Rușinea, o emoție a unui sine în suferință

La pubertate, copilul își întoarce către sine emoțiile prin care se raporta la lume. Mirarea, spaima, neplăcerea nu mai vizează obiecte externe, ci sinele propriu. 

În acord cu copilul lor, părinții încearcă și ei noi emoții. Mama, rămâne iubitoare, dar nu-și place mereu copilul. Aceasta îl învață să se asume și când are manifestări nepotrivite.

Exprimările de sine sunt uneori neadecvate sau greșite, dar pot fi asumate sau corectate. Acestea fac parte din interfața socială și nu din structura noastră. Copilul nu poate fi structural greșit, iar când este făcut să se simtă astfel, apare rușinea.

Uneori suntem exasperați de manifestările copilului și nu mai știm cum să procedăm. În loc să recunoaștem aceasta, facem ce ni s-a făcut: dăm vina pe genetică. Spunem cu obidă că avem un copil rău, că seamănă cu taică-său, că atâta poate. Nici psihologii nu depășesc aceste tentații când caută explicații genetice pentru alegeri și comportamente. Etichetele confruntă copilul cu ceva ce nu poate schimba. El simte că propriul sine nu este cum ar trebui și se abandonează rușinii.

 Copilul are nevoie să se împuternicească asupra propriilor manifestări, să-și asume alegeri și să le corecteze. Dar dacă primește oglindirea unui sine greșit, nu-i rămâne decât să se simtă neputincios și lipsit de speranță. El va folosi prea cunoscutul dezgust, îl va întoarce către sine și va forma o emoție nouă și persistentă: rușinea.

Dezgustul

Dezgustul este o emoție prețioasă care permite înțărcarea și îl ferește pe copilul mic de ingerarea unor obiecte nocive. Este o expresie a neplăcerii cu care copilul stabilește distanțele necesare independenței sale. Mai târziu, dezgustul păzește copilul de interiorizarea unor modele defectuoase, de activități periculoase și de relații toxice. 

Dezgustul generează distanțare și separare, ceea ce îl împiedică să se întoarcă spre sine. Când această virare nepotrivită se întâmplă, arată că eul persoanei este deja degradat de cineva exterior. Mecanismul este următorul: omul privit cu dezgust se clivează. Eul se află în identificare cu privitorul, iar Sinele, considerat dăunător, nu mai poate fi asumat. Energia vitală a sinelui rămâne blocată, nu poate fi consumată dacă este semnalată ca nocivă. Rușinea apare în urma secționării de sine sub privirea unei autorități necesare. Dezgustul celuilalt devine rușine personală. Rușinea detașează omul de el însuși și îl determină să simtă un pericol interior de care nu se poate apăra. Este exact mecanismul care descrie abuzul. Un copil rușinat este un copil abuzat care se simte splitat, secătuit și neputincios. 

Observăm că educația este incompatibilă cu rușinarea, dar și cu învinovățirea căci copilul nu face distincția între rușine și vină. Vina se referă la ceea ce facem, iar rușinea la cine suntem, or copilul se simte identic cu ce face. Până când este ajutat să simtă că are controlul propriilor manifestări, copilul se simte rușinat pentru ce face, nu vinovat. Educația sprijină responsabilizarea prin prezentarea consecințelor și prin ajutarea copilului să și le asume fără să-i fie greu, fără pedeapsă sau ceartă. Acele manifestări cu consecințe care nu pot fi asumate de către copil trebuie puse pur și simplu sub interdicție. Sunt limite necesare pentru stabilirea siguranței. 

Rușinea socială

Rușinea este o distorsiune a dezgustului în condițiile unui abuz favorizat social. Ea indică o traumă asemeni unei cicatrice obținută în urma rănirii stimei de sine. Această însemnare poate fi „tatuată” prin etichetare, prin prezumția de rea intenție, prin transmiterea modelului.

Stima de sine scăzută la nivel social generează o pandemie a rușinii. E ca o boală contagioasă care se ia prin proiecții agresive. Primele simptome sunt clivaje antagonice între sexe, rase, clase sociale și vârste. Rușinea face ca relațiile de iubire să fie un coșmar, iar relațiile sociale, doar o conveniență. Partenerii ajung să poarte povara neputințelor proiectate, copiii moștenesc umilințe și nesiguranțe, iar comunitățile își agresează membrii.

Rușinea expune în fața lumii o rană psihologică suportată pasiv ca urmare a unei agresiuni punctuale sau contextuale care poate afecta grupuri întregi.

Rușinea este utilizată atât intragrupal pentru coeziune, cât și intergrupal pentru contrast, proiecție și putere. Indivizii dintr-un grup își mențin unitatea rușinându-se reciproc pentru asumarea credințelor și normelor oricât ar fi de iraționale. Grupurile care se luptă pentru supremație stabilesc relații toxice. Se victimizează și îi rușinează pe alții pentru a-i putea agresa. De frica rușinii, noi înșine, ca membri ai unui grup, ajungem, plini de zel, să-i abuzăm pe cei nealiniați.

În societățile bazate pe relații de putere, rușinea este principala pârghie care se opune afirmării individualității și a libertății. Rușinea fundamentează pârghii ale abuzului precum: credințe fanatice, opinii iraționale, spaima ca motivație.

În cultura noastră „ne putem face de râsul lumii” așa că ne învățăm copiii să se conformeze. Părinților „le crapă obrazul de rușine” când află despre năzdrăvăniile fiilor cărora, la rândul lor „le vine să intre în pământ de rușine”. E o leapșa a rușinii folosită manipulator ca pârghie pentru o coeziune socială prea scump plătită. 

Corporalizarea rușinii

Copilul poate să trăiască, de mic cu povara unor părinți rușinați, dar abia la pubertate simte el însuși această emoție. Rușinea puberului este trăită ca o neputință structurală fără posibilitatea reparației. Copilului nu-i rămâne decât să se ascundă la vedere cerând vindecare. 

Copilul corporalizează rușinea prin „obrajii care ard” ca și cum ar fi fost pălmuiți. Fața poate să rămână iritată cu pori inflamați transformați în coșuri îndărătnice. Copilul arată lumii un corp dezînvestit și micșorat asemeni stimei de sine: cu capul plecat, cu umerii trași. Tot sângele ridicat la cap, lipsește stomacul de irigare de unde senzația de greață, nod în gât și ghem în stomac.

Rușinea copilului reflectă stima noastră de sine zdrobită. Când spunem ce se spune și facem ce se cere, ceva se frânge în noi. Încovoiați de rușine proiectăm asupra unora ce alții nu acceptă la noi. Ne golim de conținut și purtăm un sine fals, greu ca o armură. 

Ne visăm goi prin piața publică, neputincioși, impostori sau blocați. Ne tratăm golul interior cu mâncare, medicamente, alcool sau cu relații toxice. Ne dor capul, spatele și genunchii sub greutatea falsității. Suntem acri și acizi cu o mină îngrețoșată.  

Rușinea ne clivează psihicul, dar ne unifică simțurile. Începe cu dezgustul gustativ, continuă cu strâmbatul din nas și cu disprețul vizual, pretinde un refuz tactil și are efecte posturale. Este un țipăt al durerii generate de abuz. Iată cum simțurile se adună întru reparație.

Pubertatea copilului este vindecătoare și pentru noi, adulții. Observându-l cum ne absoarbe imaginea cu tot cu rușinea noastră, ne simțim răspunzători să ne purtăm de grijă. Văzându-l ce greu îi este, ni se face milă și de noi. Rușinea ne ia puterea cu care susținem copilul, ne ia respectul de sine care ne permite să fim protectivi și fermitatea cu care punem limite. Rușinea nu e compatibilă cu educația așa că trebuie să ne eliberăm de ea.

La pubertate copilul începe să se raporteze rațional la lume și să-și construiască instrumente pentru cunoaștere. Rușinea subjugă rațiunea utilizând-o pentru închipuirea unor justificări și răzbunări, pentru ură de sine și învinovățiri. Nu putem lăsa copiii într-un astfel de întuneric. Ei au nevoie să înțeleagă, să gândească, să se exprime, să înfăptuiască, să fie curajoși și mândri. Ajutându-i pe ei în împlinirea acestor nevoi, ne regăsim propria putere, iar vălul rușinii cade când ascunderea nu mai este necesară. Chiar dacă civilizația noastră practică încă un cult al vinovăției și al rușinii putem să facem un pas în lateral.