea de somn în care visele sunt vizuale, dar vin cu o realitate subiectivă. Astfel, corpul copilului adoptă o stare de „paralizie” apropiată celei de somn, iar psihicul intră în visare. Acest mod de funcționare presupune combinarea dintre o mare solicitare psihologică și o mică implicare fizică. Rezultă un copil obosit psihic care nu și-a consumat energia fizică. El se va agita incapabil de concentrare și gata de o izbucnire nervoasă.

Astfel, copilul are nevoie, înainte de a fi prea obosit psihic, de activități care să-l implice și motric. Are nevoie să alerge, să țopăie, să-și utilizeze corpul.

Am memoria experiențelor văzute

Imaginile văzute care nu pot fi atribuite realității sunt considerate de mintea noastră ca fiind similare cu visele. Visele ne aparțin, ele prelucrează gânduri, emoții și experiențe personale. Or conținuturile urmărite pe ecrane sunt vise străine implantate ca amintiri personale. Capacitatea de învățare din experiențele altora se realizează prin intermediul unei participări mentale similare. Deși avem disponibilitate să ne asumăm în memoria personală experiențele altora, uneori, mai ales pentru copii, poate fi prea mult. De aceea, este important conținutul și dozajul poveștilor ecranizate. 

Este de ajutor ca un adult să fie disponibil pentru copilul care mânuiește un ecran. El are  întrebări de pus, are intervenții personale de povestit, își descoperă amintiri și trăiește tot felul de emoții. 

Nevoia unor limite adulte

Copilul singur nu poate alege conținutul propice pe care să-l vizualizeze și nici timpul potrivit pe care să-l petreacă în fața unui ecran, El are tentația să consume tot, așa cum i se prezintă și cât i se oferă. De aceea are adulți împreună cu care să privească și împreună cu care să participe la viața reală. 

Noi, adulții, putem înțelege că ecranele prezintă un conținut străin. Deci nu putem lăsa copiii singuri împreună cu niște necunoscuți chiar dacă nu pleacă din casă și chiar dacă ni se pare că sunt cuminți. Avem nevoie de oameni care să ne ajute cu copilul, căci trebuie să ne ocupăm și de noi înșine. Ecranele însă nu sunt ajutoarele potrivite, dimpotrivă. Niciodată nu este prea târziu să înțelegem aceasta, căci copilul oricând va prefera timpul petrecut cu bucurie  cu noi sau cu alți copii, timpului petrecut în singurătate în fața unui ecran oricât de performant.

Ecranele fac parte din viața noastră socială și nu le putem exclude din creșterea copilului fără să-l izolăm de lume. Ecranele sunt instrumente benefice pentru învățare, pentru muncă, pentru relaxare și pentru comunicare. Pentru folosirea acestor instrumente însă, copilul are nevoie de îndrumare atentă a unor adulți nedependenți.

Dependența copilului marchează o lipsă

Dacă observăm dependența copilului de ecrane este important să înțelegem ce a generat-o și ce exprimă aceasta. Ce caută copilul să vadă? Ce-i lipsește din viața lui? De ce fuge din realitate? Ce adult dependent din familie oglindește copilul? Abia dacă găsim întrebarea potrivită pentru copilul nostru vom putea răspunde corect. Ca în orice dependență, și în acest caz, nu ne ajută să luăm măsuri împotriva comportamentului care este doar o încercare de umplere a unui gol. Ne ajută să înțelegem cauza și s-o remediem, apoi adicția dispare de la sine ne mai fiind necesară.

Pentru exemplificare voi explica unele motive posibile pentru adicția copilului de ecrane precum și remediile potrivite. Aceste motive nu sunt regăsite în toate situațiile, căci fiecare copil răspunde contextului său specific. 

Fuga într-un spațiu virtual

În absența unui mediu fizic stabil care să-i permită copilului odihna și retragerea, el își poate găsi un mediu virtual. 

Ecranul îi oferă copilului căldură și spațiul privat, dar îi consumă energia psihică și îl izolează de realitate și de viața familială. Copilul nu se izolează de lume dacă i se respectă spațiul personal, dacă are timp la dispoziția sa și dacă cei din jur sunt disponibili fără să fie intruzivi sau prea solicitanți. Prea multele cerințe, activități și pretenții însă îl pot face pe copil să prefere compania ecranelor.

Fuga în spațiul virtual poate semnala că nu există un spațiu fizic la dispoziția copilului. Orice copil are nevoie de un loc liniștit, neaglomerat, de care să dispună cum poftește: să se joace, să se plictisească, să nu facă nimic.

Spațiul virtual arată artificialitatea mediului

Artificializarea vieții de familie are și ea un rol în dependența copilului de ecrane. Aceasta îl face să se simtă parte dintr-un studiu și nu trăitor al unei vieți reale. 

Cu toții vrem pentru copilul nostru o viață ferită de rele și plină de oportunități. Uneori însă ne străduim prea mult și creăm un cocon artificial în jurul copilului. Îi aglomerăm programul cu  activități, cursuri și jucării sofisticate. Toate sunt benefice cu condiția să rămână loc pentru o viață reală care presupune singurătate și activități împreună cu familia și comunitatea. 

Retragerea în spațiul virtual a copilului poate să ne indice și faptul că el simte că nu are loc în viața reală. Lumea construită pentru el este ofertantă, dar este prea limitativă și creează impresia incapacității traiului firesc. Izolându-se în virtual, copilul ne arată cât de limitat se simte, cât de neajutorat. Este un semnal care ne ajută să-i înțelegem nevoia de refacere a legăturii cu o realitate necosmetizată. La fel ca toată lumea, și copilul are nevoie de o viață reală, cu bune și cu rele și nu de oferte perfecte. Chiar dacă va întâmpina dificultăți în lumea reală, copilul ne are pe noi, adulții, să-l sprijinim să facă față.

Lipsa limitelor 

Nici lipsa limitelor nu-l ajută pe copil căci el nu se simte protejat de adulți suficient de asumați. Copilul încurajat să facă tot ce-i trece prin cap nu poate face distincția între fantasmă și realitate. Copilul care nu respectă nevoile altora și proprietatea lor se va simți în pericol să i se întoarcă lipsa de bunăcuviință. Fără limite copilul se află la bunul plac al propriilor fantezii și robul propriilor plăceri nesățioase. Când lumea internă este insațiabilă, iar cea externă este periculoasă, ecranele oferă un refugiu pentru copilul lipsit de limite. 

Copilul nu poate trăi fără limite căci se simte prea expus și imposibil de anxios. În lipsa unor limite copilul își instaurează granițe exagerate și, uneori, se folosește de cele oferite de spațiul virtual. Aici găsește reguli care nu pot fi negociate și granițe neînduplecate. Copilul obține astfel limitele de care are nevoie chiar dacă acestea îl izolează și îl însingurează.

Insuficienta stimulare intelectuală

Copilul își formează gândirea și este avid de informații și de mecanisme prin care poate rezolva probleme. Lipsa informației de calitate care să-l intereseze și să-l facă să se simtă apt pentru supraviețuire îl poate determina să se simtă în pericol vital. Dacă nu învață să înțeleagă lumea în care trăiește și nu reușește să rezolve problemele vieții, ce șanse are pentru o supraviețuire independentă? 

De asemenea, accesul la informație reprezintă un privilegiu în grupul uman. Copilul exclus se simte neimportant și în pericol să fie eliminat. Substimularea intelectuală generează și starea de plictiseală și lipsă de chef.

Copilul se luptă cu mijloacele lui să obțină privilegiul informației, dar uneori îl poate confunda cu privilegiul de a avea gadget-uri costisitoare valorizate de cei din jur. Astfel se explică de ce copii tot mai mici vor să aibă telefoane performante și acces la rețele sociale, de ce se plâng de plictiseală, de oboseală și devin excesiv de solicitanți.

Insuficienta conexiune umană

Conectarea la lumea virtuală ține, de multe ori, locul unei conexiuni umane. Încă de când sunt mici, unii copii sunt puși în fața unui ecran de un părinte care are nevoie să mai facă și altceva. Mămicile actuale sunt și ele izolate de comunitate, singurele responsabile pentru îngrijirea copiilor zi și noapte. Comunitatea pare că nu vede singurătatea izolată a mămicilor, iar ele folosesc orice ajutor au la-ndemână. Telefonul, televizorul, orice ecran poate să ofere o evadare pentru ele și pentru copil, este binevenit. Mamei îi e greu, iar copilul înțelege că el este dificultatea. 

Când mama se întoarce la serviciu, e rândul copilului să se simtă singur și să caute el însuși o conexiune virtuală care să-l țină în stază până la întoarcerea ei. Odată cu începerea școlii, deja mecanismul de conectare la virtual este instalat, dar este cu atât mai necesar copilului care se simte adesea presat, neînțeles, asaltat cu prea multe cerințe. Copilul care practică evadarea în lumea virtuală, nici nu mai caută conexiunea umană, a fost atât de însingurat încât acum îi e teamă de orice neînțelegere, de orice dificultate a relațiilor și le evită. 

Ecranul poate să fie preferat interacțiunii umane care presupune dificultăți cu care copilul nu e învățat să se descurce. Totuși, chiar dacă se privează de bunăvoie de relații, copilul are mare nevoie de ele. Copilul care nu este acceptat cu vulnerabilitățile sale tinde să nu se implice în relații dacă se poate pune la adăpostul vreunui ecran.

Este nevoie de adulți care să-i ofere copilului cât mai multe și mai diverse interacțiuni umane. În cadrul acestor interacțiuni copilul are nevoie să fie respectat și să vadă disponibilitatea celuilalt. Astfel, el își va recăpăta încrederea în sine și va prefera interacțiunile umane celor virtuale. 

Lupta pentru putere

Prin dependența sa de ecrane copilul poate oglindi și faptul că adulții din jurul său au tentația reducerii diversității relațiilor la una singură: cea de putere. Copilul ajunge repede copleșit când în locul educației care l-ar ajuta să fie liber, i se dictează ce să facă și cum să fie. Cum nu-și poate impune forța, voința și autoritatea, copilul va lupta pentru libertatea sa într-un spațiu în care simte că poate fi puternic. 

Mascându-și identitatea, copilul poate deveni agresor pe internet creându-și iluzia că este puternic. Tot aici, el poate milita pentru cauze politice sau religioase care îi oferă sentimentul includerii în grupuri mari, pline de forță. Sigur că el poate ajunge ușor din agresor victimă căci este vulnerabil, dornic să se facă acceptat și lipsit de un model de interacțiune care să-i permită o dezvoltare autentică.

Dependența copilului oglindește dependența adultului

Copilul ajunge rar dependent de ceva, dacă dependența nu este deja un mod de viață al adulților importanți din viața lui. Copilul oglindește mecanismele de apărare ale adulților din jur, iar dintre acestea dependența i se potrivește cel mai puțin. Copilul se află într-o stare de obiectivă de dependență de cei din jur, iar tendința sa naturală este să se lupte pentru independența sa.

Văzând cât de dependenți sunt copiii, putem să ne contemplăm propriile noastre dependențe de substanțe, de muncă, de alți oameni sau de ecrane. Adesea tocmai aceste dependențe ale noastre se interpun între noi și copil și ne fac mai puțin disponibili pentru el. Când noi suntem ocupați cu ale noastre, copilului nu-i rămâne decât să ne imite. 

Când încercăm să limităm accesul copilului de ecrane suntem conștienți de faptul că le-am oferit și pentru liniștea noastră. De asemenea, dependența copilului ne sperie prin relație cu vreo dependență de-a noastră de telefon, de televizor, de cafea, de tutun, de alcool sau de anumite relații. În acest context pare mai ușoară gestionarea copilului decât a propriilor dependențe. Când ne îndârjim împotriva dependenței copilului fără să ni le vedem pe ale noastre, el se simte contrariat de diferența dintre ceea ce-i cerem lui și ceea ce facem noi. Dependența copilului de ecrane dispare fără să facem vreun efort specific pentru aceasta abia atunci când ne tratăm propriile noastre dependențe și când devenim mai disponibili pentru el. 

Concluzii

Copiii agitați și nemulțumiți sunt în fapt privați de aceste elemente de structură ale mediului descrise mai sus: siguranță, disponibilitate, participare, ofertă și limite. 

Copilul are nevoie de un mediu sigur pentru joc neîntrerupt și nedirijat. Are trebuință de suficient timp liber pe care să-l petreacă după voie și care să-i spațieze activitățile și ieșirile în lume. De asemenea, copilului îi lipsește firescul participării la viața reală dacă nu este integrat în aceasta și este tratat ca și cum ar avea nevoie de un mediu tampon pentru simularea realității. Copilul are nevoie de limite asigurătoare, de grija și disponibilitatea adulților, de stimulare intelectuală suficientă, de un mediu în care să fie respectat și inclus.