Supermagazinele sunt adesea teatrul punerii în scenă a spaimelor copilului și a excedării părinților. Copilul se tăvălește, părintele nu știe ce să mai facă și toți ceilalți sunt evaluatori superiori și critici ai acestei comportări: "vai ce răsfățat !", sau ai părintelui: "nu știe să-și educe copilul !"

Produsele se vor cumpărate

În magazin, produsele nu stau pentru a fi descoperite de cumpărătorul care le caută în funcție de nevoia sa, ci sunt expuse pentru a se cere cumpărate, pentru a crea impresia unei nevoi care nu există. Un produs, prin ambalajul său și prin poziția din raft creează iluzia satisfacerii unei nevoi bazale, profunde, generale. Un detergent nu este un simplu detergent, este un praf magic, care scutește de orice efort gospodina. Spălând cu această poțiune, femeia nu mai este o Cenușăreasă, ci o veritabilă prințesă atinsă de bagheta magică a zânei. Ea nu mai are altceva de făcut decât să îmbrace rochia vrăjită cu acel detergent și își va întâlni cu siguranță prințul (chiar dacă are acasă doi, trei copiii și credea că a găsit deja un prinț).

Tot astfel se întâmplă cu bomboanele așezate frustrant lângă casă, unde copilul stă nebăgat în seamă cât părinții așază cumpărăturile pe bandă. Ce să mai vorbim de parcurile întregi de jucării, exaltat colorate, care-i promit copilului o lume din care ori ce plâns și supărare lipsesc.

Făt-Frumos în magazin

În basme, feciorul, plecat în călătorie pe un cal năzdrăvan întîlneşte cîmpuri de flori îmbietoare ce îl cheamă să le culeagă (Zâna Zorilor de Ioan Slavici):

- Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui care mă rupe... - Ba, ia-mă pe mine... Și iarăși se mișcă alta... și alta... care mai de care mai frumoasă.

Feciorul, nu poate rezista chemării deşi calul (doar pentru că e mîncător de jăratic) îl sfătuieşte să nu dea curs cererii. El culege florile pentru că acestea îi cer, nu pentru că le-ar dori. Tot astfel este și omul în magazin. Adultul plătește ce a cules la casă, cu bani.

Copilului însă, îi revine o altfel de plată: el simte promisiunea din fiecare jucărie și nu mai poate să aleagă, ar voi să le culeagă pe toate, toate îl cheamă și la toate le-ar răspunde. Alegerea înseamnă a se mulțumi cu o singură jucărie, deci să refuze întreg noianul, e prea mult deja.

Nu copilul este cel care vrea, ci produsele îl asaltează cu cerinţa lor, iar el cedează. Cedînd unei rugăminţi, copilul vrea în schimb o relaţie, o lume, o stare, dar se trezeşte cu un obiect inert şi mut. Poate dacă ar fi ales alt obiect, lucrurile ar fi stat altfel? Cu orice ar alege însă, dezamăgirea se repetă. Copilul nu primeşte ceea ce aşteaptă şi se simte frustrat.

Alegerea este actul declanşator al luptei înverşunate „pe viaţă şi pe moarte” cu vîlve puternice şi nedefinite. Este mai mult o luptă internă în care sinele se simte copleşit căci se află neînţeles în dorinţa sa. Copilul a satisfăcut cerința produsului, dar produsul l-a dezamăgit. Suficient motiv pentru zvârcolire, vâlva neștiută îl pune la grea încercare.

Ahtierea părinților

Părinții cazează copilul în cărucior, sau îl trag după ei de mână și parcă sunt goniți de furii neștiute. Merg alert cu ochii pironiți pe rafturi, cercetează atent produse, se gîndesc, se răzgîndesc, de parcă alchimia finală a produselor în coș ar salva de la pieire omenirea.

Dacă, în toată această treabă importantă și foarte serioasă, copilul întreabă ceva, i se răspunde absent cu privirea prinsă de aceleași rafturi. Copilul vrea să fie el însuşi cumpărător asemeni părinţilor, iar un refuz sună rejectant: „Tu nu eşti ca noi, noi cumpărăm, iar tu vezi-ţi de treaba ta”. Oricum copilul ajunge să fie nerezonabil. Ce îl face pe părinte să se transforme așa, ce poate fi atît de important pentru el așa încît copilul care se credea centrul universului părintelui să fie brusc decăzut și ajuns neimportant? Este o transformare care, pe bună dreptate sperie copilul.

Ce e de făcut?

Produsele din magazin se „cer” cumpărate, dar copilul ce vrea? Vrea să poată face faţă cerinţei. Pentru aceasta are nevoie de o relaţie asiguratoare şi se va linişti atunci cînd o obţine. Un părinte copleşit, nervos, ameninţător îl sperie pe copil şi mai tare (dacă părintele său este afectat de situaţie înseamnă că ea este foarte gravă, de negestionat).

În timp ce un părinte calm, liniştit şi preocupat de copil este asigurator. El oferă explicaţii, are timp să citească etichetele, să se joace, astfel transmite copilului următorul mesaj: „Eu cunosc locul acesta, pot cunoaşte şi produsele, ştiu ce se poate întîmpla şi nu este nici un pericol”. Este suficient pentru copil, el se poate simţi în siguranţă, iar lupta internă cu „vîlva” nu mai are loc.