Care sunt motivele pentru care copiii sunt normal–agresivi? Cum îi putem înţelege şi ajuta în dezvoltarea lor fără a le impune să fie altfel decât sunt?

Ambivalenţa afectivă

Copilul trece, în dezvoltarea sa, prin stări emoționale puternice și variate pe care îi este greu să le identifice, să le numească și să le conțină. Totodată, majoritatea afectelor sunt resimțite ambivalent așa încât copilului îi este greu să distingă între iubire și ură, curiozitate și spaimă, nevoie și dorință. Având în vedere toate acestea, este normal ca orice copil să se simtă copleșit de ceea ce simte și să fie ajutat să se gestioneze.
Copilul are nevoie de un mediu „vâscos”, care să nu vibreze prea puternic la ambivalenţele sale şi care să i le atenueze. Are nevoie de cuvinte care să-l ajute să-și numească emoțiile și de limite ferme și blânde care să-l facă să se simtă în siguranță

De pildă, copilul mic se poate trezi urlând de spaimă că lumea pe care a lăsat-o la adormire nu mai este aceeaşi, dar mama vine senină şi-i vorbeşte blând, îl ia în braţe şi-l mângâie: mama iubită nu a păţit nimic rău, iar el va avea o zi frumoasă!

Când un copil ceva mai mare este agitat şi neliniştit, dacă părinţii sunt relaxaţi şi dornici de a-l asculta, el va putea mai lesne să-şi formuleze frustrările. E important ca reacţia părinţilor la aceste exprimări să nu fie una de învinovăţire, sfătuire, convingere, moralizare.
Copilul are nevoie de oglindire pentru autocunoaștere, nu de un deget care să-i indice ce a greșit şi nici de un părinte care să se lase afectat mai tare decât el.

Sentimentul de neputinţă

Copilul se descoperă posesorul unui corp vulnerabil şi limitat care nu-l poate urma în împlinirea dorinţelor şi fantasmelor. Din toate câte îşi doreşte poate înfăptui foarte puţin din cauza neputinţei corporale şi a interdicţiilor parentale.

În aceste condiţii sunt naturale fantasmele de omnipotenţă (apărute ca identificări cu eroi grozavi) şi ambivalenţa faţă de părinţi (doreşte să ajungă ca ei, îi iubește, dar se revoltă și e nemulțumit de limitări şi de restricţii).

Părinţii pot sprijini copilul dacă reuşesc să fie neutri la manifestările lui de agresivitate, dacă nu „răspund cu aceeași monedă”, dacă nu iau în tragic și prea personal unele exprimări. Relaxarea părintelui ajută la detensionarea copilului.

De asemenea, este important ca în perioada revoltelor, părinţii să-l ajute pe copil să descopere activităţi la care se pricepe şi poate avea succes. Dacă ajutăm copilul să nu se simtă mereu neputincios, își va construi o bună stimă de sine și se va lupta mai puțin cu părinții.

Nevoia descărcării

Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări şi agresiuni externe pe care le suportă pasiv ca apoi, să le exporte aşa cum le-a primit, în aceeaşi manieră, fără nici o prelucrare.
Ca şi în jocul de-a „leapşa”, „plesnitul” devine „plesnitor”, predând „ştafeta violenţei”.

Aici părintelui nu-i este de folos să ştie „cine a început” şi nici să inventeze pedepse. Mai profitabilă ar fi încercarea de indicare a unor modalităţi de sublimare a agresivităţii: supărarea poate fi povestită, desenată, modelată ca şi plastilina, pictată cu acuarele, cântată la pian etc.
De asemenea, părinții pot identifica în mediul familial unele surse de tensiune care îl fac pe copil să fie alert și să se ocupe de echilibrarea personală. Copilul este un seismograf al „cutremurelor” din familie. Dacă părinții se ocupă de bunăstarea lor emoțională și copiii se vor simți bine.

Atragerea atenţiei

Orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. Pierderea atenţiei mamei pentru copil este debusolantă, de aceea atunci când ea vorbeşte la telefon, când are pe cineva în vizită, când se preocupă de frate sau când are un material de terminat pentru serviciu, copilul devine foarte solicitant şi năzdrăvan.

Lipsa atenţiei părinţilor îl face pe copil să se simtă dezînvestit şi de aceea face orice ca să o obţină.
De pildă (este doar un exemplu căci fiecare situaţie este diferită), copilul vine şi îşi roagă mama care discută cu o prietenă: „Vino cu mine să ne jucăm cu maşinuţele”, dacă mama nu dă curs cerinţei e foarte posibil ca maşinuţa să răstoarne „din greşeală” cana cu lapte. Dacă nu a avut atenţia jucăuşă a mamei, măcar grija supărată să o aibă. Dacă nici aşa nu merge, se trece la următorul nivel: va aluneca, tot din greşeală, pe laptele vărsat şi se va lovi cu capul de dulap – acum obţine sigur atenţia de care avea nevoie: mama îngrijorată vine şi ogoieşte copilul care plânge.

Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență în mod negativ. Dacă nu poate impresiona prin merite şi drăgălăşenii atunci va deranja, va speria, va îngrijora.

Este important ca părinţii să înţeleagă nevoia copilului de aport narcisic şi să nu-i retragă atenţia decât treptat, pe măsură ce copilul se desprinde în mod natural. De asemenea, este preferabil răspunsul la cererile rezonabile şi nu la soluţiile disperate găsite de copil. Prin răspunsul său, părintele îndrumă copilul spre descoperirea modalităţilor acceptabile de obţinere a atenţiei.

Nevoia unui model

Copilul care se confruntă cu propria sa furie se simte copleşit şi incapabil de reacţie. De aceea, de ce le mai multe ori, plânge, ţipă, azvârle din mâini şi picioare de parcă nu ar mai avea nevoie de ele.
Prin manifestările sale, copilul trezeşte în părinte emoții similare. Părintele, el însuşi înfuriat, oferă un model „viu” de reacţie. Comportamentul părintelui în astfel de situaţii este observat de către copil şi preluat ca exemplu: „deci aşa se procedează atunci când te simţi furios!” – e o lecţie învăţată.

Copilul nu face această cercetare nici deliberat şi nici din răutate – este o modalitate de relaţie proiectivă (M. Klein) prin care afectele necunoscute sunt externalizate pentru a putea fi văzute din exterior şi abia apoi însuşite.

Înţelegând aceasta, părintele poate şti de ce el însuşi trebuie să-şi modeleze comportamentul, să cugete, să se înţelepţească. Lipsa de maturitate afectivă, reacţiile brutale, fără prelucrare ale părintelui nu vor întârzia să se oglindească în comportamentul copilului, tensionând relaţia.

Un model pozitiv de autogestionare a agresivităţii este neprețuit pentru copilul care, imediat profită de el, preluându-l.
Copilul nu are nevoie să i se spună cum să se poarte, ci să i se arate. Degeaba îl certăm sau îi explicăm ce să facă dacă noi înșine nu am integrat ceea ce-i cerem lui. În schimb, îndată ce noi ne modificăm reacțiile, copilul va face la fel fără zăbavă, fără să fie nevoie să-i atragem atenția.

Spaima

Agresivitatea îl ajută pe copil să fie alert în sesizarea pericolelor ca să fie gata să se apere. Deci este normal ca atunci când copilul se simte speriat, ameninţat, în nesiguranţă să devină agresiv.

Un copil înspăimântat poate avea reacţii neprevăzute, greu de gestionat, poate învăţa să sperie la rândul său, poate reacţiona agresiv sau autoagresiv, se poate închide în sine sau îşi poate stopa dezvoltarea.

Știind aceasta, părinţii ar putea înţelege cât de important este pentru copil un mediu asigurător şi armonios plin de iubire şi în care neprevăzutul să fie bine dozat. Ar putea intui că unui copil nu-i este necesar să „ştie de frică”, că nu este nevoie de pedeapsă în educaţie.
Cu cât un copil este mai speriat cu atât mai luptător se va învăța să fie. În schimb, dacă trăiește întru-un mediu pașnic și propice, va învăța să fie relaxat și binedispus.

Negocierea poziției în grup

Integrarea într-un grup presupune adaptare, competiţie şi impunere – deci agresivitate. Deci nu ar avea de ce să ne surprindă faptul că în grup, copiii sunt mai agresivi unii cu alţii până ajung să se cunoască şi să-şi stabilească nişte ierarhi.

Copiii îşi folosesc agresivitatea în grup pentru apărare și atac, pentru negocierea poziție, pentru afirmare, pentru cunoaștere de sine și a altora, pentru alianțe și pentru marcarea teritoriului.

Aceste „exerciţii” de manifestare agresivă pe care le fac copiii în grupurile de congeneri îi ajută să deprindă reguli de interacţiune socială, să înveţe să se cunoască pentru a se putea stăpâni, să se afirme, să cunoască limitele.

Conflictele aprinse ivite din senin sunt obişnuite în grupurile de copii. Ele nu depăşesc nivelul de „hârjoană”. Încercarea adultului de a domoli manifestările de agresivitate din grupurile de copii, apare ca tentativa de a „stinge focul cu paie” precum caraghioasa și neînțeleapta babă descrisă de Coșbuc în „Iarna pe uliță”.

Aici adulților le trebuie capacitatea matură de a lua distanță și de a avea încredere că totul nu este decât o joacă de copii ce-„or crește mari”. Totuși, ei trebuie să creeze un cadru asigurator așa încât nivelul „ciondănelilor” firești să nu poată fi depășit și nimeni să nu fie rănit din astfel de dispute.
Copiii nevătămați se ceartă fără să se rănească. Totuși, în grupuri putem întâlni copii care au fost agresați și care pot să devină la rândul lor agresori. De aceea, adulții au datoria să intervină pentru a stopa orice formă de bullying îndată ce observă cea mai mică manifestare. Copiii nu trebuie să fie lăsați să facă rău niciun pic, nici lor, nici altora, nici fizic, nici psihic.
Copiii au nevoie de adulți pentru asigurarea unui mediu coerent, ofertant, dar mai întâi de toate sigur.