Uneori, noi adulţii, prea pătrunşi de sentimentul responsabilităţii, ajungem să nu ne mai înţelegem copilul, să îl privim cu ochi schimbaţi, cu interes doar pentru succesul şcolar. Este o presiune prea mare şi copilul îi face faţă cu greu.

Micul școlar, pentru a putea profita de experienţa şcolii, are nevoie de un cadru afectuos şi plăcut, degajat şi plin de bucurie. Noi părinții îi putem oferi acest mediu doar când ne relaxăm, avem încredere și ne degajăm de inabilităţile celor care au greșit cu noi.

Altfel, putem descoperi greșeli suportate de părinții noștri, pe care ei le-au repetat cu noi și pe care acum ne trezim, ca părinți și învățători, reeditându-le cu copiii noștri.

Amenințarea cu școala

Copilul idealizează școala, abia așteaptă începerea ei și i se pare că odată cu aceasta totul va fi minunat. Este evident că nu va fi chiar așa, dar nu înseamnă că trebuie să-l aducem brutal cu picioarele pe pământ:

Lasă că ai să vezi tu când ajungi la şcoală, atunci nu te mai poţi juca, va trebui să-ţi faci temele!

Șantajul afectiv

Copilul îşi doreşte să fie mare şi responsabil, aceasta nu înseamnă că îl vom șantaja de câte ori prindem ocazia:
„De acum eşti mare, copil de şcoală, trebuie să te poţi frumos, altfel te vei face de râs!”

Copilul înţelege şantajul afectiv mai bine ca nimeni altul şi va face tot posibilul să se elibereze de povară, să nu mai ofere informaţii de vulnerabilitate.

Dacă şcoala este un „călcâi al lui Ahile”, atunci mai bine renunţă la iubirea ei. De aici până la afirmaţia: „Nu-mi place şcoala” nu este decât un pas.

Schimbări de cerinţe ale celor din familie

Familia este asiguratoare pentru copil prin faptul că suportă cu bine toate schimbările externe. Orice s-ar întâmpla afară, înăuntru este cald și bine!
Dar ce se întâmplă atunci când vremea de afară o stabilește pe cea din casă?

„nici acasă vorba Ionel nu mai sună ca până în luna lui septembrie 1927, când au intrat în viaţa lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul [...] El simte că de aici înainte totul va merge numai cu program şi certificat şi că orice om străin o să aibă dreptul să se amestece în sufletul lui, desfătat până atunci de mama, care nici ea nu mai seamănă cu ce era, apărând programul şi „abecetarul" cu sălbăticie” (T. Arghezi, Abecetarul).

Supradimensionarea importanţei şcolii

Școala atrage copilul ca un magnet, prin lumea aproape mistică pe care o poate deschide, prin magia semnelor și a cunoștințelor promise.
„Condeiul lui Ionel e vrăjit [...] trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini” (idem).

Dar dacă, noi adulții extindem prea mult această imagine, ea riscă să-și piardă consistența și să se spargă asemenea unui balon prea tare umflat:
„De dimineaţă până seara, nu-i vorba decât de cerneală şi de alfabet” (ibidem).

Verdicte negative

În legătură cu școala copilul se vede judecat și etichetat pe termen lung: „că nu are nici o șansă în viață, că poate are să devină gunoier, oier, văcar sau cine ştie ce ne mai vine ca profesie depreciativă” .

Aici e bine să înţelegem că aceste spaime sunt doar ale noastre, pentru copil poate fi ceva extrem de atrăgător să-şi imagineze cum ar zburda cu oiţele pe câmp.
Am avut un pacient care era atât de impresionat de maşina de gunoi, de mare, spectaculoasă şi mobilă, încât spunea tuturor că doreşte să se facă „guinoier”.

Tot odată cu școala încep și comparațiile defăimătoare: „Ia uite la colegul tău! El cum poate și tu nu?!”; „Eu când eram ca tine!”... dar oare mai suntem noi dispuși să ne amintim adevărat cum ne simțeam când eram precum copilul pe care îl certăm?

Pe bună dreptate școala îi apare copilului ca o carte a destinului sumbru pe care adulții par a o citi în chip nebănuit… De unde știu ei altcumva cum va ajunge el?!

„—Nu-ţi place cartea, ticălosule.../ —Ba-mi place, zice Ionel, cu frică şi dezgust [...] prostule, dobitocule, puturosule; când eram ca tine ştiam zece poezii, pe dinafară, şi câte altele, care-l ruşinează cumplit pe Ionel” (Ibidem)

Lipsa de răbdare

Copilul nu înțelege când se țipă la el, când nu este ascultat și când este grăbit. Mai cu seamă, nu înțelege cum mama lui dragă s-a schimbat așa de tare:
„Bagă-ţi minţile în cap - îi zice mama lui încruntată - că mă scoţi din răbdări... Ai înţeles?/ Ionel tace./ —Ai înţeles?/ Ionel tace./ —Ai înţeles ori nu ai înţeles?.../ —Mă doare aici, îngână Ionel, clipind din ochi şi ducând mâna la frunte” (ibidem).

Câte să mai înțeleagă bietul copilul din toate aceste schimbări și intoleranțe? Cum să înțeleagă el, tocmai el, care este atât de puțin înțeles?

Spaime

Copilul ar vrea să se poată bucura că este şcolar, dar adulţii din jurul lui sunt nervoşi şi agitaţi, speriaţii şi fac din orice o ameninţare şi o tortură… ce poate înţelege bietul copil, cum poate el să mai iubească şcoala?

„stă îngândurat pe un scăunel, speriat de literele abecedarului [...] Toată lumea s-a învoit să-i puie în mână un condei [...] şi să-l tortureze, silindu-l să facă litere după model. [...] Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce caută cerneala în viaţa lui, ca să i-o îndurereze în fiecare zi? [...] Mama nu-l bate… Dar e mult mai grav, că i se fac bagajele, ca să plece, să plece în lume singur, cu geamantanul târâş. O să se facă seară, o să plouă, şi el o să se ducă pe drumuri pustii, o să meargă aşa mereu şi o să-l mănânce raţele” (ibidem).

Instrumentele de scris sunt ca niște baghete magice cu care se pot face vrăji speciale. Iar noi adulții, în loc să inițiem copilul în acest tărâm fermecat, uneori preferăm, ca prin neînțelegerea și nerăbdarea noastră să transformăm aceste obiecte într-unele de tortură… Dar cea mai mare lovitură pentru copil este să se simtă neiubit, nesigur, alungat, pribeag și singur… bun doar ca mâncare pentru rațe!