Prin plecarea sa, mama lasă corpul copilului incomplet. Pentru a suporta absența, copilul inițiază un joc prin care să-și confirme că orice plecare este o urmată de o revenire. Își pune păturica pe față și lumea toată a dispărut, o trage și lumea revine la locul ei: Ce mai magie!. Copilul nu se mai simte singur cuc.

Nu e mama – este mama

Pentru securizarea împotriva abandonului, copilul dublează în joc pierderea cu regăsirea. El trăiește într-un timp cu două faze: timpul cu mama și timpul fără ea. Repetarea apariţiei şi dispariţiei prin joc îi permite copilului conţinerea angoasei de abandon: „cu-cu” (nu e) – „ba-u” (ba uite).

Jocul are și el două faze: una de pierdere, de spaimă şi una de regăsire, de bucurie.

În prima fază (a absenţei): „Cucu!?” – ochii sunt mari, în căutare, serioşi, gura este strînsă, corpul încordat în nemişcare. Ochii mari şi gura rotundă oferă expresia tipică a copilului care suge. Această mimică se păstrează după înţărcare ca expresie a surprizei, a căutării, a felului în care rostim sfericul şi miratul: „Ooo!”. E o stare intensă ce nu poate dura prea mult, e instabilă ca orice sferă. Ea tinde să alunece spre spaima pierderii cînd ochii se închid, iar gura se deschide mare şi pătrată pentru a-şi urla lipsa devenită copleşitoare. Dacă însă angoasa a fost la limita suportabilului apare bucuria regăsirii, în recuperatorul „Bau!” (din faza a doua, a prezenţei) cînd ochii se mijesc ca saturaţi de lumină, iar gura zîmbeşte a suficienţă sau se lărgeşte în rîs. Pierderea s-a dizolvat în regăsire, iar spaima s-a transformat în bucurie. Bucuria revederii recuperative a mamei (sau a unui substitut) este trăită de către copil cu întregul corp, acum detensionat, repus în funcţiune, capabil de exprimare.

Bluza a mâncat mânuța

E un joc adresat recuperării de sine, de aceea redă atît dispariţia-reapariţia mamei (ca parte din sine), cît şi a unei părţi a corpului: „Cucu” – bluza copilului i-a „înghiţit” pentru moment mînuţa, el nu o mai poate vedea deşi o simte în mîna mamei şi „Bau” – mînuţa este iar la locul ei – un motiv suficient de mare bucurie - copilul rîde cu hohot.
Îmbrăcatul și dezbrăcatul sunt dificile pentru copil, dar jocul le poate transforma în activități amuzante.

Lumea regăsită după absență e aceeași

Mama plecată se întoarce tot ea (dacă nu a lipsit prea mult, D. Winnicott), mânuța ieșită din bluză e tot cea care a intrat, lumea dispărută atunci cînd capul copilului era în pulover, apare la fel. Dispariția nu modifică lumea, ea este constantă, iar copilul o poate regăsi, asta da asigurare în fața spaimei de abandon!

„Constanţa obiectului” descrisă de către J. Piaget, considerată etapă în evoluţia inteligenţei, este, în aceeaşi măsură, o formă de manifestare a evoluţiei afective. Capacitatea copilului de a vedea un obiect ca fiind constant, indiferent de formele sale, permite discernerea esenţei rămasă neschimbată.
Există şi jocuri de recuperare a pierderii (de-a ascunsul, de-a aruncatul) prin care copilul învaţă să facă faţă unei pierderi pe un timp limitat şi se gratulează cu bucuria regăsirii. Astfel copilul va ascunde pietre, mărgele, obiecte preţioase pentru el, în buzunare, în sîn, sub covoare, sub perne – în locuri sigure, pentru ca apoi să se bucure de regăsirea lor intactă.

La păstrare, la gunoi

Pentru un copil ceva mai mare, pierderea nu se mai referă la obiecte-sine (părţi ale corpului sau mama), ci la obiecte din sine (produse proprii). Aici copilul va avea nevoie să se asigure în raport cu pierderea substanţei care îi lasă gol interiorul corpului. Locul unde se pun caca, pipi şi scutecul plin (W.C.-ul și găleata de gunoi) este un spațiu foarte interesant din moment ce acolo se duce tot ce era în corpul drag al copilului. E cel mai bun loc unde copilul își poate trimite jucăriile cele mai iubite, obiectele favorite.

Fața-ascunse-lea

„Faţa-ascunse-lea” este o formă mai elaborată a aceluiaşi „Cucu-Bau”. Grupul de copii foloseşte o numărătoare, o incantaţie pentru alegerea sacrificatului. Odată ales, copilul e lipsit de capacitatea de a privi (orbit), îşi ascunde ochii pentru a intra într-o altă lume, unde ceilalţi nu mai sunt. Intrarea se face tot în urma unei incantaţii: „unu, doi, trei… Cine nu e gata îl iau cu lopata”. Apoi copilul îşi descoperă ochii pentru a privi spaţiul golit de tovarăşi. Va trebui să descopere locul unde ei s-au vîrît, avînd grijă să nu fie scuipat de aceştia „Ptiu, un, doi, trei…”. „Scuipatul” permite evitarea încorporării a ceva nociv, în acest caz se evită preluarea locului celui care caută.

Baba-Oarba

„Baba Oarba” este de asemenea specie pentru acelaşi „Cucu-Bau”. Tot în urma unei incantaţii se alege „Baba” de sacrificiu ce va fi „orbită” (legată la ochi). Din această lume întunecată, copilul-babă va trebui să se agaţe de un semen salvator care să-i ia locul. Mîinile întinse în căutare, mersul precaut şi împiedicat arată starea de neputinţă. Această neputinţă îi ajută pe ceilalţi copii să-şi conştientizeze importanţa capacităţilor lor. Ei zburdă, rîd, „fac haz de necaz”-ul „babei”, o provoacă şi riscă să se „contamineze”. Oscilează între sentimentul atotputerniciei proprii şi spaima de a fi prinşi, atinşi de neputinţă, mortificaţi, transformaţi în „babă oarbă”. Această semnificaţie justifică şi de ce, alături de alte jocuri de „sacrificiu”, „Baba Oarba” se joacă, în mod tradiţional, la privegherea morţilor.