Declanșarea anxietății la pubertate

Pubertatea vine cu pretenția asumării responsabilități de sine tocmai când copilul înțelege că nu poate controla nici măcar transformarea propriului corp. Viața pare guvernată de legi contradictorii care generează multă ambivalență.

Copilul se dezorganizează anxios, se ambalează, se împietrește și se retrage. Rațiunea nerodată preia controlul și încurcă adesea opinia cu adevărul și credința cu realitatea. Rezistența la frustrare scade, iar sensibilitatea crește. 

Copilul pare când în pragul exploziei, când al abandonului de sine. Vechile tantrumuri se transformă în lupte extreme pornind de la motive nesemnificative. 

Copilul are nevoie să se echilibreze și se agață de orice soluții găsește la îndemână. El se susține preluând simptomele și manifestările lumii în care trăiește, iar acestea pot fi mult diferite de cele ale familiei sale. Copilul se „îmbolnăvește” de cultura din care face parte căci nu poate să rămână captiv în familie și nici singur cu toate dificultățile sale. Pubertatea nu este doar etapa definirii de sine, ci și momentul structurării nevrozei viitoare. 

Copilul înțelege consecințele actelor sale, dar încă nu poate să-și asume responsabilitatea pentru multe dintre ele. Aflat între inocență și asumare, copilul devine anxios. 

Idei stranii îi trec involuntar prin minte, noi nevoi își fac apariția. Ce poate face cu toate aceste emoții și trebuințe? Dacă mintea și corpul lui nu funcționează bine?

Anxietatea este o emoție nouă, complexă care reciclează familiara frică. De data aceasta însă, copilului îi e teamă de cine poate să devină, nu de ce i se poate întâmpla. În copilărie, pericolul pândea în afară, la pubertate însă, el se ascunde în interior, în propria-i transformare.

 Anxietatea este o emoție complexă, naturală evoluției noastre și apare firesc în dezvoltare. Ea combină mai multe temeri și împlinește mai multe roluri precum asigurarea unității de sine și semnalarea unei refulări sau a unei nevoi neîmplinite.

Semnalarea unei nevoi neîmplinite 

Până la pubertate, copilul își consideră părinții responsabili pentru împlinirea nevoilor lui. De aceea, el simte frustrare nu anxietate. La pubertate însă, când copilul se asumă, este copleșit de câte nevoi are de împlinit. De dragul simplificării, el își ignoră nevoile noi cu care nu este obișnuit, iar anxietatea intervine ca un semnal reglator. 

Cum durerea semnalează o rană care trebuie îngrijită, anxietatea indică o nevoie neîmplinită sau o emoție neexprimată. 

Anxietatea este formată dintr-o sumă de emoții nerecunoscute și de nevoi nesatisfăcute exprimate unitar. Acest amestec greu de decelat necesită cuvinte pentru exprimare și modele de satisfacere oferite de către educatori. Fără ajutor adult, copilul poate interpreta greșit cerințele sociale, crezând că i se pretinde să nu simtă unele emoții și să nu-și satisfacă unele nevoi (sunt și adulți care cred aceasta). De fapt, socialul nu cere suprimarea unor părți din sine, ci modelarea manifestărilor. Dacă ajutăm copilul să-și controleze propriile reacții, nu nevoile sau dorințele, îi permitem să se instaleze la cârma propriului destin. Copilul care se simte astfel împuternicit, nu este nici frustrat și nici tentat să-i controleze pe alții.

Semnalarea unei refulări 

Anxietatea oferă o contrapondere refulării, asigurând descărcări mascate care drenează un inconștient supraîncărcat. Refularea este un mecanism prea intens uzitat la pubertate. Copilul care se confruntă cu un tumult de emoții și nevoi optează pentru înfundarea acestora în inconștient, așa cum își înghesuie hainele murdare în dulap. Refulând, copilul își economisește energia și se focusează pe supraviețuire. Din când în când însă, este necesară anxietatea ca mecanism de „curățare”. 

Când analizăm anxietatea, este important să știm ce nevoi specifice sunt refulate. În ansamblu, nevoile noastre sunt alimentate de forța vitală polarizată între iubire și ură. Prin iubire ne sprijinim unii pe alții, iar prin ură ne diferențiem, ambele sunt necesare. Sexualitatea și agresivitatea exprimă combinații diferite ale acestor forțe. 

Datorită lui Freud, lumea noastră nu-și mai refulează nevoile sexuale, dar agresivitatea rămâne inacceptabilă. În fața agresivității ne găsim haotici, fără repere. O deplasăm în zona sexuală și iscăm lupte pentru putere, o transformăm în contrariu făcând rău sub stindardul binelui, o negăm, o externalizăm chemându-i pe alții să ne facă rău.

Când ne implicăm în educația copiilor înțelegem că agresivitatea nu poate fi anulată și nici nu e necesar. Agresivitatea nu este nici răutate și nici impulsivitate. Este o forță necesară dezvoltării care complementarizează capacitatea de a iubi. Ea ne ajută să ne apărăm, să avem curaj, să punem limite altora și nouă. Ne ajută să fim curioși, să muncim, să stabilim alianțe. 

Periculoasă este doar de agresivitatea nerecunoscută care se strecoară în cele mai nebănuite locuri: poate să ne transforme iubirile în relații de putere, poate să ne suprime liniștea prin izbucniri, poate să ne predispună la accidente sau poate să ne întoarcă împotriva propriului sine. De aceea, copilul are nevoie să găsească în scena educativă un „erou civilizator patern” care să-l ajute să-și sublimeze agresivitatea și sexualitatea.

Semnalarea nevoii de ideal 

Un alt element important pe care ni-l indică anxietatea este nevoia de concentrare a energiei pe un singur țel. Această focusare îi asigură copilului unitatea de sine necesară în timpul transformării. Îndată ce copilul își găsește un ideal, anxietatea se transformă în motivație internă care permite evoluția. Idealul în sine nu contează, ci doar efectul său terapeutic.

Idealul oferă unitate de sine, stabilitate și motivație. El reduce tensiunea prezentului prin orientarea spre exterior și spre viitor. Copiii au nevoie în această perioadă să-și iasă din sine îndrăgostindu-se de un ideal indiferent dacă acesta este sub forma unei idei, a unei persoane sau a unei activități. Idealul îi ajută pe oameni să găsească soluții și să nu se concentreze pe dificultăți.

Înțelegerea anxietății

Prin practicarea anxietății, copilul învață să transforme lipsa de control în stăpânire de sine, îngrijorarea în grijă și teama de risipire în concentrare și motivație. Fără anxietate, copilul ar rămâne cu un deficit incompatibil cu supraviețuirea socială. 

Anxietatea sprijină procesul de maturizare, dar este doar o etapă. Copilul are nevoie de suport adult și de încurajare pentru domesticirea anxietății care altfel devine o alertă permanentă și feroce, sterilă și epuizantă. O anxietate neîmblânzită îl face pe copil să-și instaleze mecanisme de apărare rafinate din obișnuințe cotidiene și din modele existente în jur. Unele dintre acestea pot să genereze suferințe mai mari decât anxietatea în sine, determinând copilul să inventeze noi protecții. Așa se pune baza unei viitoare nevroze: o încâlcire, încă neoptimizată, de apărări împotriva anxietății. 

La pubertate se pot declanșa tulburări de anxietate cu diferite simptome: rușine, atacuri de panică, ipohondrie, compulsii, ticuri, superstiții, retragere emoțională, izbucniri necontrolate, autovătămare, adicții. Anxietatea se poate corporaliza în dureri, în alergii, în intoleranțe. Multe dintre suferințele psihologice ale adulților provin din anxietatea neprelucrată din pubertate.

În această perioadă, copilul are nevoie de eroi civilizatori și de povești care să-i faciliteze exprimarea emoțiilor, să-i ofere modele de reacție și să-i dea exemple de țeluri.