Jucîndu-se de-a războiul, de-a vînătoarea, de-a înmormîntarea, copilul cade, se preface mort, înmormîntează gîndăcei și îi bocește, îşi „împuşcă” prietenii, vînează cu praștia. Copilul se confruntă prin joc cu moartea, o experimentează nepericulos pentru a o înțelege ca eveniment, ca stare.

Cînturi magice

Jocul copiilor preocupați de înțelegerea morții conțin incantații expiatoare de tip an-tan-te:

„La popa la poartă / E-o pisică moartă / Cine-o rîde şi-o vorbi / O mănîncă coaptă / Cu mărar, cu pătrunjel / Cu untură de cățel”

Copilul se confruntă simbolic cu moartea şi-i face faţă. Moartea este la „poarta popii” și afectează un animal, un neom, nu pe sine. Copilul (ca și Ivan Turbincă din basmul lui Creangă) se joacă cu moartea și o „păcălește”: se preface lipsit de viaţă, asumîndu-şi interdicţia de „a rîde şi a vorbi”. La limită, se poate prinde să consume pisica moartă în mod ritual: coaptă, cu buruieni magice refuzate în ciorba mamei (mărar, pătrunjel), combinată cu opusul său (untura de cățel). Acum moartea nu mai are ce spune – sacrificiul este suficient: corpul mort este în sine, iar copilul nu mai este în pericol de a muri (de foame).

Spaimei de a muri de foame i se adaugă spaima de a muri din neputință de a crește după cum arată o altă incantație intonată de copii: „Părul meu să crească şi al ei (al pisicii moarte) să putrezească”. Un păr ce creşte este simbol al vieţii, al corpului viu care evoluează. Neputința dezvoltării inversează energia spre autodistrugere: putrezire, descompunere. Copilul se asigură că altcineva este în situația asta, deci moartea are ce consuma pînă va ajunge la el. El crește, deci nu poate fi afectat. Tot ca și Ivan Turbincă, îi oferă morții pădure, vreascuri, pisici în descompunere...

Animism și punere în scenă

În animism copilul însufleţeşte o lume nevie, îi dă viaţă - devine creatorul ei. Aici viaţa ţine de interesul pentru corpul însufleţit şi se retrage odată ce preocuparea creatorului încetează.

Copilul însufleţeşte păpuşile pe parcursul jocului cu ele: le mişcă, vorbeşte în locul lor, le creează o acţiune şi le imprimă trăiri personale. Jocul copilului din această etapă este similar cu acela din piesele shakespeariene: scene în care fiul îşi înfruntă tatăl, unde sînt omorîte personajele negative şi salvate cele de identificare. Copilul e scenarist şi regizor, actor şi manipulator de marionete. Dincolo de suflet, copilul creează şi forma: o crenguţă poate fi o mînă de vrăjitoare, un pietroi devine prinţ, stelele sunt ochii ai cerului. Miracolul vieţii ţine în mod direct de interesul copilului însufleţitor: păpuşa e vie cît timp copilul se joacă şi devine un obiect inert, neînsufleţit cînd el uită de ea.

Intervenţiile cenzurative ale adultului la nivelul jocului copilului sunt similare cu moralizarea lui Shakespeare pentru faptul că prea-şi omoară personajele.

Jocul copilului este un spaţiu intim şi personal unde adultul nu are ce să caute decît dacă se joacă şi el. Jocul permite „punerea în scenă” sublimativă a conflictelor, iar copilul are nevoie de aceasta aşa cum adultul are nevoie de artă şi participare culturală (în afara căreia devine evident pericolul punerilor în scenă în viaţa reală).

Apa vie și apa moartă a imaginației

Plăcerea pentru fantastic a copilului, are o încărcătură magică şi nu se limitează doar la nevoia de conservare a unităţii de sine (corp, spirit, suflet). Copilul dă viaţă şi o ia, însufleţeşte şi împietreşte, formează şi reformează lumea în funcţie de dorinţele şi nevoile sale. Copilul însufleţeşte prin joc, obiectele din jur, cu „apa vie şi apa moartă” a imaginaţiei sale. El trăieşte în lumea jocului şi a poveştilor cu tot sufletul chiar dacă ştie că nu sînt reale. Aşa se explică fascinaţia pentru animaţie: teatrul de păpuşi, desenele animate, jucării mişcătoare (care pot trezi angoasă unui copil mai mic). Pentru spaţiul copilului, jocul are o importanţă vitală. Prin joc, copilul devine sufletul lumii sale pe care o animă şi o rostuieşte, îi dă sens şi semnificaţie. Copilul învaţă să se cunoască şi gestioneze pe sine proiectîndu-se în lumea pe care o construieşte „după chipul şi asemănarea sa”.

Gîndirea morţii înseamnă gîndire asupra vieţii, a rostului, a motorului animator. Este o perioadă de mare sensibilitate şi deschidere către lume. El devine creativ, flexibil în gîndire, cu interes pentru ştiinţă şi artă, căutător al explicaţiilor pentru mişcare, transformare, metamorfoze.

Lumea – un mecanism imens

Tehnicismul în sine, devalorizează viaţa care este suprimată şi redusă la funcţionare, iar corpul viu decade în mecanism. Este însă o bună apărare în fața morții: acolo unde nu este viaţă, nu este nici moarte; un mecanism nu moare, doar se strică şi poate fi reparat.

Într-o lume tehnică, copilul poate avea un rol central de făuritor (precum Hefaistos cel decăzut din ceruri), de reparator care poate frînge şi drege lumea după bunul său plac.

De aici interesul pentru „cum merg” lucrurile, pentru demontarea şi îmbucătăţirea obiectelor (ceasuri, ventilatoarele, aparate şi jucării). Demontînd, copilul caută cu înfrigurare explicaţia vieţii, a transformării – caută sufletul. Este de fiecare dată dezamăgit şi de fiecare dată o ia de la capăt cu speranţa că va fi mai norocos. Sufletul există în aceste obiecte, el trebuie doar să fie capabil să îl găsească.

Ca și copilul, adultul - homo tehnicus, poate proteza toate dizabilitățile sale depăşind limitele unui corp prea puțin dotat: urechea nu poate auzi la mari distanţe, dar este ajutată de telefon; picioarele nu pot merge prea repede, dar sînt înlocuite de automobil; privirea nu vede la distanţe mari, dar i se oferă imagini din toată lumea prin T.V. Prin medicină, oamenii care îşi „strică” anumite funcţiuni, pot fi „reparaţi”. Relaţiile se pot şi ele „strica şi repara”.

Gîndirea copilului asupra morții ne ajută pe noi ca adulți să învățăm să valorizăm viața oriunde apare ea.