Educația (note de curs)

Educația este procesul prin care omul se dezvoltă pentru a se adapta la mediu și pentru a adapta mediul la sine.

Ce este educația?

Educația este un proces adaptativ ce durează întreaga viață. Ea îi permite omului să-și valorizeze înzestrările și să se manifeste liber în raport cu mediul natural și social în care trăiește.

Adaptarea are drept scop supraviețuirea omului în mediul său în condiții cât mai bune și pentru un timp cât mai îndelungat. Ea se realizează atât prin modificarea sinelui în funcție de condițiile mediului natural și social, cât și prin modificarea condițiilor de mediu pentru ca acestea să corespundă cât mai bine necesităților omului.

Astfel, educația presupune dezvoltarea abilităților și deprinderilor necesare supraviețuirii, precum și intervenția creativă asupra mediului natural și social.

Educația însumează toate acţiunile intenţionate sau sistematice care duc la dezvoltarea omului (educaţia formală şi nonformală) la care se adaugă şi influenţele neintenţionate (educaţia informală).

Etimologie

Cuvântul „educație” provine din limba latină unde își regăsește două rădăcini semnificative: educo-educare (a îngriji) și  educo-educere (a conduce).

• educo-educare înseamnă a alimenta, a îngriji. Acest termen a se referă la funcția maternă a educației care presupune transformarea mediului pentru a răspunde nevoilor de supraviețuire ale copilului mic. La nivel social, observăm că fiecare civilizație umană schimbă creativ mediul pentru a facilita existența membrilor săi. La nivel individual, pe tot parcursul vieții, omul schimbă mediul din jurul său pentru  a i se potrivi.
• educo-educere înseamnă a duce, a conduce. Termenul evidențiază funcția paternă a educației care presupune adaptare a sinelui copilului la mediul natural și social. Oamenii învață să înțeleagă legile naturii și legile societății pentru a se adapta la ele. Față de aceste legi, principii și reguli oamenii își formează abilități, competențe, aptitudini și deprinderi pentru a le satisface.

Aceste două rădăcini de proveniență ale cuvântului „educație” arată și care sunt sensurile sale fundamentale. Pentru devenirea umană este necesară atât adaptarea lumii la sine, cât și adaptarea sinelui la lume.

Definiții clasice

Definiţii ale unor mari gânditori (filosofi, oameni de cultură, pedagogi) :
• Thoma D`Aquino consideră educația ca fiind acțiunea de a cultiva curăţenia sufletească şi bunacuviință.

• Kant vede educația ca o activitate de cultivare, disciplinare, civilizare.

• Herbart spune că educația este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi; este posibilitatea de a dezvolta o mulţime de interese.

• Durkheim arată educația ca fiind acţiunea adulţilor asupra tinerilor cu scopul de a le forma stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale.

• Dewey înțelege educația ca o posibilitate de reconstrucţie și de reorganizare a experienţei.

• Spranger ne prezintă educația ca fiind iubirea generoasă pentru ceilalţi, pentru ca ei să-şi dezvolte receptivitatea la valori şi capacitatea de a crea valori.

• Hubert vede educația ca potențial de integrare a forţelor vitale pentru un organism sănătos; ca formare de aptitudini sociale pentru adaptarea la grup; ca posibilitate de dezvoltare a personalităţii.

• Bârsănescu descrie educația ca pe o activitate conştientă de influenţare a omului printr-o triplă acţiune: de îngrijire, de îndrumare, de cultivare pentru atingerea scopului major de a creea valoare culturală.

Cine se ocupă de educație?

Știința care se ocupă cu studiul educației este Pedagogia, ea însă a constituit în jurul său o familie mare a Științelor educației (Psihologia educației, Sociologia educației, Economia educației, Filosofia educației etc.). Toate științele educației studiază educația accentuând anumite aspecte.

Primul interesat în educație este chiar copilul care crește. El se dezvoltă și se maturizează pentru a-și asigura devenirea liberă și fericită. Pentru a-și atinge întregul său potențial, copilul are nevoie de sprijinul comunității care să-i ofere un mediu sigur în care să se dezvolte. Drept răspuns, copilul va ajunge un adult echilibrat și fericit capabil să se implice creativ în lumea care îl sprijină.

Adulții educatori își formează capacitatea de a fi atenți la nevoile și interesele copilului. Ei structurează un mediu în care copilul să exploreze, să experimenteze și să creeze în siguranță. Educatorii cooperează cu copilul, oricât de mic ar fi, deoarece el știe cel mai bine ce nevoi are, ce îi este benefic și tot el atrage atenția când oferta nu mai este educativă.

Prin educație, adulții sprijină copilul să devină liber și responsabil. Adică să se poată implica în lume având capacitatea de anticipare și de asumare a consecințelor actelor proprii. Sigur că pentru aceasta, copilul are nevoie să-și exerseze libertatea în condiții de siguranță și nu să se supună. Are nevoie să înțeleagă, nu să memoreze. Are nevoie să se implice, nu să asculte.

Noi înșine, ca educatori, nu putem acționa înainte de a înțelege copilul, situația, contextul, precum și alegerile pe care suntem tentați să le facem. Avem nevoie să nu mai reacționăm în virtutea unor repere lipsite de sens care se ascund sub ziceri precum: Așa se face; Și cu mine s-a procedat la fel; Toți ceilalți educatori procedează așa; Nu avem condiții pentru a proceda altfel; Am citit ca așa este bine; Eu știu mai bine decât copilul și altele asemenea.

Idealul educației - Fericirea

Idealul și scopul educației derivă din pulsiunea de supraviețuire și se adaptează caracteristicilor culturale.

Idealul educației este deci supraviețuirea, dar în lumea actuală, dacă mediul din jurul nostru este suficient de sigur, idealul educației devine fericirea.

Dacă nu ne simțim în pericol, cu toții ne dorim să fim fericiți, să ne simțim împliniți și valoroși.

Faptul că nu ne punem problema supraviețuirii ar putea părea un salt foarte mare. Când ne gândim la adaptarea pentru supraviețuire suntem dominați de frica morții. Am putut simți pe pielea noastră cum se simte concret această spaimă colectivă cu ocazia pandemiei de Corona virus și cu ocazia războiului din Ucraina. Sentimentul este unul copleșitor, dar simplul fapt de a fi supraviețuit pentru moment, este un succes.

În contextul unei lumi sigure nu mai avem urgența supraviețuirii care nu mai este o problemă, dar anxietatea nu dispare. Idealul, în acest context, depinde de structura socială.

În comunism idealul era „omul nou”, fără trăsături particulare, care să corespundă nevoilor grupului și să nu se distingă din masa generală. Sigur că frustrarea de a nu fi recunoscut ca individ liber, irepetabil era foarte mare.

În liberalismul individual centrat în jurul „Drepturilor omului”, idealul educației este fericirea. Cu toții ne dorim să fim fericiți cât mai mult timp și cât mai des. Fericirea însă este un deziderat frustrant căci are caracteristici care o fac greu atins și dificil de menținut.

Fericirea este instabilă, punctuală, fragilă, irepetabilă și paradoxală. Starea de fericire este instabilă căci poate fi destabilizată de cea mai mică neplăcere. Ea vizează doar un aspect al vieții noastre și poate fi afectată de orice nu merge bine pe un alt plan. Fericirea este fragilă în situația comparației căci mereu fericirea altora pare mai plină și mai durabilă. De asemenea, fericirea este pur subiectivă, iar când încercăm să o descriem în termeni generali, se pierde și ne dăm seama că nu o putem descrie pe înțelesul altora. Totodată, fericirea diminuează odată cu timpul căci sensibilitatea noastră se tocește: nu ne mai simțim la fel de bine când ceea ce ne-a provocat starea se repetă. O altă caracteristică a fericirii ține de faptul că realizează un contrast cu nefericirea. Dacă ne dorim să obținem fericirea înseamnă că nu o avem, iar dacă nu suntem fericiți înseamnă că suntem nefericiți. Deci, paradoxal, cu cât ne străduim mai mult să fim fericiți cu atât ne vom vedea mai nefericiți.

Scopul educației - Libertatea

Scopul educației se subsumează idealului educației. În timp ce idealul educației este o țintă vizată, dar intangibilă, scopul exprimă idealul într-o formă concretă ce poate fi atinsă. Scopul educației, ca și idealul său, de altfel, diferă în funcție de cultura de referință.

În perioada industrială, scopul educației era formarea unor buni executanți care nu se exprimă personal și care nu ies din cuvântul decidenților. De aceea, în școală, se cultiva memoria, supunerea, subordonarea.

În epoca liberalismului individual educația se centrează pe fiecare individ în parte pentru a-i sprijini devenirea liberă. Omul liber este mult mai apt să participe creativ la viața socială.

Pentru lumea noastră, scopul declarat al educației este libertatea, dar încă suntem tributari practicilor ce formau buni executanți.

Dacă educația este centrată pe individ, sigur că scopul educației este cel derivat din nevoia fundamentală a omului: libertatea. Omul este capabil să-și sacrifice confortul, bunăstarea, ba chiar și viața pentru a fi liber.

Libertatea afirmă omul ca persoană spirituală, întreagă, distinctă, independentă, responsabilă și capabilă de creație.

Un om liber este sănătos și echilibrat, capabil să se bucure de viață. Omul liber este netemător, asigurat prin spiritualitate și prin creativitate împotriva fricii de singurătate, de necunoscut, de moarte și de pierdere a funcționalității și sănătății sale.

Libertatea este cea care dă consistență educației și chiar dacă nu poate fi atinsă pe deplin și nici pentru un termen nelimitat, merită să încercăm să o atingem.

Obiectivele educației

Scopul educației nu poate fi atins direct, de aceea este segmentat în obiective clare, distincte și concrete care pot fi  împlinite.

Dacă scopul educației este de ai sprijini pe oameni să devină liberi, atunci obiectivele educației sunt: independența, responsabilitatea, autocunoașterea și împlinirea potențialului.

Deci, pentru a fi liberi trebuie să fim independenți. Suntem independenți când cunoaștem legile lumii naturale și sociale în care trăim pentru a putea estima consecințele actelor noastre. Libertatea înseamnă și responsabilitate. Învățăm să fim responsabili doar dacă ne putem manifesta fără griji într-un mediu sigur și dacă avem modele de adulți responsabili în jur. Libertatea înseamnă să ne cunoaștem și să ne dezvoltăm, or pentru aceasta ne trebuie un mediu ofertant, experiențe variate și relații multiple. Libertatea înseamnă să ne putem împlini potențialul. Pentru aceasta avem nevoie de sprijin, de evidențiere a calităților, de oferte necesare dezvoltării și manifestării. Avem nevoie de un mediu flexibil în care să putem greși, să putem repara, să putem reconsidera și renunța.

Un om este liber atunci când se poate manifesta în siguranță, în deplinătatea personalității sale. Când poate lua decizii pentru îmbunătățirea mediului natural și social respectând libertatea celorlalți.

Funcțiile educației

https://speranta.farca.ro/educatia-templele-si-slujitorii-sai/

Funcțiile educației ilustrează obiectivele sale și permit împlinirea scopului. Astfel putem observa că printre cele mai importante funcții ale educației se află sprijinirea independenței și a responsabilității, asigurarea autocunoașterii și împlinirea potențialului omului.

1. Funcția educației de asigurare a independenței

Suntem independenți atunci când ne putem satisface singuri nevoile existențiale. Când suntem capabili să realizăm relații nesimbiotice cu cei din jur și când putem să ne adaptăm.

Satisfacerea nevoilor este posibilă abia atunci când putem distinge între dorințe și ceea ce ne trebuie.  Cum putem distinge dorințele de nevoi? Simplu. Observăm că nevoile, odată ce sunt satisfăcute, dispar. Dorințele însă, când sunt împlinite se multiplică și generează o stare de frustrare și de urgență. Este ca atunci când copilul aruncă furios bomboana pe care a primit-o pentru că voia una mai mare și mai roșie.

Educația nu se ocupă de dorințe, ci doar nevoi. Ea satisface nevoile de îngrijire, de cunoaștere, de siguranță, de manifestare, de formare. Dorințele rămân la dispoziția fiecăruia pentru a putea fi împlinite, amânate, transformate, fantasmate după cum poate și vrea omul. Educatorul nu este „zâna bună”, iar dacă joacă acest rol, va ajunge să nu mai prididească împlinind un lanț interminabil de dorințe ale unor copii frustrați. Relația se va transforma într-una care subjugă și care nu poate duce spre formarea independenței.

Realizarea unor relații nesimbiotice este un alt deziderat al independenței. Dar pentru a putea avea astfel de relații avem nevoie să ne fi format deja un eu complet capabil de interacțiune și de empatie. La începutul existenței, bebelușul nu poate trăi în afara diadei cu mama sa care îi asigură supraviețuirea - aceasta este o simbioză de identitate. Mai apoi învățăm să ne cunoaștem în relații complementare, în raport cu ceilalți care nu sunt ca noi – aceasta este o simbioză complementară. Cu timpul vom învăța cine suntem în funcție de ceea ce știm, de ceea ce putem, de ceea ce ne place și de ceea ce ne lipsește. Abia din acest punct în care nu ne mai definim prin aderare, prin competiție sau prin negarea Celuilalt vom putea realiza relații în condiții de independență. Abia din acest punct putem empatiza, putem iubi, putem educa.

Capacitatea de adaptare, care este necesară independenței, constă abilitatea de a cunoaște lumea și din flexibilitatea de a relaționa cu ea. Condițiile lumii naturale și sociale pot fi cunoscute și înțelese, iar apoi pot fi anticipate. Inteligența umană are rolul de a ne sprijini să înțelegem lumea în care trăim și să ne adaptăm ei indiferent de condiții. În educație este dezvoltată inteligența tocmai cu scopul de a ne asigura independența față de condițiile externe, pe care dacă ni le însușim, devin ale noastre.

Independenţa este deci capacitatea omului de a se adapta la situaţii variate în timp real fără să fie robul propriilor dorințe, neștiințe sau neputințe.

Educația formează independența copilului ajutându-l să capete informații despre sine și despre lume, sprijinindu-i formarea unor deprinderi de autoservire, întărindu-i stima de sine, implicarea și liberul arbitru.

Când i se cere copilului să asculte, să redea, să facă ce i se spune, să nu aibă obiecții, să nu pună întrebări, să nu se exprime - se cultivă dependența, deci nu este vorba despre educație.

2. Funcția educației de formare a responsabilității

Suntem responsabili atunci când ne conducem după principiul realității. Când ne asumăm consecințele deciziilor proprii. Când ne respectăm libertatea noastră și pe a celorlalți.

Principiul realității se opune principiului plăcerii care ne orientează către calea confortului și a bucuriilor de moment. Principiul realității ia în calcul ce este mai bine pe termen lung și pentru mai multă lume chiar dacă pentru moment poate fi neplăcut sau neconfortabil. În educație, prinicipiul realității se formează prin implicarea cu succes în activități de mai lungă durată, prin consecvența și modelul educatorului.

Asumarea consecințelor actelor proprii este necesară pentru formarea responsabilității. Suntem pregătiți să ne asumăm consecințele actelor proprii când putem înțelege legitățile lumii în care trăim și când putem anticipa ce urmează. Deci avem nevoie de cunoaștere și de experimentare într-un cadru sigur în care nimic prea rău nu se poate întâmpla. Astfel, putem să luăm decizii nedirijate și să suportăm corect consecințele lor firești. Dacă greșim, să fim sprijiniți să reparăm.

Nu poate fi vorba despre educație, dacă adulții nu-i ajută pe copii să facă legătura între actele lor și consecințe. Dacă nu le permit să ia decizii într-un mediu de siguranță. Dacă îi scutesc de suportarea consecințelor și dacă nu le asigură căi multiple de răzgândire, revenire și reparație.

Respectarea libertății noastre și a celorlalți este de asemenea necesară pentru formarea responsabilității. Aceasta presupune să ne cunoaștem drepturile, să ne dăm seama când cineva le încalcă și să știm ce avem de făcut în acest caz.

Pentru a ne putea prețui libertatea ar trebui să ne putem bucura de ea, să-i descoperim valoarea. Dacă înțelegem cât de prețioasă este libertatea pentru noi, o vom asigura și pentru cei din jur. Atunci când observăm că ceea ce vrem noi afectează libertatea altuia, ne devine clară limita ce nu poate fi trecută. Autolimitarea și controlul de sine nu ne îngrădesc libertatea, ci dimpotrivă, o asigură și pentru ceilalți. Este simplu să înțelegem proverbul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

În educație, copilul își poate exersa libertatea într-un mediu sigur în care nimic rău nu i se poate întâmpla. Un rău care i se poate întâmpla copilului este și acela de a fi lăsat să facă rău altuia sau să-și facă șie-și rău. Deci, în educație limita e clară: nimănui nu-i este permis să facă rău nici altuia, nici sie-și; nici mult, nici puțin; nici fizic, nici psihic.

Responsabilitatea este capacitatea psihică de anticipare şi asumare a consecinţelor actelor proprii. Capacitatea de a selecta variantele de acţiune cu cele mai bune implicaţii.

Educația responsabilității asigură experimentarea în condiții de siguranță.  Educatorul este cel care creează mediul asigurător cu limite ferme, dar impuse cu toleranță, clar explicate și nepreferențiale. Aceste reguli între care evoluează copilul nu sunt făcute spre a-l supune, ci pentru a-l asigura. Nu izvorăsc din subiectivitatea adultului, ci din consecințele reale ale naturii sau societății. Nu se adresează doar copilului, ci sunt asumate în primul rând de către educator.

Dacă se folosesc pedeapsa, recompensa, condiţionarea, ameninţarea, impunerea se cultivă dependența copilului de adultul puternic. Aici îndrumătorii sunt dresori și nu educatori.

3. Funcția educației de formare a capacității de autocunoaștere

Nu putem fi liberi dacă nu ne cunoaștem. Iar pentru a ne înțelege pe noi înșine trebuie să ne putem implica în activități vaste, în relații, în evenimente. Personalitatea noastră se construiește și ni se dezvăluie trăind, experimentând, recalibrându-ne și construindu-ne.

Pentru autocunoaștere avem nevoie ca altcineva să se preocupe pentru a ne cunoaște, pentru a ne evidenția resursele de care dispunem și de care nu suntem întotdeauna conștienți. Avem nevoie să ne putem manifesta și să avem repere la care să ne raportăm.

Manifestarea copilului poate fi asigurată prin integrarea în comunități de congeneri, prin implicarea lui în relații pe care și le dorește. Prin oferta unor activități variate pe care le poate realiza. Acest context al manifestării are nevoie să fie sigur pentru a ca energia copilului să se centreze pe autodescoperire și nu pe apărare. Cum autocunoașterea nu încetează niciodată, și adultul are nevoie de un cadru similar.

Reperele de raportare sunt necesare manifestării. Acestea sunt în general valorice și structurate de cultura din care facem parte. Educația este necesară pentru a da viață acestor repere într-un context în care copilul să le descopere beneficiul și să le preia ca fiind ale lui. Îndată ce valorile sunt interiorizate, omul le poate practica și le poate nuanța după propria sa personalitate.

Resursele personale sunt acele aspecte ale personalității noastre care ne reprezintă la un moment dat, dar de care copilul nu este conștient. Educatorul le poate pune în evidență și poate ajuta copilul să și le dezvolte.

Resursele personale sunt aptitudini și preferințe personale, care, dacă sunt îndrumate, ne pot ajuta să achiziționăm competențe și deprinderi care să ne individualizeze.

Educatorul are datoria să descopere în fiecare copil acele resurse care pot fi mobilizate cu plăcere pentru dezvoltare. În educație se lucrează cu ce știe copilul, cu ce poate și cu ce îi face plăcere. De aceea, este de neînțeles pentru mine de ce se consideră educative evidențierea greșelilor, a neputințelor și a neștiințelor copilului. Ce credem că obținem dacă le demonstrăm copiilor, fără să fie real, că sunt leneși, răi și proști? Copiii vin la școală să știe ce nu știu și să poată ce nu pot; să le placă mai multe lucruri pe măsură ce le cunosc și să învețe să se descurce în lume.

4. Funcția educației de asigurare a împlinirii potențialului

Împlinirea potențialului personal înseamnă să devenim ce putem și ce ne dorim. Înseamnă să facem ce ne place și ce ne interesează. Înseamnă să ne putem schimba activitățile și interesele, să ne reorientăm.

Fiecare om are un potențial care să-i permită dezvoltarea spre maturitate și spre împlinirea creativă.

Educația sprijină omul pentru a deveni o persoană unică, prețioasă prin sine însuși, prin actele și prin realizările sale. Împlinirea potențialului presupune valorizarea resurselor proprii, atingerea maturizării sociopsihoemoționale precum și asigurarea manifestării creative.

Valorizarea resurselor proprii îi permite omului să se simtă împlinit și prețios. După ce și-a conștientizat resursele și a descoperit ce-i place să facă, are nevoie să găsească un cadru de manifestare propice pentru a și-l valoriza. Educația este importantă pentru asigurarea unui cadru larg de manifestare și pentru formarea deprinderilor și aptitudinilor necesare manifestării.

Maturizarea de sine se obține prin asigurarea individualizată a celor mai bune condiții sociale și de mediu. Un mediu propice pentru dezvoltare ne permite să ne atingem potențialul maxim al personalității noastre. Adică ne vom simți creativi, implicați și fericiți. Opusul unui mediu propice, este unul traumatizant care ne solicită toată energia pentru a face față încercărilor. Traumele predispun la formarea unor structuri de apărare care ne cheltuiesc energia și care ne mențin infantili. Sigur, aceasta nu înseamnă că traumele ne pot afecta pentru totdeauna. Pentru însănătoșirea mediului avem nevoie de educație, iar pentru vindecarea unor traume deja existente, putem apela la psihoterapie sau la propria noastră creativitate.

Manifestarea spiritual-creativă este una dintre cele mai înalte expresii ale personalității noastre. Ea ne ajută să supraviețuim bine, chiar în condiții dificile datorită singurei apărări psihice sănătoase: sublimarea (S. Freud). Sublimarea este descrisă extrem de bine de Arghezi în versurile: „din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și lucruri noi”.  Sublimând, reușim să facem ceva constructiv și creativ din toate traumele și cu toate spaimele noastre existențiale. Împotriva singurătăţii descoperim bucuria atașamentului și a iubirii; împotriva spaimei de necunoscut ne apărăm cercetând și formând comunități. Împotriva fricii de moarte ne asigurăm prin creație și spiritualitate. Golurile și neputințele ni le protezăm inventând mereu câte ceva.

Educația care, ne abilitează să putem sublima, reușește să ne ajute să ne menținem sănătatea psihică. Ea ne arată calea culturală pentru înțelegerea afectivă a problemelor cu care ne confruntăm.

Educația ne oferă acces la cultură, la tradiții, la obiceiurile comunității, la religie și la artă. Ea ne include în lanțul transmiterii valorilor strămoșilor. Ne asigură participarea și ne înlesnește manifestarea. Datorită educației nu mai suntem nici singuri și nici de tot muritori.

Resursele educației

Pentru adaptarea lumii la sine, omul are nevoie să fie creativ, iar pentru adaptarea sinelui la lume are nevoie să fie deschis către lume și viață.

Educația se bazează pe forța vitală a omului manifestată prin capacitatea de adaptare. Educația întărește forța vitală dând mai mare șansă adaptării prin intermediul cultivării tendinețelor noastre naturale de cercetare, de reziliență, de a fi toleranți și de a sublima. Aceste tendințe naturale sunt susținute prin forțe precum: curiozitatea, curajul, atașamentul și creativitatea. Toate aceste forțe pot fi sporite prin educație.

Educația, pentru formarea fiecărui copil în parte, mobilizează o mare parte din resursele comunității. Aceasta pentru că fiecare comunitate își asigură existența prin participarea membrilor săi.

Principii ale educației

Culegem ce semănăm

Copilul nu poate oferi decât ceea ce i s-a oferit. Cum va putea iubi un copil care nu a fost iubit? Cum ar putea înțelege un copil neînțeles? Cum ar putea asculta cu atenție un copil care nu a fost auzit? E nevoie să ne dăm seama că nu putem să-i cerem copilului să ne ofere ceea ce nu i-am dat și nici nu-i putem reproșa că ne tratează cum noi înșine l-am tratat.

Proverbul care spune „cine seamănă vânt culege furtună” se aplică și în educație. Deja putem vedea cum școala fricii generează anxietate socială. O școală a luptei pentru putere, generează conflict și agresivitate. Școala unde sunt învinovățiți copiii, părinții sau profesorii generează o lume în care nimeni nu e responsabil și toată lumea caută vinovați.

E momentul să ne apucăm să măturăm aceste tehnici nocive și să facem educație care înseamnă libertate, respect, bucurie și joc. Educația ne asigură și nouă o lume mai salubră și mai bună.

Copilul face ce face „popa” și nu ce zice el

Educatorul este un model prin întreaga sa personalitate. Faptele sunt în concordanță cu ceea ce s-a practicat cu noi, iar de spus spunem ce „se spune”. Între gândire, zicere și faptă sunt granițe neuronale de netrecut.

Știind aceasta, putem înțelege de ce e nevoie de o coerență între ceea ce facem și ceea ce îi spunem și îi cerem copilului. Nu-i putem cere copilului să nu țipe când noi țipăm. Nu-i putem cere să nu mintă când noi mințim. Nu-i putem cere să respecte regulile pe care noi le încălcăm.

Putem să predăm anumite reguli și valori doar dacă ni le asumăm noi mai întâi. Noi suntem primii care învățăm, primii care respectăm regulile, valorile, lumea, copilul și pe noi înșine. Suntem primii care ne recunoaștem greșelile pentru a învăța din ele. Suntem primii curioși, dornici de cercetare, bucuroși de a descoperi, de a găsi soluții. Dacă reușim să fim așa cum îi pretindem copilului, pe de o parte vedem că îi cerem cam mult, iar pe de alta observăm că nu mai e nevoie. Copilul va prelua în mod natural, ca un modus vivendi, tot ce observă că practicăm noi.

Acolo unde cerința, impunerea și sfaturile sunt în van, funcționează ușor și fără greș exemplul personal.  

Nu putem educa fără a ne lăsa educați

Pentru a educa pe cineva ar trebui să-l înțelegem foarte bine și apoi să ne adaptăm la nevoile lui de dezvoltare. Această adaptare presupune să ne transformăm pe noi înșine pentru a se potrivi celuilalt, deci să ne lăsăm influențați și formați de el.

Educația nu înseamnă să ne apucăm să schimbăm copiii. De ce i-am schimba, nu sunt buni așa cum sunt? Ce autoritate avem noi să le propunem transformări? Știm noi cum e mai bine pentru ei, când nici pentru noi nu știm?

În educație, doar pe noi ne putem schimba. Putem să ne adaptăm la nevoile specifice ale copilului, îl putem înțelege și îl putem aprecia. Putem învăța de la copil cum să-l sprijinim, cum să-l cunoaștem și cum să-i organizăm un mediu sigur. E simplu, despre asta este vorba în educație și nu despre schimbarea copiilor.

Dacă siguranță nu e, nimic nu e

Pentru a se dezvolta copilul are nevoie să se simtă în siguranță. El are nevoie să știe că poate explora, poate testa, poate experimenta, poate greși oricât și oricum fără ca nimic rău să se petreacă.

Dacă există riscul ca el să se simtă prost, incapabil, rău sau oricum altfel rănit, va fi prea preocupat să se apere pentru a-i mai rămâne energie pentru a crește.

Nevoia de siguranță este atât de mare încât dacă nu este satisfăcută nu poate lăsa spațiu pentru altceva. Dacă mintea copilului este concentrată pentru a se proteja nu va mai avea degajarea și bucuria jocului.

Pentru siguranță, calea regală a educației este jocul. Jocul permite învățarea cu bucurie. Permite explorarea în siguranță, experimentarea, reluarea și reparația.  

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face

Copilul este o persoană și are nevoie să fie tratat cu respect și cu considerație. Faptul că este mic și slab nu înseamnă că are mai puține drepturi. Nouă, adulților nu ne place să ni se pretindă, să ni se ceară, să se țipe la noi, să fim amenințați, să fim manipulați, să fim ignorați, să nu fim lăsați să ne exprimăm liber, să fim rușinați, să fim comparați cu alții, să fim moralizați ... toate acestea se practică cu copiii în școală. Când noi vom fi bătrâni, acești copii vor fi adulți și se vor purta cu noi așa cum i-am învățat.

În educație nu ne putem angaja dacă nu ne plac copiii așa cum sunt, dacă nu-i respectam și dacă nu avem încredere în potențialul lor. Tratându-i pe copii cu bucuria de care au nevoie pentru a se dezvolta, și nouă ne vom oferi un mediu sănătos și fericit în care să lucrăm.