Copilul arată senin ceea ce noi nu ne mai putem permite să recunoaştem. Atunci fie devenim noi înşine prea agresivi, prea represivi, fie ne gândim că poate copilul nu este tocmai normal (dacă are ADHD?)

Ca adulți ne confruntăm adeseori cu agresivitatea copiilor prea liber exprimată, ceea ce poate fi frustrant.

Evident, atitudinea adulţilor şi comportamentul lor influenţează comportamentul copilului. De aceea, în loc să-i cerem copilului să-şi remedieze manifestările, mult mai eficient este să corectăm la noi ceea ce generează aceste manifestări.

Pentru a corecta însă, este necesar să identificăm greşelile noastre de comportament care pot genera manifestări agresive ale copilului.

Aşteptarea agresivă

Adesea manifestarea agresivă a copilului este provocată din exterior, prin aşteptarea celorlalţi:
Dacă un copil este acuzat pe nedrept de înfăptuirea unei agresiuni, acuzația nu va rămâne multă vreme „nedreaptă”, deoarece el va face ceva ca să o merite. Este o situaţie descrisă de S. Freud care arată că, uneori, sentimentul de vină este anterior actului agresiv care vine ca o descărcare (se foloseşte pentru exemplificare de romanul „Crimă şi pedeapsă” al lui Dostoievski).

Mulţi dintre copiii cu manifestări agresive au părinţi care îi învinovăţesc, îi critică, se aşteaptă ca ei să fie „răi”, se tem de „ce se va alege din ei”.

Adesea un „copil rău” este de fapt un copil pentru care adulţii din jurul lui nu au suficientă răbdare şi toleranţă cu el.

Copilul ajunge să împlinească, fără să vrea, „premoniţiile” sumbre ale părinţilor:
– „Nu mai alerga aşa că ai să cazi!”
– „Nu mai sări aşa că îl vei lovi pe frăţior!”
– „Ai grijă că ai să verşi apa pe parchet!”
… îndreptăţind afirmaţia victorioasă: „Vezi, ţi-am spus eu să fi cuminte!? Uite ce ai făcut!”

Înțelegerea greșită

Se întâmplă adesea ca adulții să aibă o altă grilă de interpretare decât cea a copiilor. Un copil poate să arunce cu nisip în jurul său pentru că nu se gândeşte decât la construcţia sa; poate să taie rochia mamei pentru că a vrut să-şi croiască un costum de prinţesă; poate să rupă caietul de teme al surorii pentru că e amuzant cum se transformă hârtia…

Adultul însă, care se confruntă cu consecinţe neplăcute, are tendinţa de a vedea simplele jocuri ca pe nişte acte de agresivitate. El găseşte o intenţie agresivă acolo unde ea nu există şi astfel perverteşte inocenţa copilului: data viitoare, va face aceste acte, nu din joacă, ci pentru a supăra.

Neînţelegerea

Un copil care nu poate stabili o relaţie de comunicare reală cu părinţii săi se simte debusolat şi singur, lipsit de ajutor.

Un copil poate:

• plânge nu pentru a deranja, ci pentru că are nevoie să fie ţinut în braţe şi asigurat;
• spune vrute şi nevrute nu pentru că vrea să-i pună în dificultate pe părinţi, ci pentru că vrea să se arate mare şi cunoscător, vrea să participe şi el la discuţia adulţilor;
• povesti multe neadevăruri nu pentru că este mincinos, ci pentru că are nevoie de împlinire fantasmatică a dorinţelor;
• cere date numeroase despre un eveniment sau lucru pentru că este impresionat şi vrea să se asigure şi nu pentru că vrea să agaseze;
• să fie urâcios şi distant pentru că s-a simţit rănit, lipsit de atenţia celor pe care îi iubeşte şi nu din răutate.

Dacă toate acestea sunt interpretate superficial, copilul se va confrunta cu un eşec în comunicarea cu ceilalţi, se va simţi neînţeles, diferit şi bizar şi poate deveni provocator pentru a obţine o oglindire, poate deveni violent pentru a-și exprima angoasa de a fi singur într-o lume care nu-l pricepe.

Deposedarea

Un copil are drept de proprietate asupra hainelor, jucăriilor, cărților şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui.

Atunci când părintele se înstăpâneşte abuziv asupra lucrurilor copilului (haine, jucării, obiecte) şi chiar asupra corpului său (îmbrăcându-l, hrănindu-l, gestionându-l fără prea multe întrebări) e normală reacţia de apărare furioasă a posesorului de drept.

Atitudinea adultului arată că nu-l consideră pe copil un om cu drepturi și că, prin forță, se poate înstăpâni asupra lucrurilor sale. Copilul are astfel două motive importante pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine.

Nedreptatea

Copilul, pentru a se putea adapta, este foarte atent la măsura prin care părinţii lui judecă lumea. Dacă însă părintele foloseşte „ocale” diferite pentru situaţii similare, copilul se revoltă dacă este nedreptăţit sau devine abuziv dacă este favorizat. Ambele atitudini duc la manifestări de agresivitate.

Copilul are nevoie de repere clare, de reguli stabile pentru a se simţi asigurat într-o lume care poate fi cunoscută şi care nu se lasă schimbată subiectiv.

Dramatizarea

Copiii experimentează modalități de comportament, se joacă „de-a” ceea ce văd și își atribuie roluri diverse. Scopul este acela de adaptare socială.
Dacă însă, părinţii fac adevărate drame în jurul acestor jocuri, luându-le în serios, complică şi riscă să permanentizeze situaţii care altfel s-ar fi stins de la sine.

Absența neutralității

Copilul spune și face multe, dacă la toate părintele are reacții personale puternice, am înțelege că este o șicanare între covârstnici și nicidecum o relație educativă.

Copilul poate crede că face o glumă bună, sau poate reda ceea ce i s-a spus lui de către altcineva, poate să exagereze și să întreacă măsura, dar un răspuns cu aceeași monedă nu este nici educativ și nici eficient.

Aici copilul are nevoie de niște limite care să-l asigure și între care, comportamentul lui să nu mai fie exagerat, are nevoie de un model de reacție.

Exagerarea copilului este normală deoarece el experimentează, cunoaşte, se autodescoperă şi-şi caută repere. Răspunsul exagerat al părintelui însă, nu mai este tot aşa de firesc.

Ironia

Ironia este o formă de agresivitate verbală. Cu excepţia autoironiei şi a cuvântului de spirit, ea nu arată o prea mare elaborare şi, în fapt, nu se deosebeşte, decât intelectual de injurie.

În ţinta ironiei adultului, copilul este, de fapt, agresat şi dezarmat căci nu se poate apăra. El simte lovitura, dar nu ştie ce i se întâmplă, uneori nici nu înțelege sensul cuvintelor care îl rănesc.

Râsul înseamnă plăcere, bucurie, detensionare, dar în ironie, el este confiscat și întors agresiv ca o armă: „râd de tine”. Râsul începe să-şi piardă veselia, se încarcă cu amarul din rănire, ruşine şi pedeapsă. Așa că nu ar trebui să ne mire dacă acei copii trataţi astfel râd de cineva blamat şi ajung ca, mai apoi, să inventeze amuzamente sadice pe seama altor copii mai mici sau mai slabi.