Atitudinea școlii față de copil

Școala prin decidenți și cadre didactice se confruntă cu numeroase schimbări sociale, cu o puternică concurență din partea mass-mediei, a activităților de educație din afara școlii. Vechile atitudini și metode nu mai funcționează, vechile stiluri de studiu și învățare sunt pe cale să fie abolite. Dacă școala însăși nu ține pasul cu cerințele societății actuale, dacă nu se deschide către părinți, dacă nu știe valoriza copilul și dacă nu se valorizează pe sine printr-o ofertă plăcută, necesară, adecvată și de calitate, aceasta nu va putea fi prețuită pentru prea mult timp de către instanțele plătitoare (părinții care acum nu par a conta prea mult în fața decidenților).

Ambivalența sistemului de învățământ față de propriile decizii pe care le susține pentru a le revoca, nehotărârea și lipsa de consecvență au făcut ca imaginea școlii în societate să devină cel puțin „neserioasă”: „S-a introdus anul acesta clasa pregătitoare, dar se aude că la anul va fi scoasă, adică am făcut un experiment pe acești copii?”; „Nici nu mai știm ce o să fie mâine, așa de dese sunt schimbările în învățământ”; „Azi ni se spune că a fost luată o măsură bună, mâine ni se spune că trebuie retrasă că a fost proastă... noi nu mai credem nimic!”, ne spun cu amărăciune părinții.

Educația are efecte pe termen lung și de aceea toate schimbările la nivelul școlii ar trebui temeinic experimentate înainte de a fi introduse. O atitudine pripită și neînsoţită de cercetare și testare a schimbărilor îndreptățește neîncrederea cu care părinții privesc școala. Atitudinea autoritaristă prin care se impun schimbările din școală, fără consultarea părinților, fără posibilitatea acestora de a opta între mai multe variante face, de asemenea, ca școala să trezească resentimente la nivelul opiniei publice.

Școala noastră, în loc să-și adapteze metodele la copilul de azi, să descopere căi moderne de individualizare a învățării, de stimulare plăcută și interesantă, pare a-și extinde metodele autoritariste și la adresa părinților care sunt tratați „de sus”, care trebuie să „respecte reguli”, care „sunt certați”, care nu au voie să intre în școala pe care ei o plătesc din taxe și cărora li se formulează cerințe de parcă ar fi persoane de „rangul II”.
Bineînțeles că și copilul, ca parte a comunității din care face parte, se confruntă cu această imagine deteriorată pe care o propune școala însăși. În timp ce pretenția școlii este de „majestate”, oferta devine din ce în ce mai puțin adaptată, iar „birurile” cresc, este exact situația ce a precedat Revoluția franceză înainte de care nimeni nu credea că ar fi posibilă vreo orânduire fără nobilime.

Repere privind acomodarea copilului cu școala

În acomodarea copilului cu școala ar trebui să ținem seama de schimbările majore care apar odată cu intrarea la școală: programul, persoanele noi, spațiul și cerințele școlii.

1. Acomodarea cu programul școlii

După începerea școlii, copilul își ritmează viața după programul acesteia, care pare implacabil și cu un ritm ce nu mai ține seama de reperele vechi, de nevoile particulare ale copilului, de activitățile lui de până atunci. Aceasta face ca școala să devină reperul cel mai important în jurul căruia se învârte întregul său program: copilul trebuie să se culce seara devreme ca să se poată trezi dimineața pentru școală, trebuie să se odihnească la prânz ca să-și poată face temele...

Este evident însă că întreaga familie trebuie să înceapă să vibreze în acest ritm al școlii pentru a-i facilita copilului acomodarea. Este inutil să-i cerem unui copil să se scoale odihnit la 7 dimineața, dacă părinții vin acasă târziu de la serviciu și simt nevoia să recupereze seara timpul de stat în familie. De asemenea, dacă părinții întârzie ei înșiși dimineața, nu i se poate cere copilului să fie punctual.
Grădinița pare a fi un mediu benefic pregătirii pentru școală atât pentru copil, cât și pentru părinții lui care se adaptează unui program pe care învață să-l respecte. Se poate observa că au mai puține dificultăți de adaptare la programul școlii, copiii care au fost la grădiniță.

De asemenea, și învățătoarele ar trebui să înțeleagă că nu degeaba în programul clasei pregătitoare activitățile de 20 de minute alternează cu perioade de joc liber. Constatarea lor că elevii nu le mai sunt atenți după primele ore și că nu își pot menține concentrarea prea mult ține de caracteristicile de vârstă la care școala și învățătoarea trebuie să se adapteze și nu natura copilului căruia, altfel nu i-ar rămâne decât maturizarea precoce, sau abandonul. Am observat însă că în mare parte, învățătoarele intervievate s-au simțit datoare să ofere copiilor o perioadă de adaptare, un sprijin pentru a intra în ritmul școlii.
Sunt și semnalări din partea părinților care arată că respectarea programului școlar nu se face de către învățătoare: „învățătoarea întârzia la prima oră, în mod sistematic, spunând că vine de departe”. Copilului i se pare normal să întârzie și el, căci oricum „doamna nu vine”. O altă învățătoare îi lăsa pe copii să facă ore cu alți angajați ai școlii, ori cu o învățătoare a altei clase, ori de câte ori avea o „altă treabă”, şi, bineînțeles, că și copiii voiau să lipsească la început în zilele când ea nu venea, și mai apoi își descopereau ei înșiși „alte treburi” mai importante decât școala.

Copilul nu poate să-și asume ritmul școlii dacă adulții din jur nu vibrează în acest ritm. Dacă pentru adulți (părinți și învățătoare) școala este ceva serios, cu un program care se respectă, atunci și copiii vor înțelege aceasta.

2. Acomodarea cu persoanele noi de la școală

La școală, copilul întâlnește unul din cei mai importanți adulți din viața sa, învățătoarea de care depinde întreaga lui viață de la școală. Învățătoarea însă este o persoană străină pe care nu o cunoaște și uneori nu o înțelege, o persoană care are un limbaj diferit de cel de acasă, care i se adresează altfel și care îi impune cerințe cu care nu s-a mai confruntat. Copilul însă va face față de dragul ei, dacă ea îl ajută și încearcă să-l înțeleagă. Tot la școală, copilul relaționează cu o mulțime de copii. Colegii lui din clasă sunt diferiți și fiecare vine cu repere pe care le-a căpătat în familia sa. Copilul se confruntă cu o mare diversitate de copii, fiecare diferit în felul său. În școală sunt însă și alți adulți și alți copii cu care copilul poate că nu relaționează propriu-zis, dar fiecare contact cu aceștia contează.

2.1. Relația copilului cu învățătoarea

Învățătoarele, când fac cunoștință cu copii veniți pentru prima dată la școală, sunt preocupate să-i cunoască, să se prezinte pe sine, să le trezească încrederea. Ele se preocupă să stabilească relații afective cu fiecare copil în parte, pentru a putea avea o bază specifică pentru relația educativă de la această vârstă. Învățătoarea este pregătită prin formația ei și prin experiență să știe că nu poate realiza o relație strict educativă cu copii cu care nu are un acordaj afectiv. Acest acordaj afectiv vine în urma disponibilității ei de a-i înțelege pe copiii, de a-i ajuta să se adapteze și să se simtă importanți la școală, de a comunica cu părinții lor pentru a stabili o relație pozitivă cu aceștia și pentru a găsi datele necesare înțelegerii copilului.

Învățătoarele înțeleg nevoia de timp a copilului pentru a realiza noi relații de atașament. Pe acest fond apare importantă cunoașterea reciprocă din timp. Majoritatea învățătoarelor însă învață din experiența lor cu copiii că ei au nevoie să fie ascultați înainte de a asculta, să fie înțeleși înainte de a înțelege, să cunoască înainte de a se lăsa cunoscuți, să se învețe de la ei, înainte de a se lăsa învățați. Relația cu copilul are nevoie de timp, consecvență, bunăvoință și predictibilitate.

Pe lângă mediul familial și atitudinea părinților, copilul este influențat și de atitudinea învățătoarei. Copilul se simte bine la școală dacă învățătoarea este constant caldă, deschisă, înțelegătoare, dar și fermă, clară, asiguratoare, echidistantă și stimulativă. Este tot ceea ce-i trebuie copilului pentru a învesti mediul școlar cu magia unui tărâm inițiatic propice dezvoltării și devenirii.

Totuși, aceste calități ale învățătoarei nu sunt puține și nici ușor de găsit. Atitudinea învățătoarei față de școală este mult mai nuanțată și depinde de numeroși factori precum: relația sa cu colegii, valorizarea socială a muncii sale, cunoștințele despre dezvoltarea copilului, maturitatea sa afectivă. Copilul este mai degrabă influențat de aspecte subtile, de limbajul nonverbal care arată nivelul ei de entuziasm, de bucurie, de toleranță, înțelegere, încredere în sine și respect față de copii. Adesea, copiii știu mai bine decât părinții lor și decât orice inspector ce fel de persoană este „doamna”, iar reacțiile lor sunt adesea un indiciu.

De pildă, dacă învățătoarea se simte frustrată din cauza salariului mic, dacă se simte într-o profesie nevalorizată social, dacă ea își consideră profesia ca pe un eșec personal, dacă nu se simte bine alături de colegii săi din școală, atunci atitudinea sa generală va trăda acestea prin nesiguranță, neimplicare, blazare, nervozitate, cerințe exagerate adresate părinților și copiilor, stare permanentă de nemulțumire. Iar dacă noi adulții preferăm să nu înțelegem ceea ce nu putem rezolva, copilul nu poate fi înșelat.

2.2. Relația copilului cu colegii săi

Învățătoarea are și rolul de a închega colectivul clasei și de a sprijini relațiile dintre copii prin înțelegerea pe care le-o oferă tuturor, prin echitatea cu care îi tratează, prin toleranța sa și prin faptul că nu se transformă în „vânătoare de vinovați”. De asemenea, învățătoarea poate stabili echipe, sarcini comune ale unui grup de copii, poate lucra pe proiecte și poate să-i aducă spațial pe copiii în contact unii cu alții îndemnându-i să se cunoască.
Părinții se integrează și ei în grupul de părinți, își oferă ajutorul, arată înțelegere pentru ceilalți copii, se întâlnesc în afara școlii cu colegii copilului și cu părinții acestuia. Astfel ei oferă un model personal de integrare în grup. Ei își îndeamnă copilul să fie atent la colegii săi, să-i înțeleagă, să fie tolerant și binevoitor, corect. Ei înșiși privesc cu toleranță conflictele dintre copii.

Intoleranța părinților față de comportamentele colegilor copilului se transformă în probleme, după cum mărturisea o mămică: „Principala dificultate pe care a întâmpinat-o a fost legată de un coleg care obișnuia în fiecare zi să-și agreseze colegii și să deranjeze orele de curs”.

2.3. Relația copilului cu alte persoane din școală

Chiar de la clasa pregătitoare, copiii interacționează și cu alți profesori în afară de învățătoare (la sport, la religie și, opțional, la limbă străină). Atitudinea acestor cadre didactice, felul în care acestea colaborează cu părinții contează mult pentru adaptarea copilului.

Consilierii școlari ar putea sprijini adaptarea copiilor care intră în școală, prin faptul că i-ar putea ajuta atât pe profesori să înțeleagă cerințele copiilor, cât și pe copii să se descurce cu cerințele școlii, şi poate că și unii părinți ar avea nevoie de sprijin.

Școala stabilește reguli, organizează programul și spațiul școlar în funcție și de propria percepție pe care o are despre copii. Această percepție este preluată de către copii. Într-o școală din rural, un copil mai mare a găsit un copil mai mic rătăcit în școală, el, l-a ajutat să-și găsească clasa. Aici copiii mari îi ajutau pe cei mici să se acomodeze. Într-o școală altă școală s-a alocat un palier claselor pregătitoare, iar copiilor mai mari le era interzis să meargă pe acolo. Rezultatul a fost că celor mici le era frică de cei mari, iar cei mari îi împingeau pe cei mici ori de câte ori îi găseau prin școală, considerând că au intrat în teritoriul lor (nici cei mici nu aveau voie să acceseze spațiile lor, cum nici ei nu putea intra în palierul acestora).

Contează de asemenea întregul personal din școală, care, chiar dacă nu intră prea mult în contact, îi creează copilului o impresie asupra mediului de acolo. Într-o școală portarul țipa la copii și la părinții care îndrăzneau să intre în spațiul școlii. Copiii aici erau speriați de acest portar „rău”. Într-o altă școală femeia de serviciu se ocupa de copiii mici ajutându-i să se scuture de zăpadă, să se schimbe pentru sport. Ea le crea impresia unei case în care adulții le sunt de ajutor copiilor. Se vede treaba că orice adult din spațiul școlii face parte dintr-o comunitate educativă și îi poate fi de ajutor copilului.

3. Acomodarea cu spațiul școlii

Școala face parte din comunitatea locală, iar spațiul ei îi aparține acesteia. Copilul când merge la școală simte că parcurge un drum inițiatic ce-i deschide un spațiu simbolic al cunoașterii și devenirii lui ca persoană dezirabilă în comunitate.

Cel mai adesea, folosim școlile proiectate și construite în perioada comunistă. Așa se face că toate școlile din mediul rural sunt la fel și toate școlile urbane se aseamănă între ele. Construcţiile şcolare din acea perioadă presupun prea puțină mobilitate a utilizării spațiilor, prea puțină versatilitate a sălilor. De asemenea, sistemul magistrocentrist, axat pe verticalitatea relației dintre profesor și copii, este impus arhitectural: școlile au două intrări și două scări și în majoritatea s-a păstrat utilizarea lor segregată: profesorii și copii merg separat ca și cum nu ar trebui să se contamineze. S-a păstrat de asemenea catedra în centrul clasei pentru profesor și șirurile de bănci ale copiilor orientate către aceasta.
În cadrul comunității, școala este o instituție importantă; de aceea are o clădire mare (cât o biserică) este poziționată în centrul unui spațiu de locuințe și accesul la ea se face ușor din toate direcțiile („toate drumurile duc la Roma”). Oricum ar fi acest spațiu al școlii, el este foarte diferit de spațiul casei copilului și necesită o cunoaștere, o acomodare.

Copilul simte clădirea școlii ca fiind mare (căci adăpostește mai mulți copiii decât a văzut el vreodată la un loc) și de aceea se teme că s-ar putea pierde, că s-ar rătăci. Pe de altă parte este curios să vadă sălile, laboratoarele, biblioteca, cancelaria. Relația copilului cu spațiul școlii parcurge același drum pe care îl are relația copilului cu învățătura: la început totul îi pare mult și străin și, cu timpul, pe măsură ce curiozitatea îi este satisfăcută, noi întrebări apar susținute de exuberanța și încântarea explorării. Încet, încet, copilul începe să se înstăpânească pe aceste spații: dacă la început copiii aleargă prin clasă, se ascund prin cotloane, mai apoi ies pe hol, se aleargă și se refugiază în băi, cu timpul îndrăznesc să meargă în grup în curtea școlii, la bibliotecă, iar după o perioadă niciun cotlon nu rămâne necercetat.

Învățătoarea asigură copiii în fața spațiului necunoscut și le prezintă treptat clasa, clădirea, curtea, toaletele. Acest spațiu nou se personalizează treptat și începe să devină al copilului odată ce aici el are o bancă a lui, un scaun, un dulap cu numele lui, o poză pe perete, un ghiveci adus de acasă pe pervaz. Învățătoarea devine asiguratoare și dacă își așteaptă copiii dimineața pentru a-i duce în clasă, dacă stă cu ei în pauze și îi conduce la bibliotecă sau la sala de sport. Această asigurare este necesară copilului care se simte mic într-o școală mare, care se simte în pericol de a se pierde. Dar fiecare copil găsește propria lui cale de a se asigura.

Sunt copii care se sperie așa de tare să nu se piardă încât nu acceptă să se despartă de părinți decât când ajung în clasă și o văd pe doamna. Sunt copii care cer să plece din oră la toaletă și se plimbă prin școală curioși. Alții fac ture la buticul din școală. Acest sentiment al „pierderii” copilului se exprimă și prin relația lui cu obiectele sale: copilul poate pierde la școală ghiozdan, cărți, caiete, haine, echipament de sport, stilouri, ochelari. Pierderea obiectelor sale arată adulților cât de pierdut se simte el însuși, dar îi oferă și avantajul întoarcerii, cercetării în amănunt a spațiului școlii, refacerii unor trasee și deci îi oferă posibilitatea înstăpânirii temeinice asupra unui spațiu care devine cunoscut. Învățătoarea îi sprijină pe copii să cunoască școala lăsându-se pe sine cunoscută, fiind ea însăși deschisă și predictibilă pentru copii. Pe măsură ce „doamna” nu mai este o străină și școala va fi un spațiu mai puțin necunoscut.

Se poate observa cum adaptarea copilului cu spațiul școlii se face mai ușor pentru cei care au frați mai mari (deci au mai fost în acest spațiu), pentru cei de la sat, unde școala este mai adesea un spațiu deschis comunității, și pentru cei care au fost împreună cu părinții la diferite activități, evenimente și cursuri ținute în școală. Pentru copil „școala” înseamnă și drumul până la ea. De aceea, este de ajutor dacă părinții înțeleg să parcurgă acest drum cu bunăvoie și fără grabă, cu toleranță pentru jocurile copilului. De asemenea, părintele poate asigura copilul contra „pierderii” în școală dacă în primele zilele îl duce până în clasă sau îl lasă în seama vreunui adult responsabil din cadrul școlii.

Spațiul școlii este foarte diferit de spațiul casei, iar copilul, pentru a împărtăși această experiență acasă cu părinții, are nevoie ca ei să știe despre ce este vorba, să cunoască spațiile la care se referă copilul în povestirile sale. L-ar ajuta dacă părinții ar cunoaște ei înșiși spațiul școlii.

De asemenea, părinții, măcar în cadrul școlii, care este un spațiu dedicat copiilor, ar putea avea mai multă atenție față de toți: ca adult nu poți îmbrânci alți copii ca să treci tu cu copilul tău, nu te poți adresa arțăgos unor copii care se joacă, nu poți aștepta copilul în fața școlii fumând, nu poți ocupa spațiul altui copil doar din prea mare concentrare pe copilul propriu. De asemenea, nu poți pleca cu copilul acasă după ore, când în curtea școlii au mai rămas copii pentru care nu a venit încă nimeni să-i ia. Este evident că aici este nevoie de revenirea la acel bun-simț minim necesar creșterii copilului și la o mai mare implicare a comunității. Acolo unde nu se pot respecta niște reguli nescrise, se pot înscrie în regulamentul școlii.

Totodată, deschiderea școlii ca spațiu pentru părinți este foarte important pentru copil. Dacă părintelui i se închide ușa în nas, copilul are un sentiment de nesiguranță în acel spațiu în care părintele lui nu are acces. De asemenea, și premisa unei colaborări a familiei cu școala este viciată de poziția de autoritate la care ține aceasta urmă. Școala ar putea oferi o sală de așteptare pentru părinți în care ei să poată sta să discute în timp ce-și așteaptă copiii. Curtea școlii ar putea fi amenajată ca un parc în care părinții să se poată plimba, iar copiii să se mai joace după ore. Biblioteca școlii ar putea fi deschisă și pentru părinți, atunci și copiii și părinții ar putea citi aici împreună.

4. Acomodarea copilului cu cerințele școlii

Copilul care până acum era obișnuit să ceară el de la ceilalți se vede în situația în care el însuși trebuie să facă față unor cerințe. Această schimbare îl face să se simtă mândru că este mare, îl face să se simtă parte din comunitatea semenilor căci este ca și ei. Totuși este important ca aceste cerințe să vină gradat și să fie pe potriva copilului ca el să nu se simtă copleșit și să nu aibă sentimentul că nu poate face față: că școala este prea grea pentru el și să se mulțumească să fie un elev slab.

Învățătoarea îi poate ajuta pe copii să facă față cerințelor de la școală dacă acestea le sunt pe potrivă, dacă nu sunt prea multe și prea variate și dacă relația ei cu copilul îi permite să îi ceară copilului ceva. Așa cum nu putem cere ceva unui necunoscut, și învățătoarea ar trebui să se lase cunoscută de către copii și abia apoi să le formuleze cerințe. De asemenea, este important ca învățătoarea să-i cunoască pe copii pentru a observa care este ritmul lor de adaptare, care este specificul lor de interacțiune. Se poate vedea că acolo unde este comunicare, acolo unde copilul trebuie să se confrunte cu consecințele firești ale actelor lui, unde copilul se simte respectat nu e nevoie de pedepse sau recompense, iar nici copiii nu sunt năzdrăvani și nici învățătoarele excedate. Copiii sunt „neascultători” atunci când cerințele adresate lor nu sunt adecvate nivelului de dezvoltare, când se opun exprimării libere sau când nu sunt formulate pe înțelesul copiilor.

În privința cerințelor școlare, învățătoarea ar trebui să facă distincția între colaborarea cu părinții pentru o mai bună implicare a copilului și formularea de cerințe pentru părinți. Nu părinții sunt cei care ar trebui să respecte cerințele școlare. Sunt însă și învățătoare care se consideră cadre didactice și ale părinților și pentru care comunicarea cu părinții înseamnă să-i pună pe părinți la treabă. Cel mai adesea, astfel de învățătoare se simt frustrate de „neascultarea părinților”, de „neștiința” și „neimplicarea lor”. Poate că le-ar fi de ajutor acestor învățătoare dacă ar înțelege că nu ele stabilesc ceea ce trebuie să facă părinții cu copilul lor, că începerea școlii nu înseamnă că viața familială se schimbă fundamental și că devine subordonată școlii, că formarea responsabilității copilului pentru școală se formează în relație cu ea și nu cu părinții, că părinții ar fi mult mai cooperanți dacă nu ar fi infantilizați, dacă nu ar mai fi tratați ca niște copii.

Părinții însă pot fi bune modele de comportament. Dacă părinții sunt responsabili cu îndatoririle lor, dacă se implică serios cu ceea ce au de făcut și copilul va proceda, în cele din urmă, la fel cu cerințele de la școală. De asemenea, părinții își pot ajuta copilul dacă știu crea o atmosferă relaxată și destinsă în privința școlii și a lecțiilor. Lecțiile trebuie făcute de către copil pentru că el este mare și are niște îndatoriri de care are ocazia să se achite cât mai bine. Aceasta arată ce priceput și capabil este copilul. Este important ca părinții să nu reducă responsabilitatea copilului la o „corvoadă” de care trebuie să scape cât mai repede, pentru care are nevoie să fie recompensat, condiționat sau pedepsit. Toate acestea abat atenția copilului de la responsabilitatea lui către nevoia de a-și mulțumi părintele, or aceasta nu îl ajută să devină independent.

Articol publicat în Revista de Pedagogie anul LXI, nr.4/2013 cu scopul diseminării rezultatelor proiectului de cercetare al Institutului de Științe ale Educației „Acomodarea copilului cu trecerile de nivel din învățământul obligatoriu” care poate fi găsit în întregime pe situl: www.ise.ro